GLASUL ROŢILOR DE TREN

La jumătatea lunii august 1968 ruşii
invadaseră Cehoslovacia. Alături de armata
sovietică au pătruns în această ţară,,frăţească” şi
armatele celorlalte ţări participante din,,lagărul
socialist” mai puţin România. Intervenţia avusese
loc pentru apărarea regimului comunist pus în
pericol de o mişcare populară paşnică pentru
libertate şi democraţie. La Bucureşti intervenţia a
fost condamnată de conducerea superioară de
partid şi de stat, secretarul general al partidului
comunist apreciind într-o mare adunare populară
că această acţiune militară a reprezentat un
amestec nepermis în treburile interne ale unui stat
socialist, o agresiune cu grave consecinţe asupra
unităţii mişcării comuniste şi muncitoreşti
internaţionale, o ameninţare la adresa păcii şi
securităţii în Europa.

În acelaşi timp a fost anunţată atitudinea
fermă a României împotriva intervenţiei, cererea
de oprire imediată a agresiunilor, retragerea
forţelor străine din Cehoslovacia, hotărârea ţării
noastre de a lua toate măsurile pentru apărarea
independenţei, suveranităţii şi integrităţii
teritoriale a României.

Concomitent au fost luate măsuri pentru
trecerea în stare de alarmă a Forţelor Armate
precum şi constituirea, organizarea şi înarmarea
gărzilor patriotice pe întreg teritoriul patriei.
În aceste condiţii s-a dat alarma în toate
structurile armatei, au fost aduse efective în
garnizoanele de reşedinţe iar o parte din cadre în
cazarme, s-a trecut la pregătirea şi punerea în stare
operativă a mijloacelor şi tehnicii de luptă. Ca
urmare, în plin sezon estival s-au întrerupe
concediile, permisiile şi detaşările tuturor
categoriilor de militari.

La peste o săptămână de la aceste
evenimente, căpitanul Roman Nicu se afla într-o
mare garnizoană din vestul ţării unde împreună cu
alţi colegi verificau aplicarea ordinelor,
dispoziţiunilor eşaloanelor superioare pe linia
pregătirii operative şi de luptă, a asigurării
tehnico-materiale, a tuturor celorlalte domenii ale
activităţii marilor unităţi şi unităţilor în condiţiile
situaţiei politico-militare existente în acea
perioadă.

Venit dimineaţa într-o unitate controlată a
fost chemat la telefon pentru a vorbi cu şeful său
de la Bucureşti.

– Căpitanul Roman, să trăiţi, ordonaţi!
– Bună, tinere! Cum stai cu planul de
control?
– Sunt în grafic tovarăşe colonel!
– Ai probleme deosebite, urgente?
– Nu, urmează să verificăm dispozitivul pe
câteva direcţii importante.
– Foarte bine. Spune celorlalţi că vei lipsi
două-trei zile pentru a îndeplini o altă misiune.
Uite despre ce este vorba. Mâine
dimineaţă te prezinţi la comenduirea garnizoanei
unde vei lua legătura cu tovarăşul colonel Sima de
la Consiliul Politic Superior. Acolo vei afla ce
trebuie să faci. Îţi atrag atenţia asupra comportării.
Sunt convins că îţi vei îndeplini sarcinile în cele
mai bune condiţiuni. La sfârşitul acestei misiuni să
mă înştiinţezi. Îi doresc succes!
– Am înţeles, vă mulţumesc! Să trăiţi

A doua zi Roman potrivit ordinului s-a
prezentat la colonelul Sima care l-a primit cu
simpatie, explicându-i ce aveau de făcut.
– Îmi pare bine să te cunosc tovarăşe
căpitan. Am solicitat un ofiţer de preferinţă tânăr
care să mă însoţească şi ajute la cercetarea unui
ofiţer superior, membru de partid, care a săvârşit o
gravă abatere de la disciplina militară şi la fel de
gravă de la morala noastră comunistă. Îţi atrag
atenţia asupra seriozităţii sarcinii pe care o avem
de îndeplinit şi dumneata trebuie să faci cinste
organizaţiei din care faci parte.

Căpitanul Roman era puţin surprins de
atenţionările repetate ale colonelului şi se gândea
la cât de gravă putea fi abaterea ofiţerului ce
trebuia cercetat.
I s-a mai explicat de colonel că în jurul
prânzului trebuie să fie prezent la comenduirea
garnizoanei de ude vor pleca împreună cu o
maşină în unitatea ofiţerului în cauză, ceea ce s-a
şi întâmplat.

În unitatea respectivă la sediul comitetului
de partid într-un birou tapetat cu pânză roşie şi la o
masă de consiliu acoperită cu pluş tot de culoare
roşie s-a derulat discuţia cu ofiţerul incriminat.
Colonelul Sima şi căpitanul Roman s-au
aşezat la masa de consiliu, colonelul având în faţă
un dosar cu mai multe file dactilografiate şi mai
multe pagini de ziar. Roman şi-a aşezat în faţă un
După o bătaie timidă în uşă s-a strecurat
înăuntru un maior de infanterie de înălţime
mijlocie având un început de chelie şi ochelari cu
ramă de culoare închisă.

– Să trăiţi, sunt maiorul Danciu Petre,
ofiţer 2 la pregătirea de luptă în statul major al
regimentului.
– Luaţi loc tovarăşe, spuse colonelul
încruntat. Sunteţi şi membru în biroul organizaţiei
de bază de partid, aşa-i?
– Da, răspunse ofiţerul în timp ce s-a
aşezat de cealaltă parte a mesei.
– Ştiţi de ce v-am chemat la această
discuţie?

– Da, fiindcă m-am prezentat cu întârziere
la alarma de luptă fiind în concediu la mare.
– Unde aţi fost la mare, întreabă colonelul
de parcă acest lucru ar fi avut importanţă.
– La Mangalia, am fost împreună cu soţia
şi fetiţa. Am obţinut bilete prin unitate pentru 12
zile.

– Bun! Spuse colonelul după o scurtă
pauză. Până aici este clar. Şi ce s-a întâmplat?
– Unde?

– La mare, unde ai fost cu familia.
– Am făcut baie şi am băut bere.
– Tovarăşe, dumitale îţi arde de glume?
Aici eşti la partid şi noi nu ne jucăm, avem treabă,
aşa că îţi atrag atenţia să fii serios!
– Ordonaţi, ce doriţi să răspund?
Colonelul deschise dosarul din faţa sa şi
răsfoi câteva din filele acestuia.
– Uite tovarăşe maior am aici o notare de
serviciu a dumitale în care se arată că uneori îţi
însuşeşti critica şi nu ai avut studiul individual la
zi.

Vreau să te întreb dacă ai studiat pe bază
de conspect documentele de partid din ultimul
trimestru şi mai ales Plenara C.C. al P.C.R. din
aprilie?

– Mie nu-mi place să fiu criticat degeaba
iar documentele de partid le studiez ca toată
lumea. La Plenara din aprilie s-au discutat multe
probleme importante. Nu ştiu la ce vă referiţi.
– Îţi spun că s-a discutat poziţia ţării
noastre faţă de situaţia din Cehoslovacia.
Brusc maiorul îşi aduse aminte.
– Da, s-a discutat despre Cehoslovacia.
– Şi dumneata ştii ce s-a întâmplat în
Cehoslovacia?
– Da, a fost ocupată de trupele armatei
sovietice şi ale celorlalte ţări socialiste. Ţara
noastră, armata noastră n-a participat şi noi ne-am
exprimat dezacordul faţă de acest act de agresiune.
– Foarte bine, aşa este, spuse satisfăcut
colonelul de la Consiliul Politic Superior al
Armatei, de fapt un veritabil activist de partid.
Nicu a aflat ulterior că tovarăşul colonel făcea
parte din comisia de partid din minister, cea care
se ocupa cu cercetarea abaterilor grave săvârşite de
ofiţerii cu funcţii de conducere precum şi cazurile
deosebite.

Activistul de partid continuă.
– În aceste condiţii nouă, membrilor de
partid din armată, ce sarcină ne revine?
– Să ne pregătim pentru a fi gata în orice
moment să apărăm independenţa, suveranitatea şi
integritatea teritorială a ţării, să fim gata să ne
apărăm frontierele!
– Perfect! Dacă ştii care este datoria
noastră, dumneata, tovarăşe ofiţer, de ce nu te-ai
prezentat la alarmă?

– Dar m-am prezentat, tovarăşe colonel.
– Nu-i adevărat, ai fost adus de acasă de
şefii dumitale. Erai acolo cu o femeie necunoscută
şi nici nu aveai de gând să te prezinţi la cazarmă.
Ce ai de spus?
Maiorul nu părea încurcat şi nici nu-şi
pierduse cumpătul. Căpitanul Roman nu fusese
solicitat să intervină şi era mulţumit în postura de
asistent.
– Tovarăşe colonel, reveni Danciu, eu am
raportat comandantului tot ce s-a întâmplat. Mi-am
recunoscut abaterea pe care o regret cât voi trăi şi
aştept pedeapsa pe care o merit. Este singura mea
abatere de când sunt militar.
Vă raportez şi dumneavoastră că după ce
am fost anunţat telefonic la recepţia hotelului
despre chemarea mea la unitate şi am văzut şi la
televizor comunicatul pentru armată, am lăsat
familia acolo şi cu primul tren de seară am venit
acasă.

– Ştim asta. Odată ajuns în oraş ce ai
făcut?
– Era patru dimineaţa când am ajuns în
gară de unde am plecat cu un taximetru acasă să
mă schimb pentru a ajunge la unitate.
– Singur?
– Nu, cu maiorul Dumitrescu de la miliţie
şi o tovarăşă cu care am călătorit.
– Nu înţeleg de ce aţi plecat împreună la
dumneata acasă. Persoanele acelea nu locuiau în
oraş?
– Am scris în raportul pe care l-am înaintat
comandantului toate detaliile întâmplării şi nu văd
de ce să le mai repet.
– Tovarăşe, raportul dumitale l-am citit,
este aici la mine. Eu vreau să aud de la dumneata
ce s-a întâmplat şi să te justifici. Îţi reamintesc că
aici eşti la partid şi cazul este foarte grav, cunoscut
la minister unde eu voi prezenta concluzii şi
propuneri. Deci, cine erau persoanele şi de unde le
cunoşteai?

– Maiorul de miliţie lucrează în oraş, îl
ştiam din vedere iar pe femeie am cunoscut-o în
tren, în compartiment unde un grup de nuntaşi au
continuat să petreacă. Împreună cu ei am servit
acolo ceva mâncare, ţuică şi vin. Asta-i tot! Nu
neg că fiind obosiţi, băutura ne-a cam ameţit!
– Şi, continuă colonelul, ajunşi în gară aţi
hotărât cei trei, sau poate a mai fost cineva, să
continuaţi cheful la dumneata acasă.
– Da, a mai fost o femeie pe care o
cunoştea tovarăşul miliţian dar după ceva vreme ea
a plecat habar n-am unde.

– Bun! Până aici n-am aflat mare lucru.
Dumneata tovarăşe căpitan Roman ai înţeles de ce
nu s-a prezentat dânsul la alarmă? Ce părere ai?
– Roman era nehotărât ce atitudine să
adopte întrucât nu cunoştea acest caz şi nici nu-l
interesa. Oricum postura maiorului era extrem de
dificilă.

– Cred că tovarăşul maior s-a îmbătat în
tren şi a mai băut şi acasă. Eu cred că asta este
cauza şi dânsul are obligaţia să clarifice toate
lucrurile fără nicio reţinere, răspunse scurt Roman.
– Da, şi ce dacă s-a îmbătat. Asta nu-i o
scuză. Nu ştia ce trebuie să facă? Spune tovarăşe
ce s-a întâmplat acasă la dumneata?
– Probabil am mai consumat nişte votcă
adusă de maiorul Dumitrescu, după care nu-mi
mai amintesc, am adormit.

– Singur sau cu o femeie?
– V-am raportat că nu mai ştiu. M-am
trezit când a venit tovarăşul lt.col. Balint,
locţiitorul comandantului pentru servicii.
– Ştii ce oră era?

– Cred că 13 sau 14.
– Erai pregătit să vii la cazarmă?
– Nu, eram în pat şi m-am sculat cu greu.
Eu de obicei nu consum în exces băuturi alcoolice.
Poate din cauza asta şi a oboselii n-am reuşit să
ajung mai repede.
– Dumneata, spuse colonelul supărat n-ai
înţeles să respecţi documentele de partid. Atunci
când ţara avea nevoie de dumneata ai crezut de
cuviinţă să te destrăbălezi, să încalci morala
noastră comunistă. Halal ofiţer! Ţi-ai trădat
camarazii.

Vom discuta şi cu tovarăşul miliţian şi cu
tovarăşele de petrecere, aşa că trebuie să ne spui
cine sunt şi unde le găsim.
Maiorul ridică nedumerit din umeri şi
încercă să explice.
– V-am raportat că pe maiorul de miliţie
ştiu că-l cheamă Dumitrescu şi probabil lucrează la
miliţia din oraş. Una din femei a plecat imediat
după ce am ajuns acasă. Parcă îşi zicea Vica şi
habar n-am unde lucrează. Cealaltă care a rămas la
mine se numeşte Ana şi mi-a spus că lucrează la
fabrica de lapte.
În legătură cu toată întâmplarea am
recunoscut că am greşit foarte mult. M-am
îmbătat, acum ce să fac, ce rost are să mai vorbiţi
cu altcineva?
Colonelul replică imediat.
– Nu mă înveţi pe mine ce să fac!
Dovedeşti în continuare lipsă de răspundere şi un
slab nivel de educaţie. În plus îţi lipseşte spiritul
de partid.
Tovarăşe dragă, nouă nu ne este indiferent
care este anturajul dumitale. Documentele de
partid prevăd că formarea,,omului de tip nou”
necesită ca membrii de partid să fie exemplu de
comportare, să fie atenţi cu ce persoane se
împrietenesc, să prevină şi să combată relaţiile
neprincipiale şi atenţie, cele extraconjugale. Vom
discuta şi cu soţia dumitale să aflăm ce comportare
ai în familie.

La auzul acestei ultime decizii, maiorul nu
se mai putu abţine şi replică nervos.
– Vă rog să nu amestecaţi soţia în toată
afacerea asta. Ajunge tot tărăboiul ăsta. Mi-am
recunoscut abaterea, să fiu pedepsit, retrogradat,
mutat, împuşcat sau ce dracu vreţi să faceţi, dar
lăsaţi-mi familia în pace! Sufăr eu destul şi aşa.
– Aha, acum îţi pasă de familie dar să duci
acasă femei dubioase, de moravuri uşoare ai ştiut.
Dacă femeile aveau alte scopuri? Poate vroiau să
culeagă informaţii militare în condiţiile agresiunii
din Cehoslovacia. Dumneata ai dovedit o crasă
lipsă de vigilenţă. Noi nu ştim ce ai discutat
dumneata când erai beat, poate ai divulgat secrete
militare!

– Am divulgat pe dracu, am băut, am spus
bancuri şi oi mai fi făcut şi altceva.
– Da, da, poate ai spus şi bancuri politice.
De unde ştii că femeile nu te-au înregistrat şi o să
auzim la Europa Liberă ce le-ai spus.
– Eu nu ascult Europa Liberă!
– Vom vedea tovarăşe, o să aflăm de la
organele noastre de specialitate care ne protejează
zi şi noapte.

Discuţia a mai durat o vreme după care
colonelul l-a anunţat pe căpitanul Roman că este
liber până a doua zi dimineaţa când se vor deplasa
la miliţie şi la cea mai mare fabrică de lapte.
Degeaba a încercat căpitanul să se eschiveze şi
chiar să-şi prezinte părere că discuţia cu ceilalţi
participanţi la chef nu este relevantă pentru
abaterea săvârşită de maiorul Danciu. Colonelul nu
numai că nu l-a ascultat dar l-a şi avertizat să nu se
amestece, făcând aprecieri şi trăgând concluzii
pripite. În schimb i-a recomandat să intervină cu
întrebări atunci când crede că lucrurile trebuie mai
bine lămurite.
A doua zi dimineaţa prima vizită au făcuto la sediul miliţiei. Acolo l-au descoperit pe
maiorul Dumitrescu Vasile care era plecat într-o
misiune şi au fost nevoiţi să-l aştepte circa 30 de
minute.
– Tovarăşe maior, începu colonelul
discuţia după prezentările de rigoare, vă rog să ne
spuneţi ce s-a întâmplat la întoarcerea dvs. de la
Constanţa cu trenul în data de 22 august 1968. Ne
interesează tot ce este legat de maiorul de
infanterie Danciu Petre.
– Ce să vă spun, în tern, mai precis în
compartiment l-am cunoscut pe tovarăşul maior
care se întorcea acasă din concediu, chemat la
serviciu, amândoi având aceeaşi destinaţie. În
compartiment era un grup de nuntaşi foarte veseli
printre care şi femei. Din grup făceau parte şi alţi
nuntaşi care aveau locuri în compartimentele
vecine. Grupul ăsta avea mâncare şi băutură din
belşug şi ne-am antrenat şi noi la petrecerea lor.
Pe drum am râs şi am glumit mai ales cu
două tovarăşe vesele care fuseseră la nuntă.
– Vă rog să ne spuneţi cine sunt cele două
femei şi unde lucrează întrucât am vrea să
discutăm şi cu dânsele, spuse colonelul cu un aer
politicos şi respectuos. Dumneavoastră ca ofiţer de
miliţie nu vă angajaţi în vorbă cu necunoscuţi.
– O să vă dezamăgesc dar le ştiu doar
numele mic, Ana şi parcă Leni sau Lica.
Realitatea este că ne cam pilisem şi odată
ajunşi acasă, în gară am luat un taximetru toţi
patru şi am hotărât să-l ducem pe maior acasă şi
noi ceilalţi să plecăm mai departe.
– Şi până la urmă cum aţi procedat, se
interesă colonelul notându-şi ceva în carneţel.
Interesant era că-l lăsa pe miliţian să povestească
fără să pună prea multe întrebări.
– L-am lăsat pe tovarăşul maior acasă la el.
Au rămas şi cele două fete care s-au împrietenit.
Spuneau că au nevoie la baie. Le-am lăsat şi eu am
plecat. În rest nu mai ştiu ce au făcut.
– Am înţeles totul. Credeam că poate
trebuie să vă convingeţi că maiorul va merge la
serviciu. Dumneavoastră sunteţi căsătorit?
– Nu, iar în legătură cu ajungerea
tovarăşului maior la serviciu nu era treaba mea. Se
făcuse ziuă când l-am însoţit până în apartament.
Cam asta este tot ce vă pot spune. Mai aveţi ceva
nelămuriri?

– Da, unde am putea găsi fetele?
– Habar n-am.
– Ana parcă spunea că lucrează la fabrica
de lapte, prelungi colonelul dialogul.
– Se poate, spune zâmbind miliţianul, în
oraş sunt vreo 4-5 fabrici şi cooperative cu
produse lactate. Îmi pare rău dar nu pot să vă ajut!
– Totuşi sunteţi miliţian şi dacă vreţi puteţi
afla!
– Dacă s-a înfăptuit o infracţiune şi partea
vătămată doreşte, poate să facă o reclamaţia sau
plângere oficială pe care să o depună la secţia de
miliţie unde s-au petrecut faptele.
– Mulţumesc, spuse colonelul nu prea
mulţumit, continuând discuţia. Voi cere
comandantului dumitale să ne ajute în continuare
şi dacă vom avea nevoie să ne mai întâlnim zilele
acestea.
– Cum doriţi, v-am spus tot ce ştiu! Să
trăiţi!
Căpitanul n-a avut prilejul şi nici nu a
dorit să intervină în discuţie. Era curios să ştie ce
urmează să se întâmple. A aflat că se vor duce la
cea mai importantă fabrică de lapte unde colonelul
se interesase şi luase legătura cu secretarul de
partid care îi promisese sprijin.
Deplasarea în oraş cu I.M.S.-ul având
prelată (maşină de teren românească) n-a fost prea
plăcută. Stând în spate pe o băncuţă laterală
Roman n-a văzut mare lucru. Odată ajunşi la
fabrică au fost primiţi la comitetul de partid. Aici
în sala de şedinţe cei doi s-au instalat la prezidiu.

Secretarul comitetului de partid din fabrică
le-a spus că dintre angajate, ele fiind majoritare,
cel puţin 20 poartă numele de Ana. Serviciul de
cadre a descoperit totuşi cinci femei care în
perioada cu pricina au fost plecate în concediu sau
învoite pe diferite motive. Cele cinci au fost
invitate pe rând pentru a da relaţiile solicitate.
Una dintre femei imediat ce a intrat şi s-a
aşezat la masă a recunoscut că ea este Ana cea
căutată, după cele spuse de colegele anchetate
înainte. A acceptat să răspundă la orice întrebare.
Colonelul Sima i-a mulţumit anticipat şi
primul lucru întrebat a fost dacă îl cunoaşte pe
maiorul Danciu Petre.
– Nu l-am cunoscut decât în tren şi mi s-a
părut un om simpatic. Ne-am distrat foarte bine
împreună.
– Ştiaţi că este căsătorit?
– Sigur, ne-a spus chiar el despre soţie şi
copil. Şi ce-i cu asta? Este interzis să cunoşti pe
cineva?
– Nu este interzis, dar totuşi, tovarăşe,
înţeleg că aţi rămas acasă la dânsul, ceea ce este
ruşinos şi imoral.

– Da, sări ca arsă femeia, şi nu aveam
voie? Trebuie să cer aprobarea cuiva? Şi mai vreau
să vă spun că eu nu sunt,,tovarăşe” cu dumneata,
mai ales că nu sunt membră de partid, sunt o
doamnă. Apoi sunt femeie divorţată şi mă culc cu
cine vreau. De pildă cu dumneata nu m-aş culca,
cu căpitanul, arată cu mâna spre Roman, dacă-i
plac, da.
În acest moment s-a aşternut liniştea iar
colonelul părea că a rămas fără aer, cum se spune.
Roman a amuţit şi el neştiind cum să reacţioneze.
Colonelul şi-a revenit imediat, şi-a aranjat
cu un gest nervos cravata, a tuşit oarecum forţat
spunând:
– Mă surprinde tonul şi atitudinea
dumitale. Dumneata nu faci cinste colectivului de
oameni ai muncii din care faci parte. Poate s-ar
impune măsuri împotriva dumitale, aşa că…
Nu apucă să termine fraza:
– Zău, spuse femeia ridicându-se, da cine
eşti dumneata să mă judeci, du-te şi vezi-ţi de
treaba ta. Lasă-mă pe mine. Să nu mă ameninţi că
nu mi-e frică. Eu muncesc bine, sunt fruntaşă în
producţie şi dacă nu mai au nevoie de mine aici
găsesc de lucru, har domnului. În oraş se
construiesc destule fabrici. Îmi pare rău că am
venit la discuţia asta. N-am nevoie să dau
socoteală nimănui. Fac ce-mi place şi cu cine-mi
place. Bună ziua!
Acesta a fost ultimul episod al cercetării
cazului la care a participat căpitanul Roman.
În final a aflat din cercetări că în dimineaţa
incriminată, la un moment dat, femeia aflată la
maior acasă s-a trezit la bătăile din uşă. A deschis
şi a spus că ofiţerul este bolnav şi doarme,
închizând din nou uşa. Apoi s-a îmbrăcat, a încuiat
uşa la ieşire, lăsând cheile sub preşul de la intrare
şi a plecat lăsându-l pe Danciu dormind dus.
Căpitanului i s-a părut toată întâmplarea ca
fiind tragico-comică, dezastruoasă pentru maior şi
s-a convins totodată cât de periculos era să te
cerceteze unii activişti de partid din armată,
oameni promovaţi din producţie, devotaţi fără
margini cauzei clasei muncitoare de atunci.
La despărţire colonelul Sima i-a mulţumit
pentru companie, i-a cerut carneţelul cu însemnări
pentru a fi depus la dosar şi a ţinut să-l sfătuiască:
– Tinere, cu partidul să nu te joci. Ai o
carieră în faţă, fă-ţi datoria profesională, respectă
jurământul şi ordinele dar nu uita că partidul
nostru le conduce pe toate. Dacă îi vei fi
credincios şi supus vei avansa şi promova. Să ştii
că nu mi-ai părut prea interesat să mă ajuţi. Este
bine să nu faci pe deşteptul. Ai grijă!
Ce mult a trecut de la cele întâmplate şi
câte s-au schimbat de atunci în viaţa noastră. Oare
ce mai face Ana de la fabrica de lapte?
Balaei Ion