Ilie Mazăre (I) – Despre seva hrănitoare a unei prietenii

Fiecare generaţie de localnici din Luna a dat reprezentanţi remarcabili ai ei, oameni care au strălucit; chiar dacă lumina strălucirii lor nu a fost suficient de puternică sau suficient de întreţinută pentru a alunga întunericul de pe mari spaţii sau din mari colectivităţi, ea a rămas în teritoriile celor apropiaţi şi în sufletele lor. Pentru mine un astfel de om, dispărut din păcate prea repede dintre noi, a fost inginerul Ilie Mazăre. Generaţiile se pot înfelia pe ani, pe contigente sau pe leaturi, aşa cum obişnuiau bătrânii satului să se identifice şi să se recunoască. Contigentul 53 din Luna nu a avut mulţi reprezentanţi de sex masculin, a fost un an mai degrabă al sexului frumos, dar dintre figurile luminoase ale băieţilor deveniţi mai târziu bărbaţi, unii cu personalităţi puternice şi bine conturate, cu farmec şi cu calităţi intelectuale, inteligenţă, sensibilitate, simţ al umorului, Ilie Mazăre a fost pentru mine cel mai apropiat ca structură, mod de a gândi şi preocupări.

La 17 octombrie 1953 a văzut lumina zilei Ilie Mazăre, prietenul şi colegul meu de o viaţă, născut în familia lui Ilie şi a Mariei Mazăre. Tatăl, al cărui nume îl purta şi fiul său, era muncitor strungar la ISCT, iar mama era casnică şi provenea din familia lui Aurel Giurgiu zis şi doctorul, dată fiind perioada în care a lucrat şi s-a calificat ca sanitar în armată. Prin unirea părinților lui de fapt se unea dealul cu valea, Ilie Mazăre tatăl, fiul al lui Dinu al Sofii făcea parte din grupul delenilor iar Maria, a cărei gospodărie natală era la numai câteva sute de metri distanţă de cea a viitorului ei soţ Ilie, venea de pe vale, dintr-un alt spaţiu geografic, delenii şi vălenii revendicându-şi apartenenţe la grupul lor, de pe una din văile mari ale satului: cea din Sud, pentru a cărei scurgere la intersecţia cu drumul ţării s-a născut unul din cele două poduri de piatră din sat. De copil am înţeles că întotdeauna la întâlnirea unui drum important cu o vale curgătoare se naşte un pod şi acesta este unul din cele mai durabile semne ale umanizării acelui teritoriu.

Dealul pe care se întindea drumul ce trece prin faţa casei părinteşti a lui ILIE, prietenul meu de o viaţă, nu este înalt, dar are un povârniş abrupt în colbul căruia odihneau bolovani spălaţi de apele ploilor de vară, bolovani de râu de toate formele, culorile şi de dimensiuni diferite dar nu foarte mari.

În acea vară specială a copilăriei noastre terminasem cursurile grădiniţei din sat, prima instituţie şcolară cu care am luat contact şi în care am întâlnit pe de o parte autoritatea severă şi dătătoare de fiori a doamnei Grigorescu, educatoare de modă veche, cu mare dăruire pentru profesie, cu dragoste faţă de copii, care reuşise să se impună ca intelectual respectat în lumea de valori a satului, dobândind consideraţie, admiraţie chiar şi apreciere din partea părinţilor şi pe de altă parte blândeţea, calmul, cumsecădenia şi zâmbetul cald şi protector al domnişoarei Melania, venită de curând în Luna, pe a cărei faţă cu trăsături regulate strălucea o lumină vie, dătătoare de încredere şi speranţă.

Cei doi ani petrecuţi la grădiniţa din sat mi-au marcat existenţa pentru întregul ei parcurs în aşa fel încât şi astăzi la vârsta deplinei maturităţi simt fiorul amintirilor tulburându-mi liniştea cu o intensitate a trăirii aproape insuportabilă, prin mulţimea de detalii şi senzaţii care îmi inundă mintea şi sufletul ca şi atunci când le-am trăit întâia oară.

În vara aceea, a anului 1960, tatăl lui Ilie îi cumpărase o trotinetă nouă, obiect de mare preţ pentru noi, de care el era foarte mândru şi cu care cobora dealul pietros în mare viteză, din vârful pantei până în faţa casei lor de unde drumul se aşternea într-o coborâre lină, aproape insesizabilă. Cu toată priceperea dobândită prin exerciţiul zilnic, în acea seară de august sub roata din faţă a prins un bolovan, s-a răsturnat şi a căzut lovindu-se la faţă, din nefericire, zdrobindu-şi destul de grav nasul. Toată viaţa lui mai târziu avea să se observe, nederanjant, urma acestui accident, el având nasul uşor turtit asemenea boxerilor de performanţă la care este frecvent acest gen de accidentare.

Am început aşadar primul an de şcoală fără el, spitalizarea sa a durat aproape o lună iar el a venit cu trei săptămâni mai târziu. Mama lui Ilie a ţinut însă foarte mult ca noi doi să fim repartizaţi în aceeaşi clasă, clasa I-a B, clasa învăţătoarei Gheorghe Saltiria, o domnişoară de vârsta mamei lui Ilie, deci nu la prima tinereţe, care funcţiona deja în sat de 4 ani şi avusese rezultate remarcabile cu prima serie de elevi. Saltiria locuia la Turda de unde făcea zilnic naveta, dar era o învăţătoare foarte ambiţioasă, foarte harnică şi înzestrată, venea din Regat, din însoritul Bărăgan al Amarei, dintr-un sat cu nume aparte, cu multe conotaţii, aproape emblematic, pentru o ţară a cărei principală bogăţie a subsolului este sarea de bucătărie, deoarece numele acelei modeste localităţi ialomiţene era Sărăţeni iar amplasarea ei era într-un spaţiu socio-geografic total diferit de cel ardelenesc.

Singură fiind, fără familie şi fără obligaţii sociale de mare complexitate, Saltiria îşi transfera tot prinosul ei de afecţiune asupra copiilor cu care lucra, şi reuşea să socializeze foarte bine cu părinţii, făcea vizite la elevi, era bine primită, oamenii apreciau stilul ei de comunicare, între părinţi era o adevărată competiţie, fiecare dorindu-şi copilul cât mai bun şi cât mai apreciat. Pe de altă parte, vizita învăţătoarei era un eveniment pentru familiile din sat, oamenii se simţeau onoraţi de prezenţa ei agreabilă, de modul ei de adresare directă, avea o voce plăcută, cuceritoare şi frumoasă, o voce muzicală şi clară, o exprimare atentă şi îngrijită din punct de vedere literar, care impunea respect şi admiraţie din partea oamenilor satului care, deşi nu erau simpli ca structură, erau în marea lor majoritate puţin şcoliţi; nivelul lor de instrucţie modest îi făcea să simtă în învăţătoare un intelectual de preţ, ce merită respect şi consideraţie.

În plus, beneficiind de un anumit grad de libertate şi multă independenţă, Saltiria îşi luase şi o jumătate de normă ca bibliotecar la Biblioteca din comună. Adăpostită în două săli, destul de mari, ale Căminului Cultural, Biblioteca conţinea un număr respectabil de volume de literatură beletristică de bună calitate.

În politica şi ideologia regimului, cărţile şi cultura erau subvenţionate, ele fiind în special între anii ’50 – ’60 folosite ca instrumente eficiente de propagandă dar, pe măsură ce anii treceau, ferestre se deschideau tot mai mult spre adevăratele valori culturale, în bibliotecile publice apăreau cărţi ale clasicilor literaturii române, iar numărul cărţilor de propagandă, traduse din limba rusă, scădea de la un an la altul.

Om ordonat şi cu un acut simţ al disciplinei şi seriozităţii, Saltiria a reuşit să organizeze întreg fondul de carte, pe teme şi autori; fişele erau completate şi ţinute la zi şi în acea perioadă în care televiziunea nu invadase încă spaţiul psiho-social şi nu ajunsese să posede şi să corupă spaţiul mental. Numărul cititorilor nu era mic, iar bibliotecara reuşea să stârnească interesul şi apetitul pentru lectură, să îl alimenteze şi să îl întreţină, cu o dăruire şi o pasiune absolut remarcabile.

Ca elevi în clasa ei, ne selecta uneori câte 2-3, să o ajutăm la aranjarea cărţilor şi, în anii mai mari, la completarea fişelor.

Dar, ceea ce ne-a marcat în cel mai înalt grad, atât pe mine cât şi pe Ilie, au fost serile de lectură în care, cu vocea ei educată şi cu inteligenţa şi sensibilitatea ce o caracterizau, învăţătoarea noastră ne citea fragmente din literatura clasică de valoare, aleasă cu mare grijă şi cu mare ştiinţă.

Astfel, de la poveştile culese de Petre Ispirescu la Legendele Olimpului sau la tulburătoarea legendă a Cid-ului, celebrul erou medieval spaniol, devenit personaj în cunoscuta piesă a marelui scriitor clasic francez Pierre Corneille, lecturile textelor alese de ea ne purtau imaginaţia şi sensibilitatea pe teritorii imaginare sau reale, în epoci diferite umplându-ne sufletele de emoţii şi curiozitate, noi fiind total cuceriţi de vraja acelor momente de neuitat. Exemplul de eroism şi devoţiune filială, Rodriguez a fost pentru noi unul din primele modele umane de mare valoare.

Ilie era prietenul şi partenerul meu de comentarii, între noi începuse o aprigă competiţie în ceea ce priveşte numărul şi grosimea cărţilor citite.

Îmi amintesc că prima carte serioasă pe care am citit-o se intitula Copiii eroi; era tradusă din limba rusă, o lucrare cu puternic caracter propagandistic, dar plină de sensibilitatea derivată din evocarea suferinţei copiilor confruntaţi cu tragediile şi ororile războiului.

Tatăl lui Ilie ne-a adus de la Biblioteca Uzinei Industria Sârmei – Câmpia Turzii cărţi despre fapte eroice de război, ca: Doi căpitani, Povestea unui om adevărat, trilogia Calvarul de Alexei Tolstoi, cu cele trei părţi: O dimineaţă mohorâtă, Surorile şi Anul 1918.

Le citeam şi le comentam împreună, cu înflăcărarea şi naivitatea vârstei, puternic impresionaţi de dimensiunea faptelor, mai puţin capabili bineînţeles să desluşim adevărul lor şi multele semnificaţii pe care le conţineau.

Luna, comuna noastră, este situată într-un loc binecuvântat de Dumnezeu şi sfinţit de hărnicia oamenilor, adăpostit în cetatea naturală a Podişului Transilvaniei, unde lucrurile păreau a se desfăşura mai domol dar mai sigur, unde oamenii preţuiau foarte mult cinstea, corectitudinea, performanţa şi rezultatele, dăruirea în muncă, pasiunea şi entuziasmul cu care tânăra învăţătoare îşi pregătea copiii.

Acest de şcoală început uşor întârziat a lui Ilie a solicitat un efort de recuperare, mama lui rugându-mă să trec pe la ei pentru a-i spune ce am învăţat. Aşa a început colaborarea noastră în şcoală, care s-a întins mai apoi pe 8 ani de zile, într-o competiţie şi o atmosferă de studiu şi joacă pe care nu le voi uita niciodată şi care mi-au colorat copilăria şi primii ani ai adolescenţei cu multe surprize plăcute înregistrate într-o atmosferă de linişte şi pace sub ocrotirea protectoare a părinţilor noştri. Ilie a fost fără nici un fel de posibilitate de tăgadă un om foarte înzestrat, o inteligenţă vie şi iscoditoare, cu un fin simţ al umorului, un observator lucid şi critic al realităţilor pe care le trăia, un curios neobosit, tentat şi alimentat încă din copilărie de lectura zilnică a jurnalului pe care tatăl lui în calitate de abonat îl aducea zilnic de la fabrică. Primul gest al lui Ilie, când tatăl lui sosea, era să îi ceară ziarul pe care îl deschidea şi îl parcurgea cu aviditatea celui însetat de nou, tentat de plonjarea în miezul realităţilor zilei, chiar dacă ştirile erau anoste şi aveau un pronunţat caracter propagandistic şi erau lipsite de spectaculosul şi senzaţionalul ieftin al zilelor noastre.

În şcoala generală am fost colegi de clasă din clasa I-a până în clasa a 8-a, am parcurs umăr la umăr experienţa fundamentală a primilor ani de formare a gândirii şi a aptitudinilor pentru studiu şi pentru însuşirea primelor mecanisme şi cunoştinţe necesare înţelegerii inteligibile şi raţionale a lumii din jur.

Saltiria era un om sever, a cărei metodă didactică se baza pe impunerea fermă şi permanentă a autorităţii sale, dar şi pe grija continuă de a se constitui ea însăşi în model de comportament şi de atitudine faţă de muncă, impunându-ne mult respect faţă de rezultate, stimulând cu tact şi inteligenţă profesională remarcabile competiţia între noi, ştiind şi să laude şi să certe, dovedind o mare capacitate de ascultare şi de dăruire. În primii ani, tonul ei autoritar şi sever mi-a marcat sensibilitatea şi m-a speriat atât de tare atunci când, observând la ora de caligrafie că scriu foarte urât, mi-a spus că dacă nu mă strădui o să rămân de căruţă, eu înţelegând prin aceasta că o să rămân repetent, ruşine atât de mare încât spaima care m-a cuprins la gândul că acest lucru s-ar putea întâmpla m-a mobilizat în aşa fel încât în toţi anii mei de şcoală şi studenţie am terminat premiant, de cele mai multe ori pe primul loc şi de atunci, în fiecare an până la absolvirea facultății, gândul mobilizator care mă fulgera era ca nu cumva să mi se întâmple ruşinea de a rămâne de căruţă.

Spre deosebire de mine, Ilie era mult mai puternic psihic şi mai echilibrat emoţional; şi el scria foarte urât dar ambiţiile lui erau mult mai puţin dimensionate, avea de mic copil o anumită conştiinţă a valorii proprii protectoare care îl ferea de spaima unui insucces fatal. Strungar de meserie, tatăl lui Ilie lucra la Industria Sârmei era apreciat ca meseriaş şi avea şi el o atitudine de om sigur pe el, îşi ridicase casa prin eforturi proprii, cu sprijinul prietenilor şi familiei într-o perioadă de avânt constructiv în care lunenii după ce au pierdut pământurile predate fie la stat, fie înscrise în colectivă, mai mult sau mai puţin voluntar, de regulă sub presiunea propagandei şi ameninţarea şi şicanele autorităţilor, şi-au transferat puternicul lor instinct de proprietate asupra construirii şi amenajării caselor. Încet, încet casele bătrâneşti scunde, alcătuite din două camere, tinda şi casa mare, şi o bucătărie de vară, conia, construite din lut bătut şi acoperite cu paie, dispăreau cu mare viteză fiind înlocuite de case mult mai mari, cu fundaţii înalte din beton, cu pivniţă deasupra căreia era turnată placă de beton armat, zidită din sute şi mii de bucăţi de „cărămidă de ţigan”, plămădită din lutul ţărmului Arieşului şi arsă în cuptoare cu mare meşteşug, în verile copilăriei noastre, de către ţiganii cărămidari aciuaţi pe malul râului.

Casa lui Ilie Mazăre – tatăl, poreclit Chever, descendent al unei familii înstărite de vază, băiat al lui Dinu Sofii şi nepot al lui Ion (Nuţu) Mazăre, emigrat în America la începutul secolului XX şi decedat pe acele meleaguri străine, era situată pe un drumeag ce mărginea teritoriul vetrei satului şi ducea spre lumea deschisă şi fascinantă a hotarului, pe care se întindeau, pline vara de colb şi de farmec, drumurile peregrinărilor mele cu prietenul meu Ilie, plimbări încapsulate în momente de graţie existenţială în care nesfârşitele noastre conversaţii de vacanţă ne îmbogăţeau existenţele cu experienţe de mare intensitate a trăirii autentice. Era o casă cu două camere pe hol şi o verandă ieşită în afară, spre podeaua căreia urcau de o parte şi de alta treptele de beton pe care se făcea accesul în casă. Acoperişul casei era făcut în patru ape, întreaga construcţie părând echilibrată şi plină de armonie, în prelungirea ei era construită o cameră de zid, cu rol de cameră de zi şi bucătărie, cu uşă separată de intrare, în unul dintre pereți fiind şi uşa cuptorului de copt pâinea de casă. Această cameră, construită ca un fel de anexă al cărei acoperiş curgea oblic în prelungirea pantei acoperişului casei, era zidită deasupra pivniţei cu pereţi de beton şi placă deasupra.

Curtea şi grădina casei erau înconjurate de gard cu fundaţie şi stâlpi din beton armat cu fier beton. Pe porţiunea din faţă, de la drum, fundaţia de beton se prelungea cu un zid de 1 m înălţime, iar panourile dintre stâlpi erau făcute din bare de fier beton îndoite în forma literei U şi prinse între ele de platbande de 2 cm făcute din fier forjat. Întregul ansamblu era armonios. Panourile le vopsise nenea Ilie cu roşu, iar porţile mari de intrare în curte şi portiţa erau făcute din fier forjat şi tablă jos, cu multe ornamente în forma literei S şi în formă de cerc care erau sudate şi pe porţiunea din tablă de la bază. Părţile laterale ale gardului aveau fundaţia supraînălţată doar cu 20 cm deasupra solului iar între stâlpi, care în această parte erau construiţi din ţeavă de oţel, era întinsă plasă de sârmă zincată cu ochiuri în formă de romb, care era făcută în casă cu maşină manuală de făcut plasă.

Faţă de casa mea părintească construită în stilul tradiţional al anilor 40, casa lui Ilie mi se părea mult mai mare şi mai elegantă, casă nouă în care m-am simţit întotdeauna foarte bine şi datorită căldurii cu care am fost întotdeauna primit, acolo simţindu-mă ca acasă.

În grădina casei, care venea în prelungirea curţii, tatăl lui Ilie a plantat viţă de vie; strugurii erau foarte buni, lunenii toţi fiind buni meşteri în prepararea vinului păstrat în damigene mari de sticlă de 50 l capacitate, învelite în coşuri de nuiele de sânger, această licoare specială fiind nelipsită din nici una din gospodăriile localităţii.

Fiind primul copil al familiei şi nemaiavând decât o soră, Ilie nu ducea lipsă de aproape nimic din cele trebuincioase unui trai decent, iar dragostea părinţilor lui se revărsa necontenit în valuri de efuziune care nu arareori întunecau sau diminuau autoritatea părintească şi un anumit simţ critic al supravegherii evoluţiei comportamentului copiilor, îngăduinţa prea mare generând deviaţii tolerabile în primă instanţă, fără consecinţe imediate dar, din păcate, cu urmări nebănuite pe termen lung.

Aşa se face că, mulţumiţi de rezultatele la şcoală şi de comportamentul de copii cuminţi, având şi un sentiment de apartenenţă la elita satului în care neamurile aveau poziţii precis stratificate, valori în funcţie de origini şi avere, părinţii lui Ilie, în fapt oameni foarte ambițioşi, cinstiţi şi serioşi, nu s-au opus cu fermitate tentaţiei copilului de a gusta şi el din dulceaţa vinului, privind uneori nu numai cu îngăduinţă dar chiar cu amuzament, ca pe o bravadă, plăcerea cu care copilul lor era în stare să bea un pahar de vin din producţia casei.

Înzestrat cu o curiozitate foarte vie de copil şi mai târziu ca adolescent, Ilie s-a obişnuit să citească ziarul pe care tatăl său îl aducea cu regularitate de la uzină. Primul gest pe care îl făcea la sosirea tatălui lui era să îi ceară ziarul pe care îl citea cu o aviditate impresionată. Această dorinţă de a fi informat, de a fi prezent în mijlocul evenimentelor l-a caracterizat în întreaga sa existenţă pământească în ultimii ani ai vieţii când blocat în casă de o nedreaptă suferinţă nu mai putea intra în contact firesc cu lumea reală a străzii şi a oraşului cel mai bun prieten al său devenise calculatorul cu care explora lumea pe Internet şi era tot timpul la curent cu toate noutăţile.

Ca elev Ilie a manifestat de la început un foarte mare grad de independenţă, o personalitate puternică cu mare încredere în forţele proprii şi un fin şi ascuţit simţ al umorului.

Anii copilăriei noastre s-au desfăşurat sub semnul păcii şi stabilităţii, au fost ani de mari transformări sociale. Casele mici şi vechi construite din paiantă, năglag în amestec cu paie – cum denumeau lunenii argila existentă pe malurile Arieşului, din care se băteau pereţii între stâlpi de lemn susţinuţi de grinda ce reprezenta talpa casei şi era aşezată pe o modestă fundaţie de beton. Acoperişurile erau de regulă în două ape, susţinute de grinzi geluite pe care se băteau podele din scândură de brad pe post de tavane cu scândurile groase petrecute, podurile casei fiind şi ele făcute dintr-un strat de argilă pusă peste scânduri cu rol de izolare termică.

Dezvoltarea uzinei, colectivizarea şi procesul de pierdere a pământului au transformat lunenii din ţărani în muncitori în uzină sau pe numeroasele şantiere de construcţie din Câmpia Turzii sau Turda.

În anii 60, comuna noastră devenise un şantier permanent; în aproximativ 10 ani aproape toate casele vechi au fost demolate şi pe locul lor

s-au construit case mult mai mari, de formă pătrată, cu camere mari, zidite din cărămidă de ţigan, pe fundaţii înalte de beton, cu pivniţe cu pereţi betonaţi şi placă de beton armat deasupra. Oamenii se ajutau la turnatul fundaţiilor şi la construcţia caselor pe familii şi prietenii, era un aer de înnoire permanentă, o atmosferă tonică de prosperitate şi progres deşi nu mai aveau averi, în sat încă mai erau animale, trei ciurde de vaci şi stavă de cai, realităţi care prin anii 80 aveau să dispară complet, satul urbanizându-se tot mai mult, oamenii devenind tot mai dependenţi de salarii, pierzând treptat o anumită dimensiune a mândriei lor: a sentimentului că sunt pe deplini stăpâni pe viitorul familiei lor şi al copiilor lor.

Pentru noi, copiii acelor vremuri, anii de creştere economică şi dezvoltare au fost benefici. În 1960, când am început şcoala generală, s-a inaugurat şcoala nouă din deal: o clădire în formă de U cu 10 săli de clasă mari, cu bănci noi pe structură de metal, cu o curte a şcolii imensă în care se amenajaseră prin efortul părinţilor teren de handbal, aparate de gimnastică din ţeavă de metal vopsite în alb şi negru, cişmele cu apă de băut, construiseră closete turceşti cu ziduri de cărămidă iar cutea întreagă, care era generos de mare, era toată înconjurată cu gard din fier forjat şi fundaţie înaltă de beton. Amplasă maiestuos sus, pe deal, şcoala era ca o cetate pentru noi, un teritoriu care în cei 8 ani mi-a devenit foarte drag şi a cărui imagine reprezintă referinţa mea pentru spaţiul magic în care afli lucruri noi prin învăţare, devenind în fiecare zi mai bogat şi mai puternic, descoperind farmecul şi bucuria deplină a cunoaşterii.

Gheorghe Indre

Decembrie 2012