LUMINĂ PENTRU ÎNTUNERIC

Partea a III-a

Gheorghe VĂDUVA

 

(Urmare din numărul 71-72)

E clar, toate drumurile duc undeva, nu există drum care să ducă nicăieri. Nu-mi fac griji, sunt relaxat, poate prea relaxat, mă interesează mai mult revista decât operația pe colonul meu, de mâine. Cel de azi trebuie să stea în banca lui. Cât poate el de cuminte.

Nu prea-mi rămâne timp să mă gândesc nici la laptop, nici la revistă și nici măcar la mine însumi. Apare imediat o îmbrăcată în violet, îmi spune că tot ce e fir de păr prin părțile care vor participa pasiv sau activ la operație, mai puțin părul din cap, sau, mai precis, de pe cap, va trebui înlăturat, că așa vrea dom’ doctor. Nu-i place să vadă vreun fir pe acolo, îl încurcă la bisturiere.

Trece imediat la treabă, eu mă jenez puțin, nu sunt învățat cu așa ceva, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Ea sesizează stres-ul meu, îmi spune că face asta de vreo douăzeci de ani. Eu n-am ce să-i răspund, doar zâmbesc tâmp, în fața mea este o femeie, iar femeile, pentru mine, sunt de multă vreme flori care nu se ofilesc, ci trec doar în fruct. Am un respect profund pentru fiecare dintre ele și, fără să fiu lingușitor, așa cum m-a ironizat unul cu barbă anapoda și umor grobian, într-un comentariu postat de el FB (Facebook) la o poezie de-a mea dedicată conceptului de femeie, fac tot ce e posibil pentru a nu ofensa nici măcar cu o floare acest concept. Femeia din fața mea, care-și face meseria extrem de precis, de concis și de eficient, simte acest lucru, îmi zâmbește frumos, săzicem… profesional, eu îi dau o floare și ea trece mai departe.

Curios, nu mă mai simt jenat.

O sun pe Gi, îi spun că am intrat în linie dreaptă, că mâine, la prima oră – nu știu care o fi aceea, poate opt, poate nouă –, voi fi operat, că totul a intrat în malaxor și eu sunt foarte optimist. O sfătuiesc să stea acasă, să nu vină la spital, că, oricum nu numai că n-o va băga nimeni în seamă, dar va trebui să stea în picioare, pe un hol ticsit cu fel de fel de așteptători, veniți din toată țara, fiecare cu boala lui, cu gândul lui și cu egoismul lui. Îi mai spun că, noi, oamenii, am uitat să trăim în solidaritate, că unii dintre noi sunt cam speriați, ca și cum ar fi venit sau ar veni ciuma, poate a și venit, fiecare, din cei care au mai rămas pe aici, prin țară, încearcă să supraviețuiască, fără să-i pese prea mult de restul lumii.

Ea îmi spune că a înțeles, dar eu știu că n-a înțeles nimic și că, mâine, cu noaptea în cap, se va târî până aici, că va aștepta răbdătoare pe hol până i s-or lungi urechile, dar tot nu se va lăsa până nu va penetra dispozitivul și va ajunge la Salonul 1. Pot să-i spun eu ce vreau, ea tot ca ea va face. Are prea multă experiență în îngrijirea bolnavilor din familia ei și a mea. Jumătate din viață și-a consumat-o încercând să amelioreze durerile cumplite ale acestor oameni, pe ultimul lor drum…

Și toate s-au răsfrânt și asupra ei. S-au dus articulațiile, abia se târăște, în baston, s-a dus inima într-o fibrilație cronică și cu ritm permanent – inima-i bate ca o piuă stricată –, dar ea tot nu-și aduce aminte de ea, ci are tot timpul grija celor din jur. Acum, și pe a mea. Sau poate că ea o are de foarte multă vreme, dar eu abia acum îmi du seama.

Necazul meu, apărut brusc și prin totală surprindere – ea mă credea un campion invincibil și mă considera speranța ei și sprijinul ei la greul cel mai greu – a dat-o complet peste cap. Încearcă să n-o arate, este foarte curajoasă, dar eu o cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine însumi, pentru că este floarea mea, bucuria mea, casa mea și ideea mea de frumos și de sublim, și înțeleg perfect ce se petrece în sufletul ei. Cel puțin, așa cred.

Sper să trec cu bine prin această experiență și să mai trăim împreună, tot atât de frumos și de profund ca până acum, anii care ne-au mai rămas.

Timpul trece, totuși, prea repede, mult prea repede. Către seară, apare o asistentă suplă, jovială și pusă pe glume, mă identifică înapoia laptopului, îmi spune că e timpul de clismă, eu fac fețe-fețe și nu-mi vine să cred. E prea frumoasă, pentru a-mi face asta, și prea jovială, pentru a nu depăși momentul meu de jenă. O întreb dacă este neapărat necesar, îmi spune că musai, doctorul a hotărât, face parte din pregătirea colonului pentru un astfel de eveniment, doar toți ne spălăm și ne primenim, când mergem la bal, nu? Așa e și la spital.

Are dreptate. Dar primenirea aia nu-i ca asta, să scoți rahatul și ce o mai fi pe acolo, cu ajutorul apei, dar, dacă altfel nu se poate… Oricum, pe acolo, prin colon, cred că nu mai este mare lucru. De vreo două zile, eu n-am mâncat mai nimic, am și uitat că este necesar și așa-ceva, am slăbit multe kilograme – de la 73 și ceva la 60 fix –, foarte bine, înseamnă că o să fiu mai ușor când am să ajung în Fisura albastră, dar acesta-i noul trend al vocației mele care s-a întors brusc la 180 de grade.

Ea nu înțelege asta, nici eu nu-i spun, mă ia de braț și mă conduce, glumind și explicându-mi direct și amuzant cam ce va urma, până aproape de camera asistentei-șefe.

– Am ajuns!

Intrăm, întâi ea, suplă și fâșneață, numai zâmbet și mișcări ondulatorii, ca în filozofia lui Conta, apoi și eu, rigid ca o mumie, mai mult rușinat decât curios, mai mult fascinat decât speriat. Este o încăpere mare, cu fel de fel de paravane și de instrumente de torturat intestinele, inimile și tot ce mai există la vedere sau la nevedere prin ceea ce se cheamă om ajuns pe patul de spital. Eu, unul, aș fi preferat să alerg o sută de kilometri pe coclauri, decât să fac slalom uriaș printre zâmbetele și glumițele elegante ale unei asistente frumoase, care ar fi trebuit să candideze la funcția de miss asistentă sau de miss între mise.

Deși nu pare, la o privire mai atentă, îți dai seama că se apropie de patruzeci de ani, vârstă la care femeia este șampanie, are părul strâns într-un coc, ochii verzi sau albaștri, nu prea îmi este la îndemână să-i privesc și nici să le evaluez perfect culoarea (de fapt, nu contează culoarea lor, ci lumina și limpezimea din ei), costumul îi vine ca turnat pe un trup de manechin, iar jovialitatea, bucuria și deschiderea spre toate orizonturile fac restul.

Sunt, practic, buimăcit. Și năucit. Îmi este jenă, rușine și chiar îmi vine să intru în pământ.

– Vă așezați cuminte, în poziția culcat, aici, pe pătuc, pe partea stângă, cu genunchii puțin îndoiți, va fi introdusă apă, puțin călduță, dați un semn când n-o mai suportați, apoi vă duceți în salon, la toaletă și dați drumul la restul… Asta-i tot. N-o să doară.

Nu zic nimic, ci doar fac ce-mi spune. Mă gândesc însă că o să am ceva probleme cu maratonul dintre locul de stație și Salonul 1, care se află la începutul începuturilor tuturor saloanelor, vizavi de cabinetul medicilor, tocmai la celălalt capăt al coridorului în L, puternic luminat și populat cu câțiva bolnavi care reînvață să meargă în condiții post-operatorii, cu pungile după ei, și cu o mulțime de asistente, practicante, infirmiere etc. etc., zvârlugi, grăbite și foarte concentrate pe gândul care le duce acolo unde trebuie să ajungă. Sunt ca niște furnici într-un mușuroi…

Ies din cabinetul miss asistentei – iese și ea după mine –, mă prinde de braț, eu simt că nu mai pot reține toată cantitatea de apă sau de ce o fi – ea îmi spune că este apă, n-am de ce să-mi fac griji –, ajung în fine la toaleta din salon, dau drumul la ce a mai rămas, mai nimic, schimb pantalonii de pijama cu un chilot de fotbalist, până la genunchi, nu-mi pace, dar n-am altă soluție, apoi mă așez liniștit în patul de lângă geam și nu pot uita ochii luminoși, veseli și, mi se pare mie, un pic ironici ai misei care tocmai șerpuiește, prin ușa larg deschisă, în salon, înarmată cu un clexane, cu două tensiometre, cu un cuvânt de încurajare pentru mine și două pentru Curtean. Îmi face injecție – n-o simt –, ne ia tensiunea la amândoi – este la fel, de parcă am fi gemeni –, apoi ne spune „Noapte bună!” și ne lasă în voia sorții și a visului încă nevisat.

Curtean coboară ca un urs de pe o piatră albă, își prinde cu cele două mâini ale sale, că două mai are, cele două pungi care-l urmează ca niște parașute de frânare. Le poartă cu demnitate, în pași de melc, pe coridor – plimbarea dinaintea somnului cu calmant, altfel n-o să vină mister Ene –, apoi se întoarce, abordează metodic patul-vip, dar mai înainte îi reglează electronic înclinarea, schimbă două vorbe cu mine despre Sarmisegetusa Regia și despre conacul său de undeva, dintre București și Târgoviște, sau Găești, nu rețin exact, apoi adoarme – efectul calmantului din perfuzia anterioară –, în timp ce eu mai simt încă rușinea cursei mele contra-cronometru, cu apa călduță în colon – ce a mai rămas din ea și n-a fost risipită între cele două extremități ale coridorului în formă de L al secției Chirurgie 1 de la etajul doi .

Nu mă mai gândesc la nimic – nici la ce a fost ieri, nici la ce este azi –, în schimb, îmi vine în minte o idee de vers, o iau la întrebări, îi dau prima formă și o pun pe laptop. Nu amân însă desfășurarea, ci o continui până dincolo de miezul nopții, când greierii își reiau concertul și stelele ajung la apogeul zilei lor stelare. La noi, în salon, e noapte cu lumini aprinse, perfuzii și gânduri.

Mâine va fi rândul meu.

Mâinele vine frumos, prima mea noapte la Chirurgie 1 a fost jumătate vers, jumătate somn fără vis, iar dimineața mi se pare frumoasă și plină cu de toate. Cu un soare care bate în geamul din partea cealaltă a clădiri, nu-l văd, dar îi simt și acum, ca un ecou sau ca pe un efect remanent, incandescența de ieri și de ailaltă ieri. Deja le-am uitat, în favoarea algoritmului pre-operatoriu, precizat ieri de doctorul Miracol, pe care-l urmez cu sfințenie.

– Sunt asistenta de la sala de operații. Gata, a venit vremea, vă rog să mă urmați. Trebuie să discutați întâi cu anestezistul. Vă conduc la el. De acolo veniți direct în sala de operații. Este vizavi.

O urmez. După 20 de pași, îmi arată, pe dreapta, locul sălii de operații, iar pe stânga, cabinetul anestezistului. Rețin.

– Intrăm aici, la anestezist. Nu e, momentan, în cabinet, dar vine imediat. Vă rog să luați loc, aici, pe băncuță, și să-l așteptați. După ce discutați cu dumnealui și completați un formular, veniți direct la sala de operații.

– Am înțeles.

– Ne vedem acolo.

Mă așez pe băncuță și, așa cum mi-a spus asistenta, aștept. Pentru că și așteptarea face parte din terapia de vindecare a oricărui păs și a oricărei boli.

Apare și anestezistul, își cere scuze că a întârziat – n-a întârziat deloc, de vreme ce nu s-a stabilit precis ora, minutul și secunda acestei întâlniri –, dar omul este atent, politicos și elevat.

În încăperea micuță, situată undeva, în holul scărilor din miezul clădirii, se află foarte puține lucruri la vedere – câteva cărți și alte obiecte de folos meseriei de medic anestezist –, anestezistul fiind, cum bine se știe, condiția esențială a posibilității efectuării operației (nici o operație nu se face fără el) – și, mi se pare mie, un aer oarecum proaspăt de siguranță și încredere. Asta face bine.

Îmi pune câteva întrebări de rutină. Dacă sunt alergic la…, la… și la…, nu sunt alergic la nimic, nici măcar la mine însumi, dacă am mai trecut printr-o anestezie totală…, nu, n-am luat cunoștință cu așa ceva, în cei peste 79 de ani mei, în ianuarie vor fi 80, dar niciodată nu e prea târziu… Întrebările continuă, am un răspuns pentru fiecare, totul este în regulă, N-am de ce să mă tem, n-am de ce să nu semnez.

Semnez și gata.

Părăsesc încăperea optimist, trec dincolo de ușa care separă holul scărilor din miezul clădirii de coridorul în L al secției Chirurgie 1, îmi iau inima în dinți, mușc puternic din ea și trec Rubiconul, spre patul procustian de vindecare prin extracția tumorii care s-a proțăpit, habar n-am cum și de ce, în colonul meu.

Este un coridor de câțiva metri, cu lambriuri, la capătul căruia asistenta șefă de la sala de operații îmi urează sănătate și bun venit, cu tonul cel mai firesc din lume, dar care poartă în el, simt eu, și o încărcătură de căldură și compasiune. Este pentru prima dată când, într-un spital, simt așa ceva, iar acest sentiment nu mă îngrijorează, în sensul că, la vârsta mea, se poate întâmpla orice într-o sală de operații – o intervenție chirurgicală, oricât de perfecționată ar fi tehnica, de ascuțit bisturiul și oricât de curajoasă, de calificată și de sigură ar fi mâna care îl folosește –, se poate întâmpla orice.

Eu nu mă gândesc defel la asta, de fapt, nu mă gândesc la nimic, ci doar sunt atent la ce-mi spune asistenta albastru-cerulium, care știe tot și-mi spune tot ce trebuie să fac, tot ce urmează și, mai ales, tot ce este important, metodic și nuanțat, așa cum fac învățătoarele. Mie îmi vine să râd. Ea sesizează asta, și eu sesizez că ea sesizează, dar nu-mi spune nimic.

Îmi pun pijamaua și papucii într-un coș, primesc un halat care se încheie la spate și sunt gata să trec în sala de operații pe care, deja, am explorat-o totalmente cu ochiul stâng și cu un sfert din cel drept. Apoi îmi amintesc că, înainte de operație, poate ieri, trebuia să mi se facă un examen CT, așa cum au scris pe biletul meu de ieșire cei de la gastroenterologie și cum mi-a spus și doctorul Miracol.

Dar, chiar când să fac trecerea de la poziția verticală la cea orizontală, impusă de configurația lejeră a mesei de operații, doctorul cu mustață și cu ochi calzi, apărut de nu știu unde, voi afla mai târziu că a fost mâna a doua, la aceasta operație și la cele care au urmat, îmi spune că, în fine, s-a obținut aprobarea pentru tomografie și că va trebui să mergem imediat acolo.

Îmi reîmbrac rapid pijamaua, îmi reiau gândurile de unde le-am lăsat și le redirecționez spre tema CT, pe care am mai făcut-o odată, cu aproape un deceniu în urmă, în zona scăfârliei, din cauza unei dureri pe undeva pe la tâmple – ce să-i faci, de la o anumită vârstă, și tâmplele nu numai că albesc, dar mai și dor – și chiar m-am bucurat de această clipă extrem de importantă, după mintea mea.

Intrăm în clădirea în care este amplasat tomograful – o știu de foarte multă vreme, chiar de la începutul începuturilor imagisticii medicale militare, când lucra aici prietenul meu special, doctorul Ion Codorean –, sunt ușor emoționat de această întâlnire după atâția ani, cunosc nu doar configurația clădiri, ci și interiorul ei, chiar și grădinița specială din mijlocul ei (nu știu dacă, azi, o mai fi) și abia aștept să revăd sala tomografului.

Doctorul cu mustață și nume de murg îmi spune să iau loc pe o bancă din sala de așteptare de la intrare, întrucât la CT este, acum, cineva și, când se încheie examinarea acelui pacient, voi fi chemat și eu.

Mă așez cuminte pe o bancă de acolo, sub ramura unui ficus, și îmi retrăiesc amintirile legate de acest spațiu. Sunt multe și frumoase. Chiar foarte multe și chiar foarte frumoase. Eu nu eram, pe atunci, pacient, ci doar prieten al șefului imagisticii, redactor și reporter la ziarul armatei și visător în stele necăzătoare.

Cum au mai trecut anii!…

– Vă rog să poftiți! – îmi spune un doctor în alb – observ că el și-a păstrat culoarea albă –, arătându-mi politicos sala tomografului. Mă conformez.

Tomograful este amplasat ca un tun de mare calibru, de talia celor din Primul Război Mondial, transportate pa calea ferată, în mijlocul sălii, luminat puternic de becurile din tavan. Pare un împărat, în sala tronului, gata să ia o decizie privind încă una din marile lui bătălii. Nu cred că este o bătălie atât de mare pentru el – toată ziua face asta –, dar pentru mine chiar e. Și, ca pentru orice bătălie, trebuie să te pregătești și să-ți re-rostuiești gândurile. Așa fac și eu…

– Vă punem o branulă, îmi spune omul în alb. Este necesară pentru injectarea soluției de contrast.

Nu zic nimic, iau doar act. Omul în alb este extrem de rapid și de îndemânatic. Abia de simt înțepătura, apoi rămân așa, culcat pe spate, în așteptarea examinării.

O voce automată sau automatizată îmi spune să trag puternic aer în piept și să-l mențin așa. Fac ce-mi spune, mecanismul mă introduce în interiorul tubului, se aud câteva zgomote care au semnificația lor, nesemnificativă pentru mine, apoi mecanismul mă extrage, ca un recul de tun, și vocea îmi dă permisiunea să respir. Procedura se repetă de câteva ori, vocea este gravă, clară și, mi se pare, un pic îngrijorată, chiar dacă știu foarte bine că, la ora actuală, inteligența artificială nu a atins acel prag pentru a simți și transmite îngrijorare. Dar, mai știi?!

Omul în alb îmi spune că examinarea s-a terminat, îmi urează sănătate și îmi dă permisiunea să mă întorc pe secție. Îi mulțumesc frumos, fac drumul invers, ies din clădirea CT-ului și o iau încet, fără gânduri, temeri și sensibilități, spre sala de operații. N-am fost niciodată fricos. Nici acum nu sunt. Și nu sunt, pe bune, nu că așa vreau eu. Abia acum, după atâția ani, conștientizez acest lucru. Abia acum conștientizez riscurile foarte mari pe care mi le-am asumat, încă de când eram copil, aproape fără să-mi dau seama de ele.

Mă ajunge din urmă doctorul cu mustață și nume de murg în plin galop, îmi spune că a rezolvat niște formalități, și mă duce pe un drum ceva mai scurt spre sala de operații. Îmi las din nou pijamaua și papucii în cutia de mai înainte, reîmbrac halatul care se încheie la spate, ajung la masa care seamănă cu un elevator, cu lumini și fel de fel de dispozitive, vine anestezistul, se uită la mine și eu la el, îmi zâmbește, se apropie apoi o asistentă frumoasă (de ce, oare, în aceste momente atât de importante din viața unui om, asistenta care-i este alături este atât de frumoasă?!), cu o mască ce seamănă, într-un fel cu cea pe care mi-am pus-o și eu, de bună voie și nesilit de nimeni, atunci când am zburat cu MiG-21 și cu MiG-29, avioanele cele mai performante din înzestrarea Armatei României de la acea vreme, numai că este una transparentă, sau cel puțin așa mi se pare mie, o apropie de nasul meu, fără să-mi atingă fața și îmi spune să respir normal. Așa și fac, n-am cum să respir în buiestru țăcănit, dar este o noutate absolută pentru mine, întrucât, niciodată, în viața mea de până acum, n-am trăit o astfel de experiență. Dar, oricum, niciodată nu este prea târziu.

Reflectez puțin la clipă, cred că privesc ochii asistentei care privesc, la rândul lor ce vor ei – nu-mi dau seama –, apoi firul se rupe brusc…

…Mă trezesc tot așa, brusc și fără amintiri din timpul somnului indus, constat că sunt întreg, nu-mi lipsește nici un accesoriu, sunt învelit într-un cearșaf, iar doi brancardieri mă transferă de pe patul cu dispozitive pe o targă ambulantă, cu roți. Nu știu ce au făcut ei, cei din echipa de intervenție, în acest timp – pe doctorul Miracol nu l-am văzut la față azi (probabil că așa e obiceiul sau regula în astfel de situații) –, targa începe să ruleze, îi aud și îi simt roțile, recunosc traseul de vreo 20 pași de la ieșirea din sala de operații până la Salonul 1, intru netriumfal în salon (sau, cine știe, poate triumfal, dar nu-mi dau eu seama; o să aflu în timp), brancardierii mă mută, cu grijă, în patul de lângă geam, încep să realizez că n-am nimic, că am trecut cu bine peste asta, iar oamenii aceștia și-au făcut cum trebuie treaba.

Pijamaua și papucii ajung o dată cu mine în salon, sunt la îndemână, așa că, imediat ce o să realizez că sunt în stare, am să trec la condiția normală, de pijamalist salonist post-operator.

Odată cu mine, cu targa și cu brancardierii, în același pachet transferabil, au sosit două pungi – una de drenaj, alta de urină –, îmi dau seama imediat, pentru că am văzut ieri, aceleași parașute de frânare și la confratele meu de salon, dacul Ion Curtean, care fac efectiv corp comun cu mine. Nu știu cât am să le port și când le voi larga, dar știu că am să le port. Desigur, până la externare. Iar asta o să fie destul de rapidă, trebuie să eliberăm saloanele pentru alții, care sunt, la fel ca noi, în gravă suferință.

În timp ce eu trec de la condiția de operat acum cinci minute la cea de salonist post-operație, apare, pe ușa larg deschisă, Gi. Sunt uimit și, în același timp, contrariat, întrucât mi-e greu să înțeleg cum s-a târât până aici, cum a trecut de toate filtrele care interzic accesul muritorilor de rând, în afara orelor planificate pentru vizite – zilnic de la 16.00 la 18.00 etc. etc. Mai ales că n-are nici papuci albaștri și nici nelipsitul halat pentru vizitatori și pentru toți cei care trec dincoace de pragul celor două uși, de la cele două intrări, accesorii protectoare pe care trebuie, obligatoriu, să le poarte. Ceea ce mi se pare a fi foarte firesc, dacă n-ar fi o formalitate pe care vizitatorii o îndeplinesc nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa este regula.

Mă privește cu doi ochi uimiți și speriați, se prăbușește pe singurul scaun din salonul nostru – un taburet rotund și destul de fragil –, dar ea n-are ochi decât pentru mine, iar eu nu mai văd nimic altceva în afară de ochii ei uimiți, speriați și ușor înlăcrimați. O întreb ce caută aici, apoi îmi dau seama că întrebarea mea este una vrednică de un dobitoc, mi se umple inima de emoție și îmi vine să sar de pe patul lui Procust și s-o îmbrățișez. Este foarte bolnavă, cu fibrilație atrială cu ritm permanent, cu diabet, cu glandă, cu hernie de disc, cu gonartroză și coxartroză și cu câte altele, ia 30 de pastile pe zi, eu fiind, până acum două săptămâni, auto-considerat sănătos tun, speranța ei, sprijinul ei – așa cum și ea a fost, toată viața, pentru mine, pentru fiul și pentru nepotul nostru, pentru părinții ei și pentru toți cei care au avut nevoie de ajutorul ei –, iar acum, iată, ea trebuie să suporte și necazul meu.

După cum s-a comportat de-a lungul acestei vieți, Dumnezeu ar trebui s-o avanseze la rangul de sfânt în în lumea oamenilor. Pentru mine, ea este, de o viață, omul cel mai important, cel mai brav și cel mai sfânt de pe pământul oamenilor. Și așa o să rămână mereu.

Îi spun că sunt bine, că totul este în regulă, că operația a decurs normal, după cum se vede, sunt viu și bine dispus și că, în două-trei zile, voi fi externat. Ea nu zice nimic, se bucură că am ieșit teafăr de acolo, așa cum și eu m-am bucurat când ea a ieșit vie, dar extrem de slăbită, la limita rezistenței și a supraviețuirii, din cele patru operații pe care le-a suportat – ultimele două într-o singură lună –, îi fac semn că trebuie să plece, pentru a nu atrage vreo vorbă nepotrivită din partea personalului. Nu este timp de vizită, iar eu țin la respectarea cu sfințenie a regulilor.

Ea mă înțelege, îmi face un semn cu mâna, își oprește cu greu lacrimile și iese șchiopătând, sprijinindu-se cu amândouă mâinile in bastonul pe care îl poartă de câțiva ani…

După plecarea ei, îmi revin greu. Mă gândesc la suferința ei, la efortul pe care va trebui să-l facă până la poarta spitalului, apoi la singurătatea ei din casa noastră. Mă gândesc că nu mai sunt lângă ea, diseară, după serial, și, mai ales, cât de greu îi va fi să ajungă până acasă, dacă nu găsește un taxi. Mă gândesc la punctele sensibile din talpa piciorului ei, pe care, în fiecare seară, le masam, acesta fiind unicul mod cât de cât eficient de a-i ameliora furnicăturile din gambe și de pe șira spinării și durerile în valuri din umeri și din genunchi, astfel încât ea să poate dormi măcar câteva ore pe noapte. Nu are cine să facă asta în locul meu… Mă gândesc că, atunci când o să i se facă sete și îi va fi tare greu să coboare din pat și să se ducă aproape târâș până la chiuveta din baie – bucătăria este prea departe, tocmai la capătul holului din strâmtul nostru apartament –, pentru a-și lua un pahar cu apă… Treaba asta o făceam eu – și trebuia să o fac foarte des, diabetul ei controlabil prin medicamente cerea apă, foarte multă apă, ca și cum ar fi fost un foc aspru și intens, care nu se dorea stins, ci doar întreținut…

…Curtean nu-mi spune nici un cuvânt, ci doar coboară din patul-vip al salonului, se duce până dincolo de ușă, face câțiva pași cu parașutele de frânare după el – deja și-a revenit, este foarte puternic și foarte rezistent la cei 84 de ani ai lui, parcă ar fi un dac autentic (chiar este!) –, constată cu voce tare că totul este în ordine, că năbădăiosul lui colon este din nou integral și la locul lui.  Apoi mi se adresează mie, cu tonul cel mai firesc din Univers:

– Gata, eu mi-am făcut stagiul aici, sunt bine, îi dau bice, mâine plec. Este timpul să refacem schimbul de paturi, pentru că eu nu mai am nevoie de scripete să cobor, iar dumneavoastră aveți.

– Mă simt foarte bine aici, încerc eu să-i contracarez intenția și fapta, dar el nici nu vrea să audă.

Dar, în cele din urmă, accept. Patul-vip e tocmai ce-mi trebuie mie acum, iar el se poate mulțumi și cu celălalt, cu cel de la geam, așa cum și eu am făcut-o ieri. Numai că eu, ieri, nu eram operat. El, în schimb, este.

Nu comentez prea mult, ci, în cel mai scurt posibil, adică imediat, facem schimb de paturi.

Una dintre femeile în violet aduce imediat cearceafuri noi și, în câteva minute, eu îmi reiau locul în patul-vip, iar Curtean trece în celălalt. Găsește rapid sistemul de înclinare corespunzătoare, se așază comod, apoi trece la orizontală.

Are în mâini volumul meu de versuri „Unde unde n-are unde”, pe care tocmai i l-am dat, cu o dedicație atentă. Îi place dedicația, îi place și titlul, îi place și conținutul. După mai bine de o jumătate de secol de trudă pe cuvântul scris, îmi dau seama imediat dacă unui cititor în place sau nu un text, dar și dacă textul este de doamne-ajută, așa și așa, sau chiar este bun, demn de luat în seamă.

Coboară din pat – de data aceasta destul de lejer –, deschide cartea la o pagină oarecare, aruncă o privire peste text, apoi începe să citească. Uluitor! El mă privește cu coada ochiului, în pauzele dintre două versuri, își dă seama că m-a impresionat și, înainte de a trece la strofa următoare, îmi spune că este meseriaș, că în viața lui, a fost și actor pe la câteva teatre din Statele Unite, țară unde și-a petrecut 20 de ani din viață, înainte să se întoarcă acasă, în România.

Încă odată, îmi dau seama ce poate face un actor dintr-un text pe care alții l-ar parcurge așa, fără să-i înțeleagă nici rostul, nici profunzimea, nici esența. El le înțelege pe toate, chiar mai bine ca mine, cel care am scris textul, îmi spune unde-l duce gândul citind aceste versuri, ce semnificații li se pot asocia, și, imediat, devine jovial și entuziast. Dezvoltă tema, trece de la una la alta, așa cum sunt și versurile pe care tocmai le-a citit ca și cum ar fi fost pe o scenă – dar el a înțeles perfect de ce sunt așa și eu mă bucur că a înțeles din prima, fără a face o analiză minuțioasă pe text, ceea ce arată că a fost un actor inteligent –, apoi se oprește, deschide cartea la o altă pagină, se întinde pe pat, parcă obosit, dar, de fapt, trece la o nouă idee, găsită tot acolo, în rânduri sau printre rânduri.

Durerile dor, chiar și atunci când calmantul administrat prin perfuzie își face efectul, inima bate și minutele trec.

Apare și doctorul Miracol – este prima dată când îl văd în această zi –, mă întreabă cum mă simt, îi răspund că sunt bine, îmi explică, pe scurt, ce va urma, mă asigură că totul este și va fi în regulă și că au fost luate toate măsurile necesare.

Perfuzii, perfuzii și iarăși perfuzii. Probabil că astea țin loc și de mâncare, de vreme ce, de când sunt aici, adică de ieri dimineață, am uitat cu desăvârșire că omul mai și mănâncă. Ce bine ar fi! De multe ori m-am gândit că preocuparea esențială a omului de pe Terra n-ar trebui să fie competiția sau bătălia cu celălalt din el sau din afara lui, ci un pact cu Soarele, stăpân și creator al lumii pământene, pentru a se obține un permis valid și pe termen lung de folosire a energiei lui ca resursă vitală pentru om, nu numai ca dătătoare de căldură și energie, ci și ca hrană. Deja sunt vreo trei mii și ceva de pământeni care se hrănesc, pe bune, cu lumina Soarelui, mai exact, cu energie solară… Poate este doar un semn că se poate… Sau o mică breșă spre un alt univers… Într-un univers viitor…

Aseară, când una din femeile în violet a deschis ușa și a zis „Poftiți la masă!”, eu am făcut ochii mari, ca și cum aș fi auzit pentru prima oară aceste cuvinte, Curtean a mormăit ceva în barbă, doamna violetă s-a uitat la noi ca la Sfinx, apoi și-a continuat runda pe coridor și, probabil, și prin celelalte saloane. Oricum, eu n-aveam ce să caut acolo, la sala de mese, nici nu știu unde este, pentru că, a doua zi, adică astăzi, trebuia să intru în operație, iar operația de colon, pe colon sau în colon – nu știu care este termenul cel mai potrivit – este incompatibilă cu colonul plin.

În fine, nu mă interesează acest punct din programul acestei zile.

În următoarea jumătate de oră, constat însă că pulsul meu a luat-o razna. Nu este prima oară când o face; este însă pentru prima oară când mă îngrijorează. Inima mea, inimă de alpinist și de maratonist, până într-un anumit moment, nu a dat niciodată vreun semn că n-ar fi cu mine sau că n-ar fi mulțumită de mine. M-a ajutat mereu, necondiționat și fără comentarii. Chiar și atunci când pulsul îmi bătea cu ciocanele în tâmple, în Surplombele de Aur sau în Fisura Albastră, ea își făcea treaba chiar mai bine decât mi-o făceam eu și știam precis că mă va ajuta să trec peste orice limite, așa cum mă ajutase atâția ani.

Dar nu toate din universul acesta numit om – fiecare om fiind unic și irepetabil în Univers, el însuși fiind, de fapt, o replică strict personalizată a Universului – sunt compatibile cu faptele, cu devenirile, cu întâmplările și meandrele vieții. La un moment dat, a venit momentul când și eu, nedepinzătorul de nimic, a trebuit să aflu că nimic nu este bătut în cuie pe lumea aceasta, nici măcar convingerea în miezul căreia exiști. Acest adevăr, pe care îl auzisem de atâtea ori, nu făcuse însă parte, până atunci, și din viața mea. Era unul exterior, asimptotic la condiția mea.

De la o vreme, constatasem că ochiul meu drept, adică ochiul meu director, avea mici probleme cu precizia vederii pe literele mici și pe unele detalii de la distanță. Mi-am zis că este timpul de înlocuit cristalinul – o operație, azi, de rutină, care durează doar 8-10 minute – și, în ziua următoare, după ce dai pansamentul jos, vezi și ceea ce, la această vârstă, n-ar trebui să vezi. Adică acele detalii care mai mult te încurcă decât te descurcă.

Un foarte bun prieten mi-a spus că doctorița x este cea mai cea dintre cei mai cei și cele mai cele în acest domeniu, mi-a pus chiar și o vorbă bună, pentru că o cunoștea, eu m-am prezentat la adresa respectivă – undeva pe o stradă dintr-o altă inimă a Bucureștiului –, am plătit taxa de 150 de lei, am așteptat să-mi vină rândul la trecerea prin niște aparate, apoi am fost condus într-o altă cameră, unde se afla, între tot felul de dispozitive, și un panou cu litere și cifre, iluminat, așa cum sunt mai toate din cabinetele în care ți se verifică văzul. Cu ambii ochi vedeam toate literele și semnele de acolo, de pe toate rândurile, cu ochiul stâng la fel, dar cu dreptul pe ultimele două nu le vedeam tocmai clar. Domnișorica de acolo, probabil o doctoriță stagiară, mi-a spus, la un moment dat, adică în finalul acestor examinări, că vederea ochiului stâng este de 75 la sută, iar a ochiului drept undeva, între 15 și 20 la sută. Pe mine m-a umflat râsul și i-am amintit că, adineaori, cu ochiul stâng am văzut tot ce era pe panou, iar cu dreptul toate rândurile, mai puțin ultimele două, unde, unele dintre semne, îmi păreau a fi cu contururile ușor estompate.

– Da, dar aparatele așa indică! – a replicat ea, convinsă că eu trebuie s-o și cred.

– Trimiteți aparatele la doctor, domnișoară! Am impresia că ele au mai multe probleme decât mine. Sau…, poate dumneavoastră credeți că eu cred cam tot ce-mi spuneți… Nu cred, ba chiar mă îndoiesc de concluzia dumneavoastră, dar, în fond, eu am venit aici, nu dumneavoastră m-ați obligat să vin… Și, oricum, am cataractă, iar schimbarea cristalinului pare a fi necesară sau măcar utilă…

Discuția s-a terminat aici. După vreun sfert de oră, am fost chemat în cabinetul doctoriței care urma să mă opereze. M-a primit cu amabilitate, am schimbat câteva vorbe frumoase, apoi m-a planificat către sfârșitul lunii următoare, în miezul de vară al anului 2014.

Operația a decurs normal. Pe parcurs, m-a întrebat cum mă simt, i-am spus că foarte bine, i-am mai spus că știu ce face, am studiat, pe Internet vreo două duzini de astfel de intervenții. Ea s-a bucurat, mi-a spun că a ajuns la etapa curățirii locului după extragerea vechiului cristalin. De la momentul respectiv, până la final, în afară de sunetele care însoțeau, într-un limbaj numai de ele știute, n-am mai schimbat nici un cuvânt.

De aici am ajuns într-o rezervă exact ca aceasta, dar cu patru etaje mai sus. Era liniște, multă liniște, de parcă totul ar fi fost pustiu. Doctorița mi-a spus că nu trebuie să stau neapărat în cameră, că pot să cobor în curte, să mă plimb prin parc. Așa am și făcut.

Către seară a trecut pe coridor un zgomot de cărucior. De obicei, imediat după operație, pacienții din București, plecau acasă și se întorceau a doua zi, pentru scoaterea pansamentului. Eu am optat pentru internare, iar doctorița a fost de acord.

Odată cu lăsarea serii, au apărut însă niște lucruri curioase. Când stingeam lumina, pe tavan apăreau niște imagini ciudate, un fel de ferigi într-un kaki aproape negru, care se mișcau ca și cum, acolo, sus, pe tavanul încăperii, ar fi bătut vântul. Aceste imagini apăreau și când închideam ochiul stâng. M-am dus la geam și am privit, în luminile serii, partea de oraș care se vedea prin fereastră. Când am închis ochiul stâng, n-am mai văzut-o, în schimb, am zărit, ca într-un amurg kaki, o pădure, tot kaki, de un kaki apropiat de negru, care-și legăna ramurile parcă în bătaia ușoară a unui vânt de nicăieri. Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva, că ochiul meu nu este în regulă, practic, n-ar trebui să văd nimic cu ochiul drept, este acoperit de un pansament, iar cu stângul ar trebui să văd ce am văzut toată viață, adică lucruri reale și nu fantasmagorii.

Ca să mă conving că tot ceea ce văd eu în acele clipe cu lumina stinsă sunt fantasmagorii, probabil imagini care se aflau doar la mine în creier, am privit din nou pe geam, am închis ochiul neoperat, dar am continuat să văd aceeași pădure kaki spre negru. Mi-am imaginat că, acolo, în acea pădure, ar trebui să fie și o casă cu acoperișul roșu, pentru că așa vreau eu, iar casa aceea a apărut imediat. M-am reconvins, în minutele următoare, că nu este normal ceea ce mi se întâmplă, am aprins și am stins lumina de câteva ori, am continuat o vreme experimentele, apoi am ieșit pe coridor, am cutreierat de câteva ori coridorul lung, în formă de dreptunghi fără o latură mare, am bătut la câteva uși, am căutat camera de gardă, nici acolo n-am găsit pe nimeni și, în fine, am renunțat și m-am înapoiat în rezervă. Mi-am zis că, până la orele 07.00, când trebuie să-mi fie scos pansamentul au mai rămas doar câteva ore, am încercat să ațipesc, am reușit, m-am trezit la 05.00, m-am plimbat prin cameră, aș fi vrut să folosesc laptopul, aveam mult de lucru, dar nu știam dacă mă pot descurca cu un singur ochii capabil să vadă, apoi am renunțat la idee și am încercat să-mi umplu timpul cu amintiri. N-am reușit. Pe marginea pansamentului, a apărut însă lumina. M-am bucurat. Am fost chemat la 07.30. Am urmat-o, în pas controlat pe rezidenta care m-a chemat, m-am așezat pe o bancă, iar ea mi-a desfăcut ușor pansamentul și m-a întrebat bucuroasă:

– Ce vedeți?

Nu i-am răspuns imediat, pentru că vedeam doar o pată neagră ca smoala, zdrențuită la exterior, înconjurată de lumina zilei. Convins că ce văd este ceea ce există în mod real, i-am răspuns liniștit.

– Cu stângul văd perfect, cu dreptul, văd doar o pată neagră pe un fond luminos.

– Probabil, de la pansament – mi-a spus ea formal, fără să se îngrijoreze. Trebuie s-o așteptăm pe doamna doctor. Mergeți în salon. Vă chem imediat ce vine.

M-a chemat pe la orele 11.00. Doctorița a privit, printr-un aparat, interiorul ochiului meu, mi-a spus că operația este perfectă, cristalinul este exact la locul lui… Apoi, în continuare, cu vocea un pic tremurată, a exclamat:

– Ocluzie pe artera retiniană centrală, către vârful ei! N-are nicio legătură cu operația! Dar s-a produs! Dacă interveneam în șase ore, erau șanse să nu rămână urmări, acum…

Desigur, n-are nicio legătură cu operația propriu-zisă.  Retina se află în partea din spate a globului ocular, iar cristalinul, în partea din față. Cele două pensete cu care a operat doctorița n-aveau cum să atingă, în viziunea mea, artera retiniană centrală sau alt vas de sânge legat de aceasta, astfel încât să se formeze un cheag de sânge care să emigreze imediat către vârful arterei retiniene centrale… Probabil că un astfel de cheag s-a format pe timpul anesteziei. Și așa a fost extrem de dureroasă, iar în urma ei s-a format un hematom care a durat aproape toată vara…

N-aveam cum să-i spun asta doctoriței, mai ales în fața stagiarilor și a studenților. Doctorița m-a întrebat ce am simțit în timpul nopții. Am povestit sintetic, timp de câteva minute.

Grupa de studenți a ascultat cu respirația oprită, dar fără a fi afectați în vreun fel. Și-au intrat deja în rol, mi-am spus eu zâmbind. Nu te întâlnești toată ziua cu un astfel de eveniment.

– Trecem imediat la aplicarea procedurii! – a spus doctorița. Rămâneți internat. Mai întâi, domnul general trebuie să fie condus la un cardiolog, s-a adresat ea unei doctorițe din echipă. Avem nevoie urgentă de rezultatul examenului cardiologic. Contactați-l pe doctorul Țintoiu!

M-am bucurat când am auzit numele prietenului meu de odinioară, din vremea când eram în activitate, dar nu-mi prea ardea, în acele momente de reîntâlniri și de nostalgii. Oricum, cu doctorul Țintoiu nu mă întâlneam în calitate de bolnav – eu n-am fost bolnav niciodată –, ci în calitate de jurnalist militar și de prieten. Țintoiu nu era, probabil, în spital, așa că m-a văzut un alt cardiolog faimos, șef de secție.

La câteva zile după ieșirea din spital, m-am dus la un cardiolog – și el vestit –, la care mă duceam periodic, care mi-a spus că, în mod normal, acel accident nu trebuia să se întâmple, dar s-a întâmplat. Au urmat un examen holter, un test la efort, cardiograme, analize etc., care au arătat că inima mea se comportă normal, ca pentru vârsta mea, iar eu n-aveam de ce să-mi fac griji.

După o lună de la această operație de schimbare zadarnică de cristalin, am trăit s-o simt și pe-asta. Mă întorceam de la un vechi coleg și prieten de jurnalistică. În stația de autobuz, am simțit cum îmi crește brusc pulsul. Era pentru prima oară în viața mea când îmi creștea pulsul, așa, din senin, fără ca eu să escaladez un traseu de cățărare de gradul șase, care scoate untul din tine, fără să alerg 30-40 km, când pulsul deja se stabilizează pe treapta rapid, și nici măcar să urc în alergare, din două în două trepte, scările blocului, până le etajul 9, pentru a ajunge înaintea liftului, cum făceam odinioară…

De atunci, l-am monitorizat cu mare grijă. Nu te joci cu așa ceva. Nu m-am lăsat nici de alergări, nici de sală, nici de obișnuitele mele exerciții fizice din timpul zilei. Dar vine o vreme a multului puțin. Și atunci trebuie să fii prudent cu propria ta prudență. Fibrele nu mai sunt suficient de elastice, arterele nu mai suportă chiar orice, entuziasmul se recalibrează, chiar dacă gândul umblă în continuare după cai verzi. Umblă degeaba, nu mai poate pune șaua pe ei…

…Curtean observă că nu mă simt prea bine și mă întreabă ce am și de ce. Îi spun. O ia încet pe coridor și vine însoțit de o asistentă. Asistenta cuplează monitorul la degetul meu și acesta începe să-și facă treaba ca o adevărată picătură chinezească. Trag și eu cu coada ochiului. Tensiune: 120 cu 70. Puls: 140.

Sosește și chirurgul cu mustață, un fel de factotum, îl vezi peste tot, rezolvă tot ce trebuie rezolvat, tăcut, liniștit și sigur. În minutele următoare, o asistentă mă ia de o aripă, mă duce într-o încăpere singuratică și îmi face un fel de cardiogramă ceva mai complicată, care spune multe lucruri despre inima mea. Nu-mi dau seama ce, pentru că nu înțeleg perfect limbajul ei, și nici nu vreau să-mi imaginez cine știe ce. Nici medicul de gardă nu se alarmează. Între timp, pulsul revine la normal, perfuzia își face în continuare treaba, iar gândul meu își ia nasul la purtare. Îl las în plata Domnului și încerc să adorm. E deja noapte. Prima noapte după cea mai complicată operație din viața mea.

Nu-mi dau seama dacă somnul vine sau nu vine. Pentru că adorm între două treziri sau mă trezesc între două adormiri. De data aceasta, cineva a stins lumina din salon, iar cea de pe coridor pare a veni de undeva din neant. Nu realizez imediat unde sunt. Nici ce caut eu aici. Tavanul îmi pare a fi un orizont cu valuri, adică o mare despărțită de cer printr-o line continuă și, mi se pare mie, mișcătoare. Îmi dau totuși seama că tavanul nu e nici mare, nici cer albastru cerulium. Închid ochii, îi deschid, în secunda următoare, dar tot nu realizez sensul a ceea ce văd. O mare cu valuri liniștite, ca un murmur, un cer albastru nesfârșit, așa cum îl vedeam odinioară, de lângă bornele de hotar, pe țuțudanul de la Leșcovița, de la nord de Zlatița, cam pe unde iese Nera din țară de-a lungul kilometrilor de singurătate grănicerească și de grănicerie singuratică.

Această senzație se repetă mereu. Văd tavanul dungat la mijloc de o linie care separă un cer de o mare, dar, imediat, îmi dau seama că nu este decât o iluzie indusă sau o festă pe care mi-o face starea mea de după operație. Sau, poate, efectul calmantelor. Ochii mă ascultă și văd, deopotrivă, ceea ce le cer să vadă și ceea ce există. Fac diferența dintre ele, dar nu pot să ies din această vrie. Îmi verific printr-un exercițiu simplu, de logică elementară, mintea. Funcționează corect. Reproduc, din memorie, titlurile ultimelor 20 de cărți pe care le-am scris. E clar, nu mi-am pierdut luciditatea. Probabil că mă aflu undeva între somn și nesomn unde hipnagogicul se amestecă aleatoriu cu o realitate cenușie, care nu-mi place.

Îmi propun, totuși, să readorm. Somnul este, cred eu, cel mai bun remediu. Și al văzului, și al simțului și al realității.

Ațipesc.

Nu știu cât și cum, dar constat că mă aflu într-un fel de container alb, lăsat undeva, la marginea unei localități bombardate recent. Îmi imaginez că am plecat din secția Chirurgie generală 1, semi-vindecat. Tocmai am coborât scările arhicunoscute, dar, în loc să mă aflu într-o curte interioară, am ajuns într-un fel de harababură lemnoasă, de tipul celor rezultate în urma demolării unor construcții din lemn. Scânduri, dulapi, grinzi, rafturi, uși aflate în semiîntuneric. În mijlocul acestui talmeș-balmeș de scânduri, lumină verde închisă, sau de kaki degradat, se află patul meu. Sunt acoperit cu un cearșaf alb, foarte alb, cu un cearșaf de zăpadă, simt un fel de frig de noapte spre dimineață, dar nu-mi dau seama cum am trecut de la starea de ochi care vede, pe un tavan, marea și cerul, la un operat care a ajuns pe niște scări arhicunoscute, ce duc într-un fel de curte interioară, apoi într-un pat comod, dar solitar, într-o magazie părăsită, aflată și aceasta sub cerul liber, într-o noapte fără stele… Nu realizez cum am ajuns aici, dar nici nu-mi fac griji. Sunt, totuși, într-un pat. Odată cu acest gând, recunosc și patul. Este Patul-vip din Salonul 1, pe care tocmai mi-l recedase Curtean. Curtean, ca la daci, nu Curteanu, nici articulat, nici neaoș, ca la nimenii de azi.

Încerc să mă mișc, sunt transpirat, am intenția să mă zgribulesc sub cearșaf, ca într-un sac  de dormit. Realizez că nu prea pot, sau nu prea cred că pot, și renunț.

Televizorul din peretele alb al containerului nezburător este încă pornit. Apare o imagine cu statuia naturală a lui Decebal, din muntele dunărean în care Dacul l-a oprit odată pe romanul Traian, nu și a doua oară, dar sunetul care însoțește imaginea mi se pare venit de undeva, dintr-un alt abis, cu o amploare care-mi produce fiori.

Trec peste asta, trece și televizorul, cineva schimbă posturile sau canalele, nu realizez cine, cum și de ce, dar nu-mi bat capul. În cele din urmă, televizorul din perete se stinge și eu revin la starea de pasager sau pacient în Patul-vip din Salonul 1.

Iarăși ațipesc.

O umbră se desprinde din patul de lângă geamul containerului și face pași între fereastră și ușă. Fereastra este închisă și ferecată cu jaluzele, ușa este deschisă și estompată de lumina de dincolo. Nu-mi dau seama dacă este a soarelui, a vreunei zile fără soare sau a inteligenței artificiale.

Nu-mi mai dau seama de nimic. Probabil, adorm.

Mă trezește vocea consistentă a asistentei care, probabil, își termină tura și trebuie ca, înainte de plecare, să măsoare temperatura fiecăruia, să-i dea pastilele de dimineață, să scrie în foaia de observații, să…, să… Numai ele, asistentele, și cei care le dirijează știu ce înseamnă pașii lor totdeauna grăbiți de pe coridor, zâmbetul, adesea, incolor, inodor și ignifug, pe care-l oferă, drept încurajare, bolnavilor, misterele pe care le ascund sau le exprimă ochii lor…

Curtean s-a trezit cu mult înaintea mea. Astăzi, vom continua discuția de ieri. Despre mări, despre americani, despre daci, despre draci și, probabil, despre versurile mele. Pe el l-au entuziasmat. Pe mine m-au golit de un gol, fără să pună în loc un prea-plin. Confund somnul cu anestezia totală – în somn ai, uneori, vise, în timpul anesteziei n-ai nimic, ești pur și simplu mort pe timpul operației. Intri într-un fel de moarte pentru viață. Adică a muri un timp, pentru a trăi după aceea. E normal să fie așa. Moartea face parte efectivă din viață, chiar dacă este doar finalul acesteia. Sau, cine știe… N-ai ce face. Și în armonii există paradoxuri. Până revii la starea normală sau aproape normală – deși nu mai ești același –, plutești între malurile unei ape cu crocodili la pândă și torente în avangardă. Și nu prea știi ce să faci pentru a scăpa teafăr dintr-o asemenea irealitate.

Nu știu dacă am dormit cu adevărat sau m-am gândit la somn, dacă am ieșit din starea de jolly-joker într-un pantum cu verbe polisemantice și versuri care migrează de la o strofă la alta, sau doar mi-am imaginat că am ieșit. Știu însă că prima noapte de după o operație de colon, operație la care nu m-am gândit niciodată, a trecut. Sau este pe cale de a trece. Nu-mi plac excrementele, chiar dacă sunt ale mele.

Durerile, ca și necazurile, nu trec însă ușor. Poate că nu trec niciodată cu adevărat, ci doar se prefac că trec.

În cele din urmă, probabil, adorm și eu. Am realizat unde sunt și ce e cu mine, afară este foarte cald, deși zorii ar trebui să fie mai cu rouă pe firele de iarbă, pe frunze și pe gând, dar finalul acestei prime luni de vară n-are cum să aducă răcoare și prospețime, când el are misiunea doar de a deschide ușa unui cuptor.

Gheorghe Văduva