Interviu cu colonelul Ion MAZERE realizat de Vasile MOLDOVAN

FIORUL BORNELOR STRĂVECHI

Colonelul ION MAZERE
s-a născut la 22
ianuarie 1924 în comuna
Luna, judeţul Cluj, într-o
familie cu opt copii. Tatăl
era muncitor la Industria
Sârmii din Câmpia Turzii. A
urmat Şcoala profesională
de metalurgie (1937-
1940), liceul teoretic, curs
seral, absolvit în anul 1947
şi Şcoala de ofiţeri la Găieşti
şi Bucureşti (promoţia
decembrie 1948). Ulterior
a urmat Academia Militară
– Facultatea Militară Politică
(1951–1953) şi Cursul postacademic de arme
întrunite (1964–1965). După absolvirea şcolii
de ofiţeri a fost numit locţiitor politic la o
companie de instrucţie, apoi a îndeplinit aceeaşi
funcţie la o companie de frontieră (1949-1951).

La absolvirea Academiei Militare a fost numit
locţiitor politic la Regimentul 5 Grăniceri Arad,
(1953–1955), apoi şef al Secţiei politice la
Brigada de Grăniceri Turnu Severin (1958). În
anul 1959 a fost trecut pe linie de comandă şi
încadrat şef la Biroului operaţii la Brigada de
Grăniceri Oradea. După absolvirea Cursului
postacademic a fost promovat în funcţia de
locţiitor comandant de regiment la Iaşi (1966–
1967), după care a fost numit comandant al
Batalionului – paza frontierei Turnu Măgurele,
funcţie din care se va pensiona în anul 1978.
Din cei 11 ani cât s-a aflat la comandă, în 9 a
obţinut calificativul maxim, în 6 a dobândit
titlul de „Unitate de frunte”, în 4 a obţinut locul
I la concursul „Cazarma noastră – casa noastră”,
într-una din dăţi chiar pe Ministerul Apărării
Naţionale. Pe timpul cât s-a aflat la comandă,
drapelul unităţii a fost decorat cu Ordinul
„Steaua României”. în decursul carierei sale,
colonelul Ioan Mazere a
fost distins cu patru ordine
şi opt medalii, printre
care Ordinul „Tudor
Vladimirescu” clasa a III-a.
E pasionat de istorie. A
participat ca voluntar la o
campanie arheologică la
Celei, contribuind la descoperirea uneia din porţile
cetăţii Sucidava, în ziua
de 7 iulie 1976, numită de
atunci „Poarta colonelului”.
A întocmit monografia
istorică a Sectorului de
pază al Batalionului Turnu
Măgurele şi a scris şase lucrări de istorie. În
decembrie 1989, a organizat şi condus apărarea
clădirii Radiolului din Bucureşti, drept pentru
care, ulterior, a primit titlul de revoluţionar.
Din anul 1992, este cetăţean de onoare al
localităţii Port en Bessin din Franţa, titlu
acordat pentru activitatea depusă în scopul
înfrăţirii comunei natale Luna din judeţul Cluj
cu această frumoasă aşezare rurală franceză.1
*
Astăzi, când apare acest frumos interviu
și în revista Gândul anonimului, pe care el
însuși a fondat-o, colonelul Ion Mazere, se află
la brigada din ceruri a grănicerilor români.
Suntem siguri că și acolo, în veșnicie, unde
numai vulturii ajung, a dus cu el pasiunea
pentru istorie, iubirea fără țărmuri și
tumultul viguros care i-au însoțit viața. (NR)
1
Din volumul Semn de armă – harta României, interviuri cu şi despre
grăniceri realizate de Dan Gîju şi Vasile Moldovan, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006, p. 95–108.
FIORUL BORNELOR STRĂVECHI
Interviu cu colonelul Ion MAZERE realizat de Vasile MOLDOVAN
Gândul Anonimului Nr. 69-70 * Anul XVI/Ianuarie-Iunie 2019 49

– Domnule colonel Ioan Mazere, vă mai amintiţi de
primul drum făcut la pichetul de grăniceri la care aţi fost
repartizat? Sau l-aţi uitat, pentru că „şi uitarea e scrisă-n
legile omeneşti”? Şi au trecut ani de atunci. Nu numai ani,
ci decenii, mai bine de o jumătate de veac.

– Aşa ceva nu se uită! Era pe la începutul anului
1951. Când am plecat spre primul meu pichet era o zi
mohorâtă, cu nori încărcaţi de apă ca buretele, după ce
plouase toată noaptea cu vijelie şi grindină. Cei vreo
20 de kilometri de la gară la pichet i-am parcurs cam
în tot atâta timp cât am făcut cu trenul între Bucureşti
şi Sânnicolau. Pentru că, repet, la o sută sau două de
metri, conductorul Nădăşan oprea caii să înlăture
noroiul cleios de pe obadă şi dintre spiţe. Era un flăcău
simplu, vârtos, mic de statură. Nu schiţa nici un gest
de disperare. Probabil era obişnuit cu aşa ceva. Eu,
mai temător, când priveam la ceas, când sus spre cer.
Nădăşan încerca să mă liniştească: „O să ajungem la
pichet când se aprinde lămpaşul. Când este vreme bună,
de obicei mergem mai repede. Dar când e aici vreme
bună însă se face o recoltă! O să vedeţi dumneavoastră”.
Îmi amintesc cu plăcere de el, cum, la fiecare pornire din
locul unde se făcea recuzita roţilor de noroi, Nădăşan
controla starea hamurilor, aranja binişor lucrurile în
căruţă, se interesa de starea cailor, din când în când
astâmpărându-le foamea cu ceva grăunţe şi setea cu o
găleată de apă. Pe tot parcursul drumului, n-a lovit o
dată caii cu corbaciul. Dimpotrivă, se menţinea într-un
fel de dialog cu căluţii săi, de parcă ar fi fost oameni. Pe
măsură ce înaintam cu poticneli şi opriri dese, simţeam
cum o tristeţe devastatoare îmi săgeta inima, iar privirile
îmi rătăceau în neştire pe câmp. „Să vedeţi că ploaia n-o
să stea nici mâine”, rupse Nădăşan tăcerea, oferindumi foaia lui de cort, el acoperindu-se cu pătura cailor,
privind-o, cam zdrenţuită şi cu destule pete de tot soiul.
Mai târziu, am înţeles de ce. Cu ea se aduc paie şi iarbă
cailor, se acoperă pâinea şi carnea ca să fie protejate de
soare sau de ploaie, se pune sub şa, aşa cum am văzut
ulterior la mulţi conductori de cai. Şanţurile şi drumul
mocirlos gâlgâiau de apă, iar de sus continua să curgă.
De atâta ploaie şi apă, la un moment dat, ca hipnotizat,
aveam impresia că mă aflu pe puntea unui vapor, mare
explorator, al cărui suflet s-a legat cu o ancoră, nesigur,
de imaginea unor pământuri cu totul necunoscute spre
care mă deplasam. Astfel nu e greu de închipuit, cum
tocmai atunci a explodat în sufetul meu mândria de a mă
confrunta cu necunoscutul spre pământul făgăduinţei.
Cred că atunci, din întâmplare, pe acea „Cale a Golgotei”,
am fost martorul primului moment al începutului meu
grăniceresc ce impunea răbdare, meditaţie şi curaj,
pentru că loc pentru întoarcere nu mai era. Din cer
continua să cadă ploaia în reprize peste începutul meu
în chip de botez, încât mi se părea că niciodată pe acolo
n-a fost senin.
Nădăşan, din când în când, se intercala prin
ploaie spărgând monotonia, bolborosind, în dialog
cu căluţii, dar să aud şi eu: „Bieţii cai au transpirat, de
ne-or ţine hamurile acestea coapte… numai înnădituri.
Mâine dimineaţă trebuie să reluăm drumul după pâine.
Dacă nu o aducem noi, atunci cine?…” Când am pătruns
în sfârşit în sat se făcuse întuneric, aşa cum prevăzuse
Nădăşan. Se pare că pichetul nu mai e departe. Emoţii.

-Iată-l! La vreo 500 m în afara satului”, mi-l arată
Nădăşan, îndreptând coada corbaciului în direcţia unei
lumini abia pâlpâind. Norii se mai împuţinaseră, iar
stelele tăcute clipeau uşor din gene să nu ne tulbure
liniştea. Am simţit deodată o vagă adiere de vânt ce se
furişa hoţeşte din livada înflorită de cireşi din apropiere,
lovindu-mă spontan ca să simt o străfulgerare în inimă
şi să tresar de emoţie. Cireşul de lângă poartă, înflorit şi
el în adierea vântului, îşi mişcă ramurile în chip natural
de bun venit. În răsfăţul vântului copleşit de emoţii
la întâlnirea cu primul pichet, paşii mi se clătinară
nesiguri, trezind din prag un câine bălţat ca ciobănescul
părinţilor. Câinele îşi înălţă capul, calm, încercânduşi glasul, lătră răguşit, mai mult a prietenie decât ostil
în prezenţa lui Nădăşan. Se apropie de noi sergentul
Napău, anul trei de cătănie, cu faţa aspră, arsă de soare
şi vânturi, ajutorul comandantului de pichet, simpatic şi
respectuos. În curte, mă opresc câteva clipe să privesc
pichetul… Construcţia mi se pare nu mult diferită de
casa părintească, ceva mai mare. De asemenea, privind
în stânga şi dreapta, nu mi se părea să fie mai mulţi inşi
decât eram noi în familie – opt fraţi, cu părinţii – zece.
Pichetul avea doi cai, o vacă, câteva păsări, trei câini, unul
dresat. Restul erau închise, iar majoritatea grănicerilor
erau în serviciu, inclusiv bucătarul. De fapt, nici zestrea
mea nu era mai bogată, toate obiectele personale
încăpând în două geamantane vechi. Ud leoarcă, plin de
noroi până în vârful capului, obosit mort şi flămând ca
un câine…, fără capacitatea proaspătă să mă pot bucura
sau întrista de ceea ce am trăit şi văzut până aici, mă
prăvălesc pe patul de fier din cancelarie (o modestă
cămăruţă), ce serveşte de dormitor şi de popotă pentru
comandanţi. Epuizat fizic şi psihic, exclam în gând
pentru mine: „Doamne! Voi reuşi eu să mă descurc în
această depărtare şi singurătate devastatoare?” Ce am
visat în acea noapte, când somnul m-a prins târziu, numi amintesc, probabil, „Calea Golgotei” cu peripeţiile ei.
Se vede că în viaţă anumite întâmplări, într-un context
aparte, rămân în memorie nealterate, cum a fost şi acea
zi cu ploi, noroi şi drum lung ce părea fără sfârşit. Am
întâlnit de atunci mulţi militari grăniceri şi m-au udat
multe ploi, dar nimeni şi nimic nu mi-a rămas atât de
limpede în memorie ca Nădăşan şi Primul pichet de
lângă livada cu cireşi înfloriţi, de care mi-am legat viaţa
şi viitorul ca un naufragiat. Probabil pentru că acel
conductor de cai mi-a oferit, în acea zi a deplasării, prima
lecţie practică de grănicerie. Dorinţa şi posibilitatea
fiind două, trebuie ţinut seama de ambele, în egală
măsură. Am înţeles de la Nădăşan, din prima clipă, că
în continuare, la pichet, trebuie să mă bazez pe forţele
şi posibilităţile mele. Vorba lui: „Dacă nu aducem noi
pâine mâine, nu are cine… şi dacă nu, ce vom mânca?”

– Vă mai amintiți de prima recunoaştere a
raionului de pază? În multe locuri, ea se desfăşoară ca un

adevărat ritual.

– Fireşte! A fost un moment deosebit. Despre
pichet nu aveam decât noţiuni teoretice şi ceva amintiri
de la tata, care, la vremea sa, fusese tot grănicer.
Recunoaşterea raionului am făcut-o împreună cu
sergentul Napău, ajutor al comandantului de pichet.
Acum, în contact direct cu frontiera, îmi potriveam
paşii, orientarea faţă de reperele vizibile şi gesturile
profesiei cu imaginea concretă din teren: traseul liniei
de frontieră, sistemul de borne, acoperirile de foioase,
culturile şi activităţile agricole, denivelările, obstacolele
etc., tot ce ar putea avantaja sau dezavantaja paza
frontierei şi mişcarea patrulelor grănicereşti în teren.
Situaţie în care aveam să mă întrupez plăcut, paradoxal,
cu cât oboseala mă încerca la tot pasul. Până la prânz am
ajuns la limita stângă a pichetului, după ce am parcurs
o distanţiă de aproximativ 20 km de la un reper la altul.
Masa era departe, rămasă mult în urmă. Am băut însă
apă rece de la un izvor străjuit de o salcie pletoasă uriaşă.
Izvorul era limpede precum cerul în care mi se oglindea
făptura transpirată şi vedeam două trâmbicioare ce
zvâcneau din adânc, ca sângele în tâmplele mele, ce
pulsau deopotrivă viaţă. Din prea plinul izvorului se
scurgea lin o şuviţă de apă ce se pierdea în iarba grasă,
amestecată cu mentă, pe care o îmbrobodeau zboruri
de fluturi şi alte gâze. Alături, o claie de fân, tocmai bine,
de care mă reazem ca să mă simt ca într-un fotoliu.
Fac aici primul popas, prilej să-mi refac suflul şi să
rememorez cele văzute pe traseul parcurs. „Acesta este
Reper 13 «La salcia vădanii» – spuse sergentul Napău.
O să trecem pe aici şi să bem apă din acest izvor de
multe ori”. Nu a putut să-mi explice de unde provine
acest nume „La salcia vădanii”, ce mi se părea desuet,
decât că aşa a auzit de la alţi grăniceri mai vechi la
sosirea în pichet. Mai târziu am aflat că obârşia numelui
reperului 13 „La salcia vădanii” provine, de fapt, de la
fântâna din apropierea sălciei care a fost amenajată de
o vădană, mamă a cinci copii orfani, în memoria soţului
mort pe front în Primul Război Mondial. La ţară, în
multe localităţi, se întâlnesc asemenea fântâni, troiţe,
podeţe etc. în amintirea celor dragi, care de multe ori
dau şi denumirea locului unde sunt plasate. În cazul
izvorului amintit, au mai rămas salcia din apropiere
şi câteva resturi de calcar pierdute în iarbă, fără nici o
inscripţie, decât cele transmise oral destul de vag cu
un nume ce a derivat în banal, fixat nu se ştie când în
denumirea reperului 13 – „La salcia vădanii ”. Întrucât
văduva eroului era şi ea plecată în lumea umbrelor, iar
izvorul a rămas de izbelişte, ne-am asumat noi sarcina
să tonificăm imaginea reperului. Pentru a transmite mai
departe gestul soţiei eroului, refăcând fântâna în forma
iniţială ca – reper 13 să rămână definitiv imortalizat
ca reper istoric – reperul 13 „La fântâna eroului”. Şi să
se repete zilnic numele acestuia cu ocazia misiunilor
date patrulelor la plecare în serviciul de pază în acea
zonă. Astfel, reperul 13 avea de acum valenţe cu sensuri
sporite. După popasul de vreo 30 de minute lângă
izvorul de la reperul 13, reluăm drumul spre pichet pe
alte trasee, prin adâncimea raionului. Am trecut pe la
balta împuţită, răţărie, balta graurilor, sălaşul cu câini
răi, sălaşul chiorului, apoi pe malul pârâului Răstoaca.
Fiecare văzute cu ochiul grănicerului. Spre sfârşitul
zilei, obosit fiind, topografia terenului de sub propria
privire părea transfigurată. Curbele de nivel aduceau a
curbe de sacrificiu. Pârâul Răstoaca nu se mai vărsa în
întregime în Valea Repede, ci parte în cizmele mele.
Lăsând urme adânci, toate acestea şi altele în memoria
mea, este firesc să nu le dau uitării.

– Care era viaţa ofiţerului de grăniceri prin
anii ’50 ?

– Greu de spus în câteva cuvinte. Voi povesti
o întâmplare din anii aceia, petrecută la pichetul
Pojejena, din Brigada Tumu-Severin, în anul l956.
Pichetul se află între Berzasca şi Baziaş, o zonă
muntoasă, numai piatră şi sărăcie. Viaţa era extrem
de severă. Se trăia într-un regim al suspiciunii faţă
de sătenii, în majoritate sârbi, dar şi faţă de propriii
subalterni şi camarazi supravegheaţi cu străşnicie de
organele de contrainformaţii; comandantul pichetului,
locotenentul Mocanu, îşi lăsase mustaţă într-un fel
aparte, pe la colţul buzelor, lăsată în jos, spre bărbie,
obicei local, ca să devină mai simpatic sătenilor.
Relaţiile cu Iugoslavia, din ce în ce mai încordate,
presupuneau servituţii în plus pentru grăniceri.
Ofiţerul avea doi copii, primul de trei ani şi jumătate,
al doilea de şapte–opt luni. Locuia cu familia la
casa cadrelor, lângă pichet, în afara localităţii. Deşi
la câţiva paşi de locuinţă, ofiţerul rar apuca să ia
masa în familie. Programul de atunci nu-ţi permitea
decât puţine clipe ca să stai în sânul familiei. Toate
problemele gospodăreşti cădeau în sarcina femeii, mai
tot timpul singură cu doi copii mici în casa austeră din
câmp. Am întâlnit-o într-o zi prin curte, încălţată cu
cizme de cauciuc pline de noroi, cu o găleată de apă în
mână, pe care o aducea de la fântâna pichetului. Am
întrebat-o, din rutină, cum se simte pe frontieră alături
de soţ. Mi-a răspuns cu prudenţă: bine. Probabil, îi
era teamă să nu pară plângăreaţă şi să afecteze astfel
poziţia soţului, când suspiciunile erau la modă şi
„epurările” frecvente. Apoi, cu o oarecare sfială, se
îndreaptă spre o ladă mărişoară, ca o ladă de zestre,
aflată după uşa bucătăriei, ridică capacul şi ce credeţi
că scoate? Ca un scamator, scuzată să-mi fie expresia,
un copil, pe cel mai mărişor, şi-l avertizează: „Să nu
care cumva să ieşi afară că e noroi şi a început să

plouă”. Copilul speriat, probabil şi de prezenţa mea,
un necunoscut pentru el, nu ascultă spusele mamei,
ci ia un băţ de cucută uscată, rezemat de perete şi
ţâşti afară. Femeia descumpănită, dar neavând cum
tăgădui cele văzute şi pentru a nu fi interpretată greşit
se explică: „Vedeţi dumneavoastră cum sunt copiii,
s-ar juca, dar aici cu cine, în câmp!… Când timpul e
frumos, îi dau drumul afară, nu se îndepărtează de
casă şi pichet. Afară imită şi el ce vede la soldaţi, face
târâş, salturi, dă comenzi ca taică-său. Are un băţ,
acela de cucută, el îi spune armă, şi uneori cu arma
lui face santinelă dublând sentinela pichetului. Mai dă
cu pietre după păsări şi-mi vine în casă murdar, că
trebuie să-l schimb în fiecare zi, iar apa… nu e ca la
oraş, se cară de la oarece distanţă. Într-o zi plângea că
el nu are cufăr, i-a golit soţul un cufăr aruncat de un
militar lăsat la vatră, în dosul pichetului, cu balamale,
pe care l-a aranjat bucătarul, ce se află aici, sub pat.
Când timpul e prost, ca acum, îl ţin în casă, însă el s-ar
juca. Curios, odată s-a apropiat de cel mic din leagăn
şi, atras de ochii lui, a încercat să se joace cu ei. M-am
cutremurat la gândul ce ar putea să se întâmple dacă
nu-l supraveghez. De teamă să nu-i scoată ochii celui
mic, când am ceva treburi pe afară, neavănd cine să-l
supravegheze în casă, soţul mereu fiind la pichet zi şi
noapte, îl iau şi-l vâr în ladă pentru un timp şi-l scot
când revin, ca acum. Fac aceasta nu din răutate, ci
din dorinţa de a-i vedea mari şi teferi, nu handicapaţi.
La început, a plâns şi-l antrena şi pe cel mic, că
plângeau amândoi, numai până veneam în casă. Cu
timpul, s-a învăţat cu lada.” Întâmplarea cu copilul
din lada de zestre şi răspunsul mamei sale – „bine”
– la întrebarea cum se simte, mi-a rămas proaspăt în
memorie, provocându-mi azi o seamă de nedumeriri:
Unde se află acum familia Mocanu, dacă trăieşte, care
sunt consecinţele celor îndurate atunci când trebuia să
te dăruieşti până la sacrificiu? Unde se află acum cei
doi fraţi, cu ce se ocupă, dacă nu cumva poartă povara
copilăriei care nu a fost copilărie, împărţind alături
de părinţi greutăţile începutului în jurul pichetului din
câmp, ca păsările cerului? Tragic, dar adevărat. Ca să
înţeleagă cât de cât cei de azi, vreau să le spun cum
arăta pe vremuri o casă a cadrelor, precum cea de la
Pojejena. Spaţiul era încăpător, dar atunci când ploua
picura şi înăuntru prin câteva spărturi ale acoperişului.
Teracota afuma pereţii. Nu existau curent electric şi
apă curentă. Clanţele defecte de la uşi erau substituite
cu nişte sârme, ca să nu deschidă vântul uşile. Câteva
ochiuri de geam spart completate cu cartoane. Afară
noroi, noroi şi pe sală, adus de încălţări. Peste tot,
muşte şi ţânţari de care nu te puteai apăra, darămite
odihni, ca la toate pichetele.

– Domnule colonel, aţi rămas cu nostalgia
pichetului. Dar dumneavoastră aţi fost ani buni
comandantul unei unităţi care a obţinut, zece ani la
rând, titlul de „Unitate de frunte”, un record absolut
pe Ministerul Apărării Naţionale!

– Veneam la comanda Batalionului TurnuMăgurele de pe funcţia de locţiitor comandant de
brigadă. Trebuia din capul locului să dovedesc că pot
comanda în condiţii foarte bune o unitate. Nu mi-am
propus chiar de la început să obţin cu batalionul titlul
de „Unitate de frunte”. Năzuinţa spre titlul suprem a
venit încetul cu încetul, pe măsură ce micile succese se
adunau la activ. De fapt, primele titluri le-am obţinut
de unul singur, la celelalte l-am avut colaborator
apropiat pe Ioan Bălăei, şeful de stat-major al
batalionului, iar următoarele avea să le obţină el, după
plecarea mea, rămânând la comandă. Atunci când miam propus să obţin cu batalionul titlul de „Unitate de
frunte”, cadrele şi soldaţii aveau atâta încredere în
mine, şi eu în ei, că puteai să tai pe ei lemne şi n-ar
fi spus unul un cuvânt rău despre unitate. Am avut şi
cazuri de subofiţeri care puteau să intre în puşcărie
nevinovaţi, însă i-am apărat atât cât îmi permiteau
regulamentele. De fapt, o obligaţie a comandantului
era să-şi apere subordonaţii. Iată un caz. Am avut
trageri cu gărzile patriotice, în urma cărora, întocminduse greşit documentele de scădere a muniţiei trase, la o
verificare, a ieşit un plus de cartuşe. Muniţia o gestiona
un subofiţer de-al nostru, Culcer. Văzând că are plus
de muniţie şi neştiind cum să procedeze, el a pus
cartuşele excedentare într-un sac de merinde şi le-a
aruncat în Dunăre. Când s-au retras apele, un soldat
le-a descoperit. O situaţie alarmantă! M-am uitat pe
capse să văd din ce lot fac parte. Aşa am descoperit
că aparţineau gărzilor patriotice. Subofiţerul avea doi
copii, dintre care unul în şcoala de ofiţeri de grăniceri.
Fapta lui s-a datorat lipsei de experienţă. Muniţia a
fost trasă, ulterior, în poligon şi cazul s-a încheiat, iar
cel care a greşit a fost pedepsit doar regulamentar, nu
şi penal, pentru că nu era cazul. În afară de asta, în
zilele de 1 şi 2 mai, de 23 şi 24 august, duceam la
malul Dunării saltele, trăgeam telefon. Ori eram la
birou, ori eram la Dunăre, puteam fi găsit. Dândule posibilitatea cadrelor cu familie ca două zile să
se distreze, le-am câştigat astfel încrederea şi bunele
intenţii. Înainte de inspecţii, şi duminica, nu de puţine
ori, îi urcam în maşini, îi duceam la pădure şi trăgeam
cu ei cu armamentul din dotare. Pentru că problema
cea mai arzătoare la inspecţii era tragerea. Celelalte
erau relative. Rezultatele depindeau în mare măsură de
modul în care ştiai să-ţi prezinţi munca. La trageri însă
rezultatul e obiectiv. Dacă nu dobori ţinta, n-ai făcut nimic.

– Se vorbea în epocă despre o comoară dacică,
descoperită întâmplător şi devalizată. Este adevăr

sau legendă?
– Da, îmi amintesc. Comoara de la Suhaia.
CAP-ul începuse să planteze viţă de vie în terase.
Lucrătorii au găsit o oală cam de un litru şi jumătate
plină cu monede de argint din secolele III–II î.H. O
adevărată comoară! O avere naţională risipită cât ai
bate din palme. Un cetăţean revendicase comoara,
deoarece pământul în care a fost descoperită a fost al
tatălui său. S-au luat la harţă, oala cade jos şi se sparge,
iar în învălmăşeala iscată a luat care ce a apucat.
Aflând despre această poveste, am stat de vorbă cu
şeful brigăzii, pe nume Cocoş, nu cred că mai trăieşte,
era în etate, care a condus lucrările. Trecuseră zece
ani de atunci. L-am determinat totuşi să-mi facă rost
şi mie de o monedă, măcar, din comoara dacică. După
multe insistenţe, mi-a făcut rost de două. Sunt cele
mai valoroase piese din colecţia mea de numismat.
Am fost după aceea la cel mai apropiat muzeu din
zonă, cel din Alexandria. La ei n-a ajuns nicio piesă
din comoară. Au rămas la cei care le-au descoperit,
cum se mai întâmplă şi azi.

– Lucram în redacţia gazetei „Grănicerul”
când am aflat de „poarta colonelului” Mazere.
Despre ce este vorba?

– Despre una din porţile Cetăţii Sucidava.
După ce treburile au început să meargă ca pe roate şi
am obţinut primul titlu de „Unitate de frunte”, mi-am
permis să mă ocup şi de vechea mea pasiune – istoria.
În sectorul de responsabilitate se aflau urme de cetăţi
dacice şi castre romane. Tot colindând aceste vetre
de istorie, m-am împrietenit cu academicianul D.
Tudor, şeful şantierului arheologic din zonă. Văzând
pasiunea mea în istorie, într-o bună zi mi-a spus:
„Dumneavoastră aveţi dreptul de la mine să faceţi
sonde arheologice. Când găsiţi lucruri interesante,
luaţi probe, le puneţi într-un plic şi mi le arătaţi.” Am
fost cu el pe teren şi mi-a arătat cum să procedez.
De regulă, mă planificam în control la un pichet
apropiat şi, după ce-mi terminam treaba, mergeam pe
şantierul arheologic. Odată l-am găsit pe academician
îngândurat, în faţa unui zid rupt. Înăuntru era o podină.
Eu vizez cu ochii resturi de zid nou peste altul vechi şi
îi zic: „Părerea mea, dumnule profesor, e că lespedea
aceasta frântă este căzută de la poarta cetăţii… Vedeţi
cantul ăsta? Dacă dăm jos zidul mai nou şi găsim
pietre din astea, pe care le vedem noi acum, înseamnă
că aici era o poartă care culisa în sus şi în jos”. Peste
două zile, când mă întorc din misiune, profesorul D.
Tudor mă întâmpină cu bucurie: „Ai avut dreptate.
Într-adevăr, a fost poartă dublă, una spre exterior, care
culisează în sus şi în jos, şi a doua spre interior, care se
deschidea în două părţi”. Istoricul avea să-mi dea câte
un exemplar din cărţile lui cu dedicaţie: „Tov. colonel
Mazere Ion, cu deosebită simpatie arheologică! 9
iulie 1976” (ziua descoperirii „porţii colonelului”). Şi
tot de-atunci m-a îndemnat să fac sonde arheologice
în apropierea frontierei, pe cont propriu.

– I-aţi urmat îndemnul?

– Am cercetat toate castrele romane din sectorul
unităţii. Luam câţiva soldaţi cu mine, îi dotam cu
lopeţi şi îi urcam într-un autoturism IMS. Le trasam
un aliniament, să zicem de 20 de metri. Despre tot
ce găseam notam într-un carnet, făceam schiţe. Cu
prima ocazie îi comunicam profesorului rezultatele
cercetării mele. Multe obiecte – ceramică, pipe, opaiţe

– le-am donat muzeului din Turnu-Măgurele. Ostaşii
erau mândri de descoperirile noastre. Îmi amintesc că,
odată, un soldat a găsit o monedă turcească pe câmpul
de instrucţie. Cum a ajuns în cazarmă, în loc să meargă
la masă, a venit direct la mine, să-mi raporteze despre
descoperirea sa. O am în colecţia de monezi.

– V-a preocupat numai arheologia sau şi istoria
mai recentă?

– Istoria m-a pasionat din tinereţe. Am avut
şansa să public, în colaborare cu un istoric, studiul
Evenimentele de la Luna Arieşului din 1848, Luna
fiind comuna mea natală. La 12 septembrie 1848, 30
de ţărani din Luna, care au refuzat să fie încorporaţi în
armata lui Kossuth, care lupta împotriva românilor, au
fost executaţi. Lor le-am închinat prima mea lucrare,
care a văzut lumina tiparului la Cluj.

– Aţi scris despre revoluţionarii de la 1848, dar,
în 1989, dumneavoastră înşivă aţi ajuns revoluţionar,
la respectabila vârstă de 65 de ani. Aţi trecut de la
scrierea istoriei la înfăptuirea ei.

– Din studiul istoriei ştim ce înseamnă o bucată de
hârtie. Când găseam un act original, parcă îl prindeam
pe Dumnezeu de un picior. Când a apărut vânzoleala
asta, eu fiind amorsat în asemenea probleme, mi-am
dat seama că se produc nişte schimbări şi cum înainte
scurmam după hârtii cu gura căscată, mi-am zis că
acum s-a ivit problema să le pipăi eu. Nu circula nici
un mijloc de transport. Am mers pe jos din Drumul
Taberei până pe Nuferilor, la Radio. Uşa din metal era
blocată. Printre revoluţionari erau şi foşti condamnaţi
politic, care, cum intrau în clădire, nu mai ieşeau.
Atunci s-a coborât un microfon jos şi o masă. Cine
vrea să transmită mesaje, să scrie. Vroiam să transmit
şi eu unul pentru grăniceri, în care să le spun să stea
grupaţi în pichete şi să aibă mare grijă de armament şi
muniţie. Mă gândeam ca nu cumva populaţia să dea
năvală în pichet. Să ia armament şi să facă cine ştie
ce drăcii. Nu mai conta nevoia să meargă patrule pe
teren. Pichetul să-l păzească şi armamentul. Atât am
vrut să transmit.

– Şi n-aţi transmis?

– Ce se întâmplă? Aia a fost un fals. Au
coborât microfonul cu prelungitor de la etajul II, ca să
liniştească spiritele, să nu dăm năvală. S-a înghesuit
lumea. Cei 15 revoluţionari care au intrat la început în
localul postului de radio, aflaţi la cele trei intrări, nu
mai puteau să facă faţă presiunii maselor şi au apelat
la voluntari din mulţime, care să întărească garda.
Le-am spus: Domnilor, eu sunt colonel de grăniceri
la pensie. Daţi-mi voie să organizez eu apărarea
Radioului. Când auzeau că eşti militar te luau pe sus
şi te pupau. Dacă aş fi fost îmbrăcat în uniformă, m-ar
fi făcut general în câtva timp. Pe cuvântul meu! Am
ajuns cu greu la intrare. Unii făceau loc prin mulţime,
alţii mă împingeau din spate. Uşa nu se deschidea. Am
intrat printr-o spărtură a geamului de sticlă. Erau trei
intrări. Am blocat intrările cu mobilier să nu mai iasă
nimeni şi să nu mai intre nimeni. Am stat de vorbă
cu directorul tehnic, inginerul Mihai, în funcţie şi
azi. I-am cerut să ne faciliteze accesul la armamentul
G.P. existent în clădire. Garda securităţii era scoasă
din funcţie. Corpul de gardă se afla la etajul cinci.
Apare inginerul Toni Liviu, şeful depozitului. Leam spus ambilor şi altora care roiau în jurul nostru în
holul intrării principale: „Teroriştilor, despre care se
vorbeşte şi pe postul de televiziune şi pe cel de radio,
nu le putem face faţă decât cu armament”. Am vrut să
iau legătura şi cu comandantul Gărzii patriotice. Era
o femeie, aleasă în urmă cu o lună secretar de partid
şi comandant al G.P. Radio. Nici nu era înăuntru.
Dispăruse. Am pus pe Toni Liviu să facă un tabel
pentru distribuţia armelor unor voluntari care să apere
instituţia. Aveam nevoie de cel puţin 21 de luptători.
Trei grupe de câte şapte oameni: doi în poziţia de
tragere, doi în rezervă, doi la odihnă şi unu ca să ţină
legătura cu pichetul de comandă. Le-am distribuit
arme. N-aveam însă muniţie. Am fost condus la garda
securităţii, la etajul V, la căpitanul Mihoiu, care păstra
şi muniţia G.P. Radio, căruia i-am spus: „Avem nevoie
de o ladă de muniţie. Dacă o dai eşti de partea noastră,
a revoluţionarilor, dacă nu, tot ţi-o luăm”. Ne-a dat-o
fără discuţie. Directorul tehnic ne-a asigurat camera
210. Aveam televizor şi radio. Acolo s-a făcut o scurtă
pregătire. Punctul de comandă îl aveam la etajul doi,
era un fel de semicerc în care erau dispuse cabinele
pentru transmisie. Numărul luptătorilor a ajuns la 35,
intraţi în clădire din afară. Când am plecat de acolo,
peste câteva zile, am făcut un act în care am arătat
cum s-a desfăşurat revoluţia la Radio, am nominalizat
şi evidenţiat oameni, am înregistrat cu nr. 1282 din
25.12.1989 şi nr. din 22.01/1990 copii aflate în arhiva
personală. Ştiind ce înseamnă un document şi câtă
importanţă poate căpăta la un moment dat. Când a
început să se însereze, am fost anunţat că se îndreaptă
spre Radio o coloană de militari neînarmaţi. Şeful
coloanei, plutonierul-major Marin, mi-a explicat
că veneau de la Casa Poporului. Primiseră ordin să
se retragă în unitate. Voiau să participe la apărarea
Radioului. Mi-am zis că măcar sunt în uniformă
militară, ştii cine sunt. Cum aveam 110 pistoalemitralieră, au fost distribuite toate. Eu personal am
fost dotat cu pistolul-mitralieră seria I.L. nr. 1494. De
atunci, din 22.12.1989, timp de trei zile, nu a mai ieşit
nimeni din clădire, n-a mai intrat nimeni şi, ceea ce e
mai important, n-a mai murit nimeni, din 22 decembrie
ora 15.30 până în 25 decembrie seara, când s-a dat
comunicatul că armata e stăpână pe situaţie, iar cei
ce deţin arme să le depună. Am avut grijă să particip
cu Toni Liviu la retragerea în depozit a armamentului
distribuit pe diverşi. Nu s-au găsit câteva baionete,
dar nu s-a pierdut nici o armă.

– Astfel aţi devenit revoluţionar.

– Când s-au făcut dosarele pentru revoluţionari,
eu nu m-am trecut. Abia după vreo patru ani, când
am văzut că se înghesuie mulţi, m-am înscris şi eu.
Pot spune că am devenit revoluţionar datorită pasiunii
mele pentru istorie. Am vrut să văd cu ochii mei cum
se face o Revoluţie. Şi pot susţine că acolo unde miam asumat răspunderea, am stăpânit binişor situaţia.
În fiecare an, la 22 decembrie, mă întâlnesc cu vechii
luptători din garda Radioului. Printre ei, directorul
tehnic Mihai, cu care am rămas prieten de atunci. El
mi-a dat una din recomandările necesare ca să pot
primi titlul de revoluţionar.

– Să recapitulăm. Aţi scris un studiu de
istorie modernă, ca să contribuiţi apoi, ca ofiţer de
grăniceri, la înfăptuirea istoriei contemporane. Apoi
v-aţi preocupat, până la uitarea de sine, de arheologie
şi istorie antică, pentru a reveni pe neaşteptate la
istoria la zi, nu ca scriitor sau martor, ci în calitate

de participant la înfăptuirea ei, de revoluţionar în
adevăratul sens al cuvântului. După revoluţie, aţi
predat armele…

– Am predat pistoalele-mitralieră şi baionetele,
dar am luat din nou în primire armele scrisului. Lupta
pentru mine nu s-a încheiat. O voi continua însă cu
mijloace paşnice.

– „O luptă-i viaţa,/ Deci te luptă/ Cu dragoste
de ea, cu dor” spunea cu patos poetul George Coşbuc.

– „…De n-ai pe nimeni,/ te lupţi pe seama
tuturor”.
– Aşa-i. Dumneavoastră pentru cine vă mai
luptaţi, domnule colane Mazere?

– Am iubit şi iubesc comuna Luna-Cluj, în
care m-am născut, mai mult decât Bucureştiul, unde
probabil voi sfârşi. Pentru că locul naşterii este
singura proprietate cu acte în regulă ce îmi aparţine în
mod absolut şi în timpul vieţii, şi după moarte.

– Este o dragoste declarativă?

– Una efectivă.

– Îmi puteţi dovedi?

– Da. Uite aici, pe masa de lucru, Istoricul
comunei Luna, volumele I şi al II-lea!…

– Văd că aţi scris şi o biografie. Cine este
profesorul Mazere Nicolae?

– Autorul unei hărţi a Transilvaniei, prima
cu denumirea românească a tuturor localităţilor şi o
statistică cu etniile din fiecare sat, care a fost tipărită
la Iaşi, în timpul mişcării memorandistice şi trecută
clandesin graniţa. Era căsătorit cu nepoata lui G.
Bariţiu. Harta a fost premiată de Academia Română
la 17 mai 1911. De atunci, comuna mea a dat atâţia
absolvenţi de facultăţi, că dacă s-ar prinde de mână
ar face un şir de câţiva kilometri. Dar niciunul nu a
ajuns în „Analele Academiei”, în afară de profesorul
Nicolae Mazere. Venea travestit din Moldova ca
să culeagă date. În afară de harta Transilvaniei
cu numele româneşti ale localităţilor, a făcut şi o
statistică topografică pentru fiecare sat. El a absolvit
Teologia la Blaj, dar nu a fost hirotonisit preot şi, în
1890, a trecut în România, de unde a sprijinit mişcare
memorandistă şi a făcut parte din Liga Culturală.

– Cum aţi scris biografia înaintaşului
dumneavoastră?

– Foarte greu. Am plecat la Iaşi multe zile.
Cunoşteam pe unul Căluşeru, secretar cu problemele
de propagandă. Am intrat într-un beci plin de acte. De
unde am ieşit ca un coşar, dar am aflat anul morţii
– 1925. De la arhivă m-am dus la cimitir. Acolo,
administrator era un colonel ieşit la pensie. În ziua
următoare, am găsit în registrul cimitirului locul unde
a fost înmormântat „Loc de veci pentru şapte ani
gratuit”. Peste el au fost înmormântaţi alţii. Am luat o
mână de pământ – poate era şi o fărâmă din trupul lui
–, ca să-l introducem în zidul bisericii.

– Biserică al cărei istoric l-aţi scris tot
dumneavoastră?

– Sper să am zile şi noroc de oameni buni ca
să-l pot şi publica.

– Eu vă urez să aveţi parte şi de unele, şi
de altele. În încheiere însă v-aş ruga să reveniţi
la dragostea de o viaţă, grăniceria. Ce doriţi
să le împărtăşiţi camarazilor de armă, virtualii
dumneavoastră cititori, la capătul acestui dialog de
la suflet la suflet de grănicer?

– Pus în situaţia să fac apel la unele trăiri
grănicereşti mai aparte, ţin să mă exprim nu la timpul
trecut, ci la prezent, dorind cu ardoare următoarele:
să rămân acelaşi străjer anonim ataşat Ţării, găzduit
într-o casă simbolică pe marginea moşiei, săgetat
de fiorul bornelor străvechi, aceleaşi, în timp ce noi
suntem mereu alţii; să mai admir Dunărea cu privirea
şi s-o mângâi cu fapta, cum am făcut-o timp de 17
ani, de la Baziaş la Sulina, ocrotind-o după legile
pământeşti şi dumnezeieşti; să am ocazia, tare aş vrea,
să mai dorm câteva clipe în „Hotelul Sacru” (pichetul)
de la Năvodari, pe iarba crudă umezită de rouă, în
mijlocul unei bătrâne păduri de salcâmi înfloriţi, iar cu
visele stocate într-un fagure de timp, ajutat de maiorul
Bălăei (acum, general), să-mi împodobesc, meritat,
Batalionul de Grăniceri Turnu-Măgurele, de zece ori
în zece ani consecutiv, unitate de frunte; să-mi caut
prietenii, colegii de armă, pe unde or fi ei, înnodând
sărăcie cu sărăcie şi tot voi agonisi câte un petic de
iarbă verde, pe care să-mi dreg răsuflarea şi să mai
„visez” plăcut alături de colaboratori cu familiile lor,
ca de atâtea ori, în clipe de răgaz la „Cotul Tăşiei”,
lângă Cetatea Turris şi Dunăre (practică devenită
un fel de ritual, pe care l-am trecut în calendar să-l
respect cu sfinţenie). Să fi avut acea iarbă verde şi
locuri istorice venerate, puteri miraculoase asupra
moralului şi dăruirii colaboratorilor până la unu,
pentru îndeplinirea misiunii? Nu-mi dau seama. Dar
dacă da, mă gâdesc acum, ce simplu, plăcut şi cu
folos a fost; în final, ca ultim pas al trecerii mele prin
viaţă, doresc să-mi spovedesc trecutul în bisericuţa
din Cetatea Sucidava–Corabia, din sectorul unităţii,
să iert şi să uit răutăţi ce m-au marcat destul, dar nu
m-au descumpănit. Dimpotrivă, mi-au oferit o şansă
nesperată să pătrund spre bisericuţa din Cetate pe
Poarta Colonelului, descoperită întâmplător, la 9 iulie
1976. Cred că este una dintre cele mai mari întâmplări
ale vieţii mele. Acum, privind în urmă, nu regret
nimic când iarna mă găseşte retras, furişându-se sub
balcon cu promoroaca ei scuturată în pomeţi, fără
mapa cu documente lăsată la D.S., unde am adunate
toate rezultatele şi păţaniile vieţii. Obligat acum să le
reconstitui din memorie. Am reuşit? Nu ştiu, dar am
conştiinţa împăcată că măcar am încercat.