Selectați pagina

Inspirația

Revista Poezia nr. 1/2012, tipărită sub generosul generic „Poezie şi inspiraţie” se deschide cu editorialul semnat de Cassian Maria Spiridon intitulat: Poezia, un dar al Inspiraţiei.

Autorul a mai abordat tema şi în alte eseuri publicate în aceeaşi revistă (al cărei redactor şef este), reunite în volumul – GÂNDURI DESPRE POEZIE (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010).

Textul din 2012 sintetizează şi dezvoltă concluziile enunţate anterior, abordând şi teme noi. Misterioasa inspiraţie, imposibilă de elucidat pe deplin, constituie un subiect demn de tot interesul, mai ales că îmi permite să-mi prezint şi punctul meu de vedere.

Cassian Maria Spiridon porneşte de la Platon şi Aristotel care au exprimat punte de vedere diferite asupra inspiraţiei.

Pentru Platon, poetul este un releu de transmitere prin care se exprimă zeul. În momentul de inspiraţie, aflat sub harul muzelor, poetul nu mai este el însuşi şi nu mai are discernământ.

Aristotel consideră că două cauze au condus la naşterea poeziei şi anume darul imitaţiei în conlucrare cu cel al armoniei şi al ritmului. Poetul nu mai este un exaltat ci un om normal care îşi exersează talentul metodic. Cu alte cuvinte nu există inspiraţie decât transpiraţie, meşteşug, exerciţiu.

Eseistul aduce în dezbaterea părerea lui Hegel care leagă poezia de frumos şi inspiraţia de imaginaţie. Nicolai Hartmann consideră că artistul converteşte materialul extraestetic/de conţinut într-o formulă esenţializată care înconjură ideea şi apoi leagă creaţia de libertate, înfăptuirile fiind în domeniul aparenţei, al virtualului.

Mai departe, Cassian Maria Spiridon se opreşte asupra lui Heidegger care leagă creaţia de locuirea umană. Vorbind despre Hölderlin, filosoful afirmă că în mod poetic locuieşte omul, dacă bunăvoinţa pură se adresează inimii şi astfel se ajunge la o dreaptă măsură, la esenţa fiinţei.

Apărând în dezbatere, la Hartmann, ideea şi inconştientul, ajungem inevitabil la fiinţă şi la arhetip, adică la conjuncţia dintre Jung şi Heidegger.

Între idee şi arhetip, în concepţia lui Jung există similitudine directă: “În apa artei, în apa noastră, care mai e şi haosul, se găsesc sclipirile sufletului lumii ca forme pure ale lucrurilor esenţiale. Aceste forme corespund ideilor platonice, de unde rezultă şi o coincidenţă a sclipirilor cu arhetipurile, dacă admitem că imaginile externe ale lui Platon, păstrate în locuri supraceleste sunt o specificare filosofică a arhetipurilor psihologice.”

Arhetipurile, la Jung, sunt forme de universală răspândire în psihic (categorii ale imaginaţiei, idei primordiale, reprezentări colective) care condensează specificul gândirii şi concepţia de viaţă (în special, problemele majore ale existenţei), organizate algoritmic, repetându-se ca manifestare, de la generaţie la generaţie. În concepţia psihanalistului, arhetipurile întruchipează şi ideile, atât cât sunt accesibile psihicului uman, ele fiind, în primă instanţă, prototipurile abstracte ale obieectelor şi fenomenelor realităţii (avându-şi sediul în mintea demiurgului lumii acesteia). Există un suflet (inconştient, subconştient şi conştient) individual şi unul colectiv (al speciei), arhetipurile regăsindu-se la nivelul inconştientului colectiv (statornicit din generaţie în generaţie), inconştientul individual regăsindu-l în momente importante ale existenţei.

Mai trebuie să aducem în discuţie şi fiinţa, care la Heidegger reprezintă esenţa vieţii subiectului care fiinţează fie ca entitate individuală fie ca entitate supraindividuală.

Fiinţarea rezidă aşadar, în starea sensibilă de existenţă a subiectului şi cunoaşte numeroase gradaţii: de la elementele anorganice lipsite de lume dar care pot fi atrase în sfera fiinţei de către om, plantele, animalele şi omul care poate atinge două stadii de existenţă: inautentică, în care nu poate atinge decât stadiul de fiinţă personală şi autentică, situaţie în care poate recepta fiinţa suprapersonală.

Devine clar acum că putem stabili o similitudine între sufletul individual şi colectiv jungian şi fiinţa personală şi suprapersonală/absolută la Heidegger.

În acest punct începem să descifrăm mecanismul inspiraţiei.

Pentru Heidegger, fiinţa supraindividuală stă în ascundere dar există momente în care se dezvăluie fiinţei personale, dacă aceasta locuieşte autentic, prin opera de artă. Momentul ivirii provoacă o nouă fiinţare, a cărei trăire este însoţită de frumuseţea şi adevărul relevării esenţei existenţei. Contopirea aceasa sub semnul unicităţii şi originalităţii coferă specifiul propriu, prin contribuţia fiinţei personale şi profunzime prin contribuţia fiinţei suprapersonale.

Iată ce spune Heidegger: “Instalarea adevărului în operă este producerea unei fiinţări care până atunci n-a existat niciodată şi care nici nu va mai apărea vreodată. Producerea situează această fiinţare în aşa fel în deschis, încât abia ceea ce urmează să fie produs luminează deschiderea deschisului, în acest fel el iese la iveală. Acolo unde producerea aduce în mod expres deschiderea fiinţării, adică adevărul, ceea ce este produs este o operă. O asemenea producere este creaţia.” Şi mai departe Heidegger concluzionează că esenţa artei înseamnă punerea-de-sine-în-operă a adevărului.

În această raportare dezvăluitoare se petrece o irumpere a fiinţării omeneşti în întregul fiinţării şi astfel fiinţarea ajunge la sine însuşi. Pe această treaptă ontologică se conturează constituţia de fiinţă, caracterizată prin: faptul-de-a-fi-în-lume, faptul-de-a-fi-laolaltă-cu ceilalţi, înţelegerea, libertatea, transcendenţa, proiectul, grija, faptul-de-a-fi-întru-moarte.

Pe plan psihologic, această revelaţie se produce în clipa în care inconştientul individual intră în contact cu inconştientul colectiv şi accesează arhetipurile.

Ca să se ajungă la momentul inspiraţiei, trebuie ca artistul să mediteze îndelung asupra temei care îl obsedează la început difuz, aceasta să cadă în inconştientul personal, să se asocieze cu alte teme şi imagini relevante, pentru ca apoi, pulsiunile sensibilităţii depăşind o tensiune limită, să irumpă în inconştientul colectiv întâlnind zestrea arhetipală a speciei. După această coborâre, ridicarea temei clarificate ajunge în conştientul individual. Acum se naşte opera originală de artă care înglobează într-un tot unitar atât contribuţia individuală cât şi pe aceea a speciei. La nivel mai abstract, clipa sublimă a inspiraţiei, identifică fiinţa individuală cu fiinţa supraindividuală/absolută.

Momentele creatoare ale fiinţei, similare celor ale sufletului (pe care tocmai le-am expus), se regăsesc în momentele împlinirii proiectului de locuire autentică, ale cărui trepte sunt după Haidegger următoarele: nivelul de ctitorire (la nivelul libertăţii totale), nivelul dobândirii de teren ferm (posibilităţile finite de realizare – mediul, materialele etc) şi realizarea concretă (unică). Cu diferenţa că în concepţia lui Heidegger ieşirea din sine şi contopirea cu fiinţa suprapersonala se petrece pe verticală, iar în cazul lui Jung, contopirea inconştientului individual cu cel colectiv urmează o cale descendentă. Se ascunde aici, după părerea mea o întrebare tulburătoare. Nu cumva în concepţia psihanalitică, introspecţia sufletească ascunde ideea unui Dumnezeu imaginat doar de conştiinţa noastră (concepţie devenită arhetip din timpurile aurorale ale omenirii), iar în ascendenţa fiinţei se regăseşte un Dumnezeu exterior, cu adevărat demiurgic?

Revenind la problema inspiraţiei, trebuie să remarcăm faptul că fenomenul este însoţit de eliberare ontică, de trecerea existenţei de pe o treaptă inferioară pe una superioară. Acest salt calitativ, reprezintă după mine, inspiraţia.

Uzitând termeni generaţi, Cassian Maria Spiridon se apropie de această concepţie când afirmă într-unul din eseurile sale anterioare: „Şi „Poeţilor, în travaliul lor supus inspiraţiei divine, li se imprimă o transcendere care leagă particularul de universal, ce depăşeşte îngustimea eului propriu, pentru a se lăsa cuprins de întinderile infinitului prin care simpla vibraţie la un anume eveniment capătă o înălţime ce trece dincolo de simpla percepţie personală.”

Arhivă