RISIPIRI ADUNATE

Gheorghe VĂDUVA

 

ARIPI SEDENTARE

 

Se risipește vântu-n patru vânturi

și cad pe gând găsirile pierdute,

în fiecare vrut, sunt vrute și nevrute,

dar gândul stă mereu pe-un stol de gânduri.

 

În fiecare-i tot un fiecare,

un Eu nu se permută-n alte Euri,

eseul n-are conturi în eseuri,

iar somnul nu se duce la culcare.

 

Ai totdeauna viața ta cu tine,

dar casa de acasă nu te lasă,

nici când o uiți, nici când de ea nu-ți pasă

nici când n-ai rațiune și rușine.

 

Acasă nu există-n altă casă,

o casă-i totdeauna singulară,

nu se transferă-n alta, similară,

doar ea înseamnă pentru om acasă.

 

Acasă-i, pe pământ, identitate,

un loc împrejmuit cu ființare,

baricadat cu aripi sedentare,

garant pentru cuvântul Libertate.

 

Nu poți fi liber dacă n-ai o casă,

acasă nu ești rob într-o cetate,

ești doar în drept la dreapta ta dreptate

în care și durerea e frumoasă.

 

Chiar dacă lumea-n curtea ei se zbate,

și omul cu alt om se războiește,

acasă-i locul ce te-adăpostește

de vântul lumii care-n tine bate.

 

Acasă ești în gând și în idee,

în oful tău pe care-l porți cu tine,

mereu pe val, într-un ocean de bine

și-n văzul tău din ochii de femeie.

 

Ești tot acasă, când nu ești acasă,

ci în alt loc, în visuri, în uitare,

în îndoieli, necazuri și-întristare

în clipele de dor sau de angoasă.

 

Ești însă om și nu îți uiți izvorul,

iar casa ta din tine nu te lasă,

te face să te simți mereu acasă,

când te cuprind iubirile și dorul.

 

Acasă-i noțiunea salvatoare,

și zbor frumos cu aripi sedentare.

 

 

DUALITATEA UNICULUI

 

În viața asta, moare viața prejudecăților din noi

și nu-înțelegem de ce unul înseamnă totdeauna doi.

 

E drept că, peste tot, întregul, ca să conteze, -i bipolar,

el nu e singular în sine, e doar un dublu exemplar.

 

De-o parte, își exprimă sensul din patrimoniul ancestral,

iar în cealaltă, contrasensul dintr-un proces bilateral.

 

Întregul este în mișcare, chiar și atunci când stă pe loc,

încătușat de tot ce-înseamnă pământ și apă, aer foc.

 

În echilibru acrobatic, cu josu-n sus, cu susu-n jos,

întregu-i câinele de pază la gândul lui cu chip de os.

 

E și mascul ce-și cere dreptul la genul proxim femeiesc,

din care își extrag esența cei care cred că mai trăiesc.

 

Dar, peste toate, cerul lumii are nevoie și de-o Ea,

căci Soarele e doar lumina din calitatea lui de stea.

 

Iar steaua-i parte femeiască și poartă-n ea un făt de foc,

ce va fi mâine un luceafăr sau un bastard fără noroc.

 

Un vagabond sub cerul liber sau un damnat la foc nestins,

pe care nimeni, niciodată, nu-l va vedea decât aprins.

 

De-aceea-întregu-i ce se vede dintr-un văzut compus din doi,

ce pare-așa când se-învârtește în văzul lumii și în noi.

 

Dar una este ce se vede și alta ce e de văzut,

din văzul văzului ce pare mereu un viitor trecut.

 

În Unul se adună totul, iubire dulce și venin,

prea-plinul din cuvântul vorbei și vorba goală din prea-plin.

 

Iar echilibrul se-învârtește, ca un taifun, ca un prâsnel,

în care nu contează unul, ci doar partajele din el.

 

Când unic este Universul, iar miezul lui e infinit,

cum să concepi că armonia nu-i un concept predefinit?!

 

Și chiar de-ar fi realitate, e greu să crezi în tot ce crezi,

când nici un văz nu-i la vedere și nu-înțelegi ce poți să vezi.

 

Purtăm, și-n veacul cibernetic, un peste tot de nicăieri,

iar unicatul nostru sadic ne tot împarte-n azi și-n ieri.

 

Oricât de plin ar fi Cuvântul de vorbe ce plutesc în vânt,

el va rămâne totdeauna un foc ce vine din Pământ.

 

 

NIMIC DIN CE APARE NU ESTE CUM PARE

 

În era de aur, dispar aurarii

și cântă din frunza uscată scaieții,

se-ascund, după umbră, pe lună, sticleții

și intră în scenă, smeriți, cărturarii.

 

De-a dreptul e dreptul ce-și caută dreptul,

dreptatea-i zăvorul ce bate la ușă,

când focul se stinge, lumina-i cenușă,

măsura-i cămașa ce-îmbracă-înțeleptul.

 

Amurgul se joacă, pe apă, cu focul,

dar apei nu-i arde, pe seară, de joacă,

îi place să facă ce-ar vrea să nu facă,

s-aprindă lumina, să-și afle norocul.

 

Adoarme adâncul pe-un capăt de scară,

înaltul coboară tăcut în consoane

și bate pe umăr vreo două pitoane

în goluri alpine rămase pe-afară.

 

E multă tăcere în vorba limbută,

diftongii pun ochii pe-o nouă vocală,

e iarnă-n Sahara și albu-i de smoală,

iar piua se zbate în apa tăcută.

 

Un nor se zburlește, prin ceață, la sine,

ar vrea să ajungă o pată din soare,

dar soarele-i astăzi puțin la răcoare,

și șansele sale sunt, practic, puține.

 

Un pește visează în cosmos să zboare,

oceanu-i prea simplu, iar apa-i puțină,

cu valuri tembele și multă rutină,

și-ar vrea să ajungă, în zbor, la izvoare.

 

Nimic din ce-apare nu este cum pare,

ce-i mare-i minuscul, iar micul e mare.

 

 

ROBIA-N LIBERTATEA SA

 

În tagma vremuirilor trecute,

ne-am dus prea mult cu verbul, câteodată,

când încă mai credeam în altădată

și-n faceri totdeauna nefăcute.

 

Pluteam mereu pe unde vream cu vântul,

în mai nimic și-n infinitul mare,

eram mereu cu gândul la plecare,

având, la orizont, nemărginit, pământul.

 

Știam ce am știut dintotdeauna

că nu contează erele trecute,

nici clipele frumoase petrecute,

nici valul spart când a trecut furtuna.

 

Copiii își trăiesc ca ei prezentul,

iar tinerii-și visează viitorul,

adulții și-au uitat de mult izvorul

și cei bătrâni își văruiesc trecutul.

 

În orice clipă-i o eternitate,

un infinit închis într-o monadă

și un nevăz ce și-ar dori să vadă,

în spațiul gol, un văz de plinătate.

 

Iar erele-s valori sedimentate

în lumi civilizate și-n cultură

și-n ce-a rămas din marea lor uzură

din oameni și din vremuri resetate.

 

Și nu știu dacă timpul ne mai rabdă,

când nimicim statui și monumente,

principii, teorii și argumente

și îngropăm ogoarele sub brazdă.

 

Războiul erei noastre-i contra-ere,

continuu, ca o roată milenară,

pe post de libertate mortuară,

neființă în ființarea care piere.

 

La urma urmei, moartea-i sensul vieții,

tot ce trăiește, în final, tot moare,

nimic nu poate fi etern sub soare,

iar noaptea-i născătoarea dimineții.

 

Și totuși marea noastră calitate

rămâne tot robia-n libertate.