LIBERTATEA FORMEI,

FORMA LIBERTĂȚII

Gheorghe VĂDUVA

 

Uneori, fugim sau, măcar, încercăm să fugim de constrângerea formei. Ni se pare că forma îngrădește prea mult, într-un mod nepotrivit, libertatea de exprimare și pe cea de configurare. Unii dintre noi cred – și chiar sunt convinși – că exprimarea de orice fel trebuie să fie absolut liberă, scutită de orice fel de constrângere. O expresie, un gând, un crez, o opinie, o creație de orice fel n-ar trebui să fie obligată să intre în tipare predefinite, nici să sară peste zăplazuri, să treacă prin labirintul judecăților și prejudecăților, al formelor și formulelor de tot felul. Este vorba, în primul rând, de formele consacrate, de cele care au echipat, de-a lungul mileniilor, textul, fraza muzicală, imaginea etc. Creația ar trebui lăsată să-și aleagă sau să-și creeze singură forma.

Poezia se compune din strofe, strofele se compun din versuri, versurile se compun din cuvinte, dar nu din orice fel de cuvinte, ci doar din acelea care fac parte din limbajul poetic. E foarte greu de stabilit, cu precizie, care este și cum este acest limbaj poetic, dar nimeni nu-și bate capul cu așa ceva. Nimeni nu a stabilit cu precizie matematică dimensiunea acestui limbaj, chiar dacă există fel de fel de dicționare, de îndreptare de glosare poetice etc. etc. Dar toți cei care scriu versuri – și, aproape orice om de pe planeta Pământ, măcar odată în viața lui, a scris sau a încercat să scrie și o poezie, așa cum spune un cântec de demult – știu sau intuiesc acest lucru și, nolens volens, își dau ochii peste cap să fie în ton cu tonul care se dă, așa cum se dă, de parcă stelele ar coborî în cuvinte..

Desigur, nu totdeauna, poeții s-au conformat… formei sau formelor consacrate. Unora, aproape că nu le pasă de formă, mai exact, atunci când scriu, simt nevoia să evadeze din orice șabloane, concentrându-se nu pe eidetica trudei, înțeleasă ca reducere la formă, ci pe ceea ce numim centrare pe conținut, centrare pe cuvânt. Desigur, conținutul, fără formă, ar fi ca o carte fără format și fără coperte, iar așa ceva, deocamdată, nu prea există, așa cum nu există casă fără temelie, fără un plan și fără o arhitectură a ei, om fără formă, râu fără maluri. Numai că foarte mulți dintre creatorii de versuri, de poezii, de texte de orice fel, de pelicule, de… de… și de… etc., nu acceptă, cu dragă inimă, formele prestabilite, adică tiparele, ba, mai mult, fac chiar alergie la ele. Istoria literaturii, a artei, a creației de orice fel este plină de asemenea exemple de nonconformiști, de rebeli, de condeieri, pictori, realizatori de emisiuni tv, radio sau de care or fi, care fac bot la formele fixe. După mintea lor strălucitoare și chiar genială, conformismul, conformul, conformitatea, în general, forma, înseamnă, atunci când e impusă, îngrădire, reducere, pat al lui Procust.

Ca atare, de câțiva ani buni, unii dintre poeți au renunțat să mai migălească versuri în formele lor clasice – ceea ce nu este deloc foarte rău – și au trecut la excluderea titlurilor, a literelor mari, spre exemplu, a semnelor de punctuație, pe ici pe acolo, chiar a diacriticelor, iar rezultatul nu este catastrofal, ci, dimpotrivă, pare chiar atractiv pentru foarte mulți. A devenit chiar o modă. Dacă nu scrii așa – fără litere mari la început de vers, fără forme fixe, fără punctuație etc., înseamnă că ești de modă veche, nostalgic, depășit și incapabil de a înțelege înțelesul. Desigur, versul alb, versul eliberat de constrângerile formelor fixe, nu s-a născut azi – există de când lumea – și, atunci când este bine scris, are aceeași valoare ca oricare alt vers scris cu mâna, cu pixul, cu ordinatorul, cu creierul, cu inima și cu toate instrumentele acelui mecanism care genează, în om, o astfel de trebuință.

E chiar mai greu, mult mai greu, să găsești cuvântul potrivit în versul eliberat, în versul alb, decât în cel limitat de constrângerea formei, a rimei. Chiar dacă și mulțimea cuvintelor care rimează între ele (rime de gradul 1, 2, 3) face parte tot din marea mulțime a cuvintelor unei limbi, ca să-i spunem așa, dar și aceasta este variabilă, găsirea unei rime, mai exact, construirea unui vers cu rimă este mai simplă, mult mai simplă, decât alcătuirea unui vers eliberat, a unui vers alb, care nu este constrâns de nicio formă. Domeniul de selecție al cuvântului potrivit, în cazul versului alb, neîngrădit de forme, de rime, de măsură, de cerințe stilistice etc. este mult mai mare. Dar și dificultatea este la fel de mare. Pentru că trebuie să cauți acel cuvânt nu într-o gentuță cu rime, ci într-un vortex al tuturor cuvintelor care candidează la rolul pe care-l pui la bătaie.

Poezia este nu numai muzica inimii, ci și a creierului, a inteligenței creative, a cunoașterii. Ea nu trebuie să fie în niciun fel îngrădită, constrânsă la forme fixe, oricât de interesante ar fi acestea, pentru că orice constrângere a formei îi limitează universul semantic, universul expresiv, universul inteligent și chiar transparența la semnificație. Desigur, de aici nu rezultă că poezia clasică, în forme consacrate, cu rimă și măsură, cu accentul pe prima silabă (troheu), dintr-un picior de două, pe cea de a doua (iamb) sau în cazul piciorului cu trei silabe, pe prima (anapest), pe cea de a doua (amfibrah) pe cea de a treia (dactil) etc., este desuetă. Niciodată nu va fi, atunci când este bine scrisă. Rezultă doar că formele clasice, ordonate și cuminți, care trezesc fiori, nu mai sunt singure pe scena lirică a lumii, ci trebuie s-o împartă cu poezia liberă, cu poezia constrânsă doar de libertatea creației și de fluiditatea și flexibilitatea formei, și ea un act de creație.

De aceea, fiecare creator de versuri, de proză scurtă, de romane, de literatură utilitară, profesională, monografică sau universală își asumă – și trebuie să-și asume – pe lângă salahorlâcul generării de conținut, și punerea rezultatului într-o formă potrivită. O formă clasică, una nonclasică sau de care o fi, dar formă să fie, întrucât, chiar și în cazul unei reduceri eidetice, nu există conținut fără formă. Și nici formă fără conținut.

În ceea ce privește poezia și chiar textul narativ, descriptiv, reportericesc etc., unii aduc, în formatarea acestora, de prin alte părți, conceptul de nano. Nano-eseu poetic, spre exemplu, prin aceasta înțelegându-se exprimarea extrem de scurtă, adică reducerea la esență sau la o simbolistică pepost de esență. În logica matematică, există noțiunea de formă normală perfectă, fnp, care presupune dezvoltarea unei propoziții (ecuații) logice, compusă din totalitatea termenilor și relațiilor – functori, litere și cifre etc. – care nu este însă operațională și, de aceea, trebuie redusă la forma normală minimă fnm. Abia această formă, care reprezintă o esență, este operațională. Ei, bine, unii dintre poeții noștri de azi consideră că, în condițiile societății informatizate, care are alergie la texte lungi, nano-eseul poetic, spre exemplu, ar reprezenta o soluție. Una dintre formele nano-eseului poetic ar fi catrenul. Care nu s-a născut azi, ci, probabil, a apărut odată cu tăblițele de la Tărtăria, ca să spunem așa. Spre exemplu, catrenul de mai jos, care este extras dintr-un poem, ar putea fi considerat, în această viziune, un nano-eseu poetic sau o nano-poezie:

Se risipește vântu-n patru vânturi

și cad pe gând găsirile pierdute,

în fiecare vrut, sunt vrute și nevrute,

dar gândul stă mereu pe gând cu gânduri.

Poeziile scrise de poetul Gheorghe Canache și catrenele lui Aculin Tănase se înscriu foarte bine în acest concept. De altfel, ei înșiși sunt creatorii, susținătorii și operatorii acestui concept. Nu este vorba de o simplă găselniță, sau de un altfel de a spune ceea ce se știe, probabil, de vreo cinci mii de ani. Este chiar o formă de a exprima un esențial, și el existent în noi de când ne știm, adică a unei capacități a omului de a formaliza nu doar prin limbaj abstract, matematic, ci și prin limbaj natural. Poezia modernă, deformalizându-se, se reformatează, redescoprindu-se pe sine în esențele ei subtile, sensibile și, mai ales, inteligente și surprinzătoare.

Și distihul are, câteodată, valențe nano-eseistice:

În Unul se adună totul, iubire dulce și venin, 

prea-plinul din cuvântul vorbei și vorba goală din prea-plin.

Tot o formă a eseului sau nano-eseului poetic este și maxima scrisă în limbaj poetic. Spre exemplu,

Simplitatea este cea mai complexă esențializare.

Desigur, dacă este scrisă în această cheie nano-eseistică. Adică dacă și numai dacă este capabilă să concentreze în ea, în acest caz, universul simplității, din perspectiva procesualității (algoritmului) operațiunii de esențializare.

Aproape toate figurile de stil prezente în poezie – metafora, comparația, hiperbola, oximoronul, metonimia etc. – sunt sau pot fi efecte-cheie ale limbajului atât de specializat, de bogat, de frumos și de inteligent al poeziei, fie el esențializat, complicat, simplificat sau chiar improvizat. Important e ca, prin vers, să poți vedea și dincolo de ceea ce se vede, să poți simți, să-ți deschizi aripi pentru gând, pentru rațiune, pentru simțire, pentru suflet, pentru viață. Poezia, ca și floarea sau fecioara, este partea frumoasă, partea delicată, sensibilă și curată a acestei lumi, care învață să crească, să înflorească și să zboare.

În poezie, ca și în proză, pot exista construcții magice, reale sau ireale, paradoxuri, antifraze, alegorii, atribuiri sau înșiruiri sau de fenomene imposibile, scorniri ale minții, elemente absurde și câte altele. Apa poate să sară din piatră în piatră, adâncurile se pot înălța, vulturii se pot târî, mintea poate râma, flacăra poate întuneca…

Poetul și poate permite „să privească-n ochi o floare”, chiar dacă, vor spune unii, floarea n-are ochi, sau că prezentul nu-i prezent, trecutul nu-i trecut, apa curge în sus…

Un televizionist a spus cu ani în urmă că o imagine face cât o mie de cuvinte. Chiar dacă expresia este un fel de pastișe după celebra expresie a lui Napoleon că o gazetă face cât o mie de baionete, care înseamnă cu totul altceva, ea a intrat deja în limbaj. Deși nu este adevărată, ba, mai mult, denigrează cuvântul, atentează la valoarea lui semantică. E drept, o imagine poate avea o funcție explicativă, în sensul că ține loc de o explicație (de exemplu fotografia unui morman de gunoi din mijlocul străzii), una artistică (fotografia unei femei frumoase sau a unei flori), care impresionează, sau una inteligentă, creativă, care sugerează (spre exemplu, patru cartușe de război ținute între degete). Dar niciodată o imagine, oricât ar fi de bine realizată, nu va putea suplini bogăția descrierii unei frunze căzute. În acest caz, cuvintele nu sunt imagini, nici note muzicale care ating sensibilitatea auzului, nici ecuații care modelează zborul… Sunt toate acestea la un loc, dar și elemente noi, specifice limbajului natural sau simbolistic, prin care se ating corzile delicate ale inteligenței, ale sensibilității, ale rațiunii, ale cunoașterii, ale culturii…

Fiecare creator este liber să-și aleagă  sau să-și stabilească (creeze) forma pe care o dorește pentru conținutul creației sale. Unii autori, dintre care fac parte și eu, preferă formele clasice, care se primesc mereu cu veștminte potrivite noului conținut, potrivit unui principiu al unității formei și conținutului.

E drept, înalta tehnologie, tehnologie informației, biotehnologia, nanotehnologia etc. aduc noi elemente ale domeniului la care referim. Se vorbește azi de formatarea textului, a imaginii,  există noi softuri de redactare și tehnoredactare, de grafică pe computer, de web design etc., prin care crește imens diversitatea formei, flexibilitatea și dinamica ei, se îmbunătățește relația dintre conținut și formă.  Întreaga procesualitate de adaptare și integrare în același concept a formei și conținutului devine, pur și simplu, un flux dinamic, asistat electronic, de autoprocesare.

Dar frumusețea armonizării formei și conținutului nu va fi, probabil, niciodată pe deplin o funcție a inteligenței artificiale. Ea va rămâne pe veci un act de creație, o calitate incomensurabilă și de neprețuit a omului inteligent, acest potențial intelectual, totdeauna creator și nedegradabil.

 

Gheorghe Văduva