Selectați pagina

ÎNFRUMUSEȚAREA RĂULUI

Stăteam în una din zilele acestea,
cea cu hramul blândului Apostol
Andrei, căzut, nici nu știu de ce, pe gânduri
nu din cele mai tonice. Ce o fii vrând oare să
însemne, mă întrebam, zicala aceea că «dacă
semeni vânt, culegi furtună?». Bine, bine, îmi
spuneam, dar cum să fii atât de masochist
încât, după ce cunoști zicala, să continui să o
pui în … operă!?
Răspunsul mi-a venit indus, de altfel,
de evenimentele majore ale ultimului an, 2019. Evenimente
succesive semănării prin toate căile și prin toate mijloacele
dacă nu a vântului (pentru care, bag samă, îți trebuie
niscaiva abilități și priceperi), atunci a urii, pentru că
bilanțul ultimelor trei decenii trecute ne-a demonstrat
cu cifre și cu fapte că pe ură de te cațeri, mari victorii
dobândești. Că victoriile astfel dobândite sunt egoiste că-s
numai pentru tine și, eventual, pentru un cerc îngust de
sprijin, nici nu mai contează, o altă zicală povățuindu-ne că
oricând «maieul este mai aproape de corp decât cămașa».
Și, ca să îmi arăt bunăvoința, voi reduce termenul
acela de trei decenii la jumătate și anume, la acea jumătate
mai apropiată de vremurile noastre și timpurile curente,
atunci când ura a fost mai abitir cultivată de s-a ajuns
acum să nu mai știu de suntem în primele două decenii ale
mileniului trei, abia început, sau întorși la mijloc de veac
douăzeci?!
Artizanii semănării urii și beneficiari ai roadelor
acestei semănături de cultivare asiduă a urii în acești ani
încearcă, ori de câte ori au ocazia, să dreagă busuiocul,
înfrumusețând cu vorbe răul urii cultivate cu osârdie,
nebăgând de seamă sau mergând pe dictonul că mijloacele
nu contează, ci doar scopul, se străduie să generalizeze
binele lor, translatându-l peste aria întregului (țară și popor)
ignorând realitatea că plapuma cu avantaje este mult prea
mică, abia dacă-i acoperă pe toți cultivatorii de ură (sau,
poate că, în tradiția de slugă de care, de un timp, nu ne
mai putem dezbăra, ne bucurăm – mă rog, cine se bucură
– că „binele” adus de ură îl satisface pe stăpân și asta este
adevărata blagoslovenie).
Cum spuneam, m-a pus Naiba (da, da, Naiba în
mod sigur, el bucurându-se de roadele izvorâte din sămânța
urii cultivate) să trag cu urechea (tot un obicei drăcesc) la
discursurile rostite acum, la aniversarea a una sută unu ani
de la Marea Reîntregire (mare dar nu completă) a obârșiei
neamului nostru românesc, (urmaș al celei
mai vechi seminții statornicite și rămase peren
aici la răscruce de drumuri, de vânturi și, mai
târziu, de imperii) neamul mândru și tenace
al străbunilor geto-daci. (Repet aici și acum
pentru a nu știu câta oară acest adevăr, chiar
dacă știu că-i fac astfel, pe mulți năimiți, fie
ei și de neant, să strâmbe puternic din nas). Ei
bine, atâta ipocrizie și atât cinism pe centimetru
pătrat de hârtie nu mi-a fost până acum dat să
aud. Și pentru a nu rămâne numai la afirmații fără acoperire
mă voi limita doar la câteva discursuri ale unor persoane/
personaje mai reprezentative (fie și numai prin poziția
ocupată la scara întegii țări sau prin cantitatea de ură
însămânțată), în primul rând la primul între pateri, nimeni
altul decât președintele K-W Johanis, cel neîndestulat încă
de roadele de până acum ale urii cultivate (și-i greu de
intuit limita dorinței și a poftei sale de îndestulare, tocmai
acum când este atât de aproape de poziția autocrată la care
tânjește, se pare, încă din scutecile cisnădiene).
În discursul său rostit în ședința solemnă a Camerelor
reunite ale Parlamentului României, în ziua de 02 decembrie
2019, acesta spunea silabisind din textul ce-l avea în față
„Aducem, așadar, astăzi un cuvenit și pios omagiu tuturor
înaintașilor care s-au jertfit pentru propășirea națiunii
române, sporind, cu fiecare generație, prin trudă și sânge,
această lucrare de glorie, astfel încât noi și copiii noștri să
putem privi înainte cu deplină încredere în viitor. Apărând
principiile de căpătâi ale națiunii noastre europene, mulți
români au pierit în războaie ori în negura anilor grei de
dictatură. Sunt românii care și-au dat viața pe fronturile
de luptă, în teatrele de operații din întreaga lume pentru
apărarea intereselor României, în închisorile comuniste
sau în zilele sângeroase ale lui Decembrie 1989”.
Observați că, nenominalizând „principiile de căpătâi”,
avansează o idee improprie poporului nostru care nu și-a
propus niciodată să-și dea viața pe fronturile de luptă din
teatrele de operații din întreaga lume. Să nu confundăm,
îmi șopteau gândurile mele, dorința din neam cu obligațiile
asumate de conducători obedienți care, pentru o bătaie
încurajatoare pe umăr sau o șapcă ponosită cadorisită sunt
dispuși să trimită la moarte fiii țării, pe unde nici Dracul
nu și-a-nțărcat iapa, fără nicio legătură cu „principiile de
căpătâi” ale nației.
În discursul său președintele nu a sărit (și bine a

făcut) peste un pasaj cu profunde semnificații: „Faptele
de vitejie ale înaintașilor, hotărârea și curajul cu care au
luptat pentru îndeplinirea obiectivelor naționale, jertfa
de pe câmpurile de luptă, forța extraordinară cu care
s-au opus regimurilor criminale ale secolului XX trebuie
să ne fie modele și să ne ghideze toate acțiunile pe care
le întreprindem pentru binele țării noastre”. Dar, mă
întreb în singurătatea gândurilor mele: de ce nu putem să
ne dezvoltăm ca stat independent, cu o concepție proprie
despre viață și societate, păstrând relații bune de strictă
vecinătate și de colaborare cu toate statele lumii? Am în
vedere, între altele și spusele recente ale președintelui
„partenerului nostru strategic” care, la Zagreb în Croația, a
spus-o răspicat și apăsat, acoperind astfel de și cu autoritate
aceleași spuse de noi în repetate rânduri că apărarea
fiecărui partener NATO este obligația, în primul rând, a lui
(partenerului) însuși și abia mai apoi a celorlalți parteneri
de Alianță…
Întrebarea aceasta rămâne retorică atât timp cât
președintele, cultivator și beneficiar, este mai preocupat
de propriile roade decât de interesul general al țării. „Deși
ne-am confruntat cu numeroase tensiuni și conflicte, cu
instrumentalizarea politică a unor teme sensibile și cu
încercări de adâncire a faliilor din societate, marele câștig
al acestui an (cu referire sigură și directă la 2019) este
faptul că românii, prin votul lor, au spus clar și răspicat
că vor o Românie pro-europeană (cum de a omis să
spună „o Românie normală”?!), puternic atașată valorilor
democrației și ale statului de drept, o țară prosperă, cu
sisteme publice performante, cu o justiție independentă, cu
o clasă politică aflată în slujba cetățenilor”. Ei bine, fraza
aceasta, nu știu cine-a scris-o, este plină de ipocrizie, de
cinism și de autosuficiență. Cine a întrebat poporul acestei
țări dacă dorește să fie „European?”. Nimeni, pentru că
întrebarea ar fi lipsită de sens. România, și implicit poporul
ei, este o țară europeană, îndrăznesc chiar să spun cea mai
veche din Europa. Cum poți pune, așadar, o asemenea
întrebare?! Iar ideile de democrație și de dreptate socială au
fost mobilurile marilor frământări sociale încă de dinainte
de regatul lui Burebista. Nu are altceva de făcut președintele
de azi al României decât de a încerca un studiu individual
și personal al istoriei vechi a Europei și a neamurilor ce
s-au perindat pe aici pe unde strămoșii noștri îi primeau
ca oaspeți și erau tratați ca victime și slugi și nu numai
perioada de istorie contemporană ilustrei sale persoane…
Mergând pe firul propriilor beneficii, în discursul
său președintele se oprește un pic (nu prea mult, e bine
să se cunoscă înălțimea fileului) la diaspora și numai în
secvența beneficiilor electorale aduse de aceasta. Încărcat
de ipocrizie, în acest context domnul Johanis a dat citire
unei fraze chiar cinice: „ Noi, cei care conducem destinele
națiunii noastre, avem datoria fundamentală față de cei
pe care îi reprezentăm să le respectăm pe deplin aceste
opțiuni, iar voința lor să fie lege pentru noi!”. Cum se
suprapune asta, mă întreb, cu dorinta aceluiași Johanis de
marginalizare sau chiar de lichidare a acelora care nutresc
alte valori sociale sau politico-doctrinare decât cele pe
care domnia sa, din interese individuale și meschine și
le asumă? Și, întrebarea succesivă este, de ce răstoarnă
adevărul privind constituirea actualei diaspore? Este
îndeobște cunoscut că esența constituirii actualei diaspore
o reprezintă motivațiile și principiile de natură economică
și nu politică. Pentru că, dacă ar fi vorba de principii și
motivații politice, atunci, amestecul și sprijinul acordat de
domnia sa ca președinte în funcțiune ar fi în contradicție
cu Constituția, cum în contradicție cu morala se află
discriminarea pozitivă în condițiile de vot prin avantajele
create acesteia, diasporei, față de majoritatea votantă care
se află în țară. Dar ce mai contează pentru „divinul” Johanis
constrângerile și libertățile constituționale ori morale?!
„Avem nevoie, mai mult ca oricând, de coeziune
în jurul marilor proiecte naționale, de unitate, consens,
toleranță și solidaritate”, mai spune în discursul său
domnul Johanis. Dar cât de fals si de ipocrit sună aceste
cuvinte când sunt spuse de domnia sa!!! „Mă onorează
și mă responsabilizează, în același timp, să fiu parte
a proiectului de reconstrucție a României”, spune în
încheierea expunerii sale în fața camerelor reunite ale
Parlamentului președintele Johanis. Onorantă această
conștientizare a rolului său ca președinte, gândurile însă
nu-mi dau pace și mă frământă cu întrebarea de bilanț: care
sunt rezultatele primului ciclu de cinci ani de mandat?
Când, în discursul ținut la întâlnirea de gală din
seara zilei de 01 decembrie 2019 de la sediul președinției,
președintele se referă la cei treizeci de ani de la
evenimentele din decembrie (pe care domnia sa le numește
Revoluție), aproape că îmi dă fiori: domnia sa se pronunță
cu certitudine la încheierea unei etape dificile din istoria
noastră. Ce știe domnia sa despre un viitor încă neexprimat
de „independenta” noastră justiție? „Doar împreună, cu
speranță și încredere, implicați, uniți și solidari avem
puterea să construim România europeană, modernă și
puternică!”. Numai că, greu de răspuns dorințelor de unire
când din tot discursul său se desprinde dorința ca viitorul să
consemneze un singur model de gândire și de acțiune. Oare
în Coreea de Nord se spune altfel?

De altfel, în întregul discurs de la întâlnirea de
gală (în care o parte a eșichierului politic se pare că nu
a fost invitată, cu excepția președintelui uneia dintre
camerele parlamentare), președintele s-a lansat în rostirea
unor șabloane, nu mereu duse până la cap și nici cu
grijă și semnificație atent alese. Spune domnia sa: „Nu
întâmplător, data de 1 Decembrie a devenit sărbătoarea
națională a României după Revoluție. De atunci și până
astăzi ea este, în conștiința noastră, un simbol al libertății
obținute prin jertfă, în 1918, ca și în 1989”. Pot oare să
mă gândesc că ziua de 9 mai, ziua independenței poate fi
un simbol mai puternic al aspirațiilor poporului român din
toate provinciile ce formau, de secole și de milenii, poporul
cu cea mai veche și statornică obârșie europeană, încă
de atunci când ideea de Europă nici nu exista? Gânduri,
simple gânduri!
Mai spune președintele: „ În 1918, națiunea noastră
s-a născut ca expresie a viziunii elitelor sale, care au
continuat și au desăvârșit idealurile pașoptiste, dar care
au înțeles și importanța asumării valorilor occidentale,

 

făcându-se astfel posibilă modernizarea societății în plan
politic, economic, în știință și în cultură”. Păcătoasele mele
gânduri ce nu-mi dau pace se afundă mereu și mereu către
eroul colectiv din rândul căruia se desprind elitele, din care
se individualizează ca lider eroul individual…. Este această
exprimare a președintelui un mod simplist de interpretare,
un fapt vinovat și un mod sectar de gândire. Eroul este parte
a poporului său, cel ce se desprinde ca o elită și își asumă
greaua responsabilitate de a conduce acțiunea până la
reușita finală sau la înfrângere, fie ea și numai vremelnică.
Actul de la 01 decembrie 1918 nu a făcut, din acest punct
de vedere, excepție. Elitele care au trudit la făurirea visului
de veacuri nu ar fi reușit fără eroicele lupte de la Mărășești.
Mărăști și Oituz, evenimentele politice din Basarabia și
Bucovina susținute de mari adunări populare șifără masa
aceea mare și impresionantă adunată pe Câmpul lui Horea
din Alba Iulia, și toată mobilizarea comunităților românești
din Transilvani, toți aceștia formând eroul colectiv, făuritor
de istorie nemuritoare. Principiul pe care s-a constituit statul
roman întregit a fost Acela al autodeterminării popoarelor.
„Marea Unire din 1 Decembrie 1918 a conferit României
o nouă poziție geostrategică în partea noastră de lume”,
spune președintele în discursul său .Dar acesta a fost un
secular destin al poporului acestor spații, destin ce l-a
așezat, inexorabil, ca scut al restului de continent European,
cu sentimentele sale de stăpân sacru al pământurilor și
apelor, al codrilor, al munților și al întregii firi ce mărginesc
Carpații de la Dunărea bătrână (Istrul cântat de Ovidiu) și
până în Tatra și de la mereu feciorelnicul Nistru până în
lunca molcomei Tise.
Dar președintele nu se jenează să citească din
materialul avut în față la întâlnirea de la Palatul Cotroceni,
pasajul în care se afirmă: „Mă adresez dumneavoastră
la sfârșitul primului mandat de Președinte al României.
În acești ani am avut marea onoare de a da cinstire
Tricolorului și Zilei Naționale în numele tuturor cetățenilor
patriei noastre”. Înălțător, nu? Este trist însă că uită
momentele anului 2018 când s-a străduit să arate lumii o
națiune dezbinată în momente solemne când a încercat să
confiște pentru propria-i demnitate devoalându-și tendințele
moștenite de unic stătător și dominator de destine!
Iar declarația imediat succesoare: „Am făcut-o cu
respect pentru Marea Unire, cheia de boltă a procesului
de edificare a modernității noastre europene”, mă duce cu
gândul că acționează dintr-un crez și o credință interioare
și dintr-un calcul fariseic. Gândurile mele mă fac să cred
că din conștiința președintelui de azi, în funcție, ce a
pornit într-un nou mandat, nu s-au șters obiceiurile de a
se considera parte a unei națiuni superioare, parte a acelei
monstruoase unio-trium-nationum. Si, părându-i-se parcă
insuficient spus, a ținut să precizeze ca: „Am făcut-o cu
conștiința faptului că 1 Decembrie 1918 rămâne actul
istoric fundamental al nașterii unei națiuni de cetățeni”,
dorind parcă să ascundă că națiunea română era din
veacuri și milenii națiune majoritară pe aceste teritorii și
nu s-a născut ca un miracol pe Câmpul lui Horea de la
Alba Iulia unde s-au adunat în acel an 1918 doar o sută
de mii, trimiși acolo ca reprezentanți proprii ai mulțimii
până atunci oprimate și îndrituite de aceea să-și arate
voința sa de emancipare. Domnia sa nu a scăpat nici cu
această solemnă ocaziune să vorbească și să se pronunțe
fără exemplificări de fapte și nominalizări de oameni sau
grupuri despre „încercările unora de a devia România de
la parcursul său euro-atlantic”. Vinovatele mele gânduri
mă fac să cred că principiul său de dascăl ce-i spune că
repetiția este mama învățăturii îl îmboldește să nu rărească
picătura chinezească aducătoare de venin în conștiințele
mai slabe pentru a menține trează o veșnică suspiciune și
sperioasă îndoială”.
„Îmi doresc, continuă domnia sa, să onorăm
moștenirea înaintașilor noștri prin acțiune politică. Nu
trebuie să avem odihnă până ce nu împlinim aspirațiile
părinților și bunicilor noștri de a face din România o țară
prosperă, în care să ne placă să trăim, în care să ne simțim
în siguranță, liberi și mândri de a fi cetățeni români!
De energia și dăruirea pe care le investim în apărarea
libertății și democrației depinde ca România să funcționeze
ca un stat de drept, ca o societate a respectului drepturilor
fundamentale ale omului, a toleranței și incluziunii
sociale”.
Dar, de ce gând al meu nebun te duci cu tendință
spre semantici ipocrite când auzi din aceeași gură cuvinte
ce împreunate sună fals după atâtea și atâtea răbufniri, pe
parcursul ultimilor cinci ani continuatori ai altor zece de
dinainte lor, atunci când rostesc gânduri ce ar trebui să fie
dominante tot timpul și nu numai la ocazii festive că „Doar
împreună suntem puternici! Doar împreună descătușăm
întregul potențial al națiunii noastre! Doar uniți ne punem
în valoare resursele imense de inteligență și creativitate,
pentru a face performanța de care știm cu toții că românii
sunt capabili”.
*
Mă opresc aici, limitându-mă (nu fără motiv) doar
la cele două discursuri ale președintelui scrise, după cât se
vede, de cineva cu o cât de câtă înțelegere a cuvintelor și
a bunei cuviințe exprimate prin semantica lor. Am evitat,
pentru protecția urechilor dumneavoastră, luările de
cuvânt, să spunem, prezentate de premierul abia uns Orban,
ori de doamna Gorghiu sau reprezentantul USR (al cărui
nume realmente îmi scapă). Pentru mine, în particular, ca
veșnic admirator și susținător al „sexului slab”(!), îmi pare
neverosimilă atitudinea de ură și de răutate în exprimările
unei femei. Și totuși…

Parcă ar exista o întrecere între actualii noștri
oameni politici, reprezentanți ai partidelor parlamentare
și nu numai, de cine poate coborî mai mult în subsolul
limbajului curent pentru a-și reliefa mai convingător
cultura elevată din grotele existențiale proprii. Mă
justific în aceste afirmații cu doar două-trei citări, astfel:
1. „Unde este șobolanul PSD? Unde este Fifor? Să vină
șobolanul la mine!” 2. „Când narcisismul devine patologic,
bichonul începe să se creadă pitbull”. 3. Dar culmea între
cele selectate pentru azi o reprezintă postarea publică a
vicepreședintelui PNL, europarlamentarul Rareș Bogdan:

„Acestui bou patentat, de o aroganță oarbă, un nimeni în
drumul cu perucă în loc de păr, îi este rușine de numele
său, cât de imbecil să fie individul încât să îi fie rușine
de propriul lui nume «Orlando minte puțină»? Doamne
ferește! Boul nu e bou destul dacă nu e și fudul, arogant ca
un gâscan …”
Oare nu-și dau toți aceștia, începând cu președintele,
seama că efectele secundare (dar majore la nivelul întregii
societăți) ale cultivării și întreținerii urii sunt miile de
cazuri de brutalitate din societate, de răpiri, de violuri, de
tulburare a ordinii publice rămase nesancționate pentru că
însăși justiția a început să acționeze pe sprânceană de te
face să bănuiești că acționează la comandă?
Doamne, unde or fi timpurile și oamenii cu
replici tăioase dar sclipitoare precum acel schimb de
„amabilități” dintre profesorul Nicolae Iorga aflat la tribuna
Parlamentului României și inginerul Ion I.C. Brătianu aflat
în aula aceluiași Parlament: „Ce putem învăța noi de la un
inginer?”; „Măsura, domnule profesor, măsura!” …
Ce mai pot spune eu? Răul rămâne rău, oricât am
încerca a-l înfrumuseța prin vorbe. Fie ele și iscusite, altele
decât cele din exemplele de mai sus….
Victor Vernescu

Arhivă