CUVINTELE TĂCERILOR DIN NOI

Gheorghe VĂDUVA

RĂSCRUCE

Urc visu-n podul casei
și trec cu el limanul,
dar mă întorc la anul,
la istovirea șansei.

O las se se-odihnească,
pe-o frunză ruginită,
din lumea ostenită,
cu sufletul de iască.

Și scapăr iar amnarul,
pe cremenea din sânge,
c-o inimă ce strânge,
la pieptul ei, amarul…

O iau din nou la vale,
pe-aceeași necărare,
cu visul în spinare,
și dorul plin de jale.

S-au dus, în lumea mare,
și mersul și uitarea,
în care depărtarea
e ultima chemare.

Cetatea din poveste,
e iar asediată,
de-o hoardă motivată
de tot ce nu mai este.

A emigrat și podul,
în casa cu chirie,
din noua veșnicie,
ca să înnoade nodul.

Dar nodul nu se-înnoadă,
l-a deznodat uitarea,
când s-a sfârșit chemarea
din noua cruciadă.

Și drumul de pe cruce
o duce la răscruce.

București, 05 iulie 2022

UMBRĂ ȘI DURERE

În stat, poporul n-are vreo putere,
guvernul nu lucrează cu poporul,
iar țara n-o conduce-alegătorul,
ci toți ajunșii care au avere.

De sunt culori, nu-i nicio garanție,
în ROGVAIV, găsești când vrei vreo șapte,
culorile nu-s garanții la fapte,
nici faptele n-aduc vreo bogăție.

Aduc doar un bănuț pe datorie,
când vrei să ai o altfel desagă,
pe care o cari cu tine-o viață-întreagă,
ca pe-un concept de casă cu chirie.

De mai primești vreodată amânare,
la plata foarte grea și-înrobitoare,
dobândă la dobânda viitoare,
e clar că ești în drum spre-înmormântare.

Bogații sunt, se știe, stâlpi de țară,
pe fruntea lor e scris: noi suntem fala,
noi adunăm lozincile cu poala
chiar de trăim mai mult pe dinafară.

Le dăm la proști câte-un cârnat și-o bere,
în nesilința lor să îi voteze,
la urne sau pe alte metereze,
pe cei ce ne păstrează la putere.

De fapt, puterea nu e în guverne,
guvernele sunt statele-majore,
ce pun pe hărți enormități sonore,
dictate din palate și taverne.

Vreo două sute de mintoși cu carul,
spun unii globaliști ce e cu planul,
vor păcăli mulțimile cu banul,
și vor lovi prostimile cu parul.

Un nou robot setat pe consumare,
va instala în noi o făcătură,
de indivizi, roboți de conjunctură,
cu ochii-n mâini și capul în picioare.

Justiția, când dreaptă, când nedreaptă,
cum poruncește marea ei putere,
codificat, semantic, în tăcere,
prin ocultarea-i rece și distantă,

nu știe doar ce ea nu vrea să știe,
dar, fiind putere-n dreptul de putere,
mai scoate câte unul la vedere,
și bate toaca-n zona cenușie.

Războaiele sunt toate părți din unul,
chiar de războaie-n parte nu există,
ci doar un pumn de arme-ntr-o batistă,
ce trag din când în când în noi cu tunul.

De tunul nu mai bate prea departe,
au inventat un nou util: racheta,
ce-și face-n hipersonic toaleta.
lovind precis și sumbru, ca la carte.

Suntem prea mulți și facem gălăgie,
pădurile s-au dus cu lemnofagul,
uncheșilor le-a mai rămas ciomagul,
să stea în el la altul pe moșie.

Fetițele-n fustițe fac trotuarul,
producția de carne-i virusată,
ograda casei noastre-a fost cedată,
iar noi purtăm, din moși-strămoși, samarul.

De teamă să nu-i ia la ochi șacalii,
ajunși cu forța-n lumea românească,
așteaptă rândul să se convertească,
la ce-i la alții, intelectualii.

Poporul a plecat demult de-acasă,
cu drept universal la emigrare,
e mai bănos la alții pe ogoare,
și de ogorul țării nu-i mai pasă.

Dacă-au venit ajunșii la putere,
e clar că țara-i umbră și durere.

București, SMC, 3 ianuarie 2022

ROTIREA ROȚII

O nouă noutate-i înnoită,
că asta-înseamnă noua noutate,
să faci să meargă roata ca pe roate,
chiar și atunci când nu e-încercuită.

Și chiar de cercul este dus cu cercul
și-obezile-s cu capul în cutie,
e bine ca rotarul să nu știe
că orice roată poartă-n spițe melcul.

În lumea asta absolut cârpită,
nici roata nu rămâne veșnic roată,
e necesar să fie reciclată,
și, mai ales, fundamental, rotită.

Dar nici rotirea nu-i o simplitate,
e complicat să faci, din roată, roată,
e ca și cum ai face, dintr-odată,
palate din palate reciclate…

Ce muncă uriașă să schimbi starea,
să faci din roata asta tot o roată,
o alta, totalmente inventată,
din care să rezulte… inventarea!…

Colaj între eșecuri și dezastre,
ce-ți face neuronii să se-închine
la crucile din mințile cretine,
plantate-n toate patimile noastre.

Sau corectura veșnic corectată,
din guvernarea noastră milenară,
că roata are-o formă circulară,
atunci și doar atunci când nu-i pătrată.

Iar, de-i pătrată, e c-așa-i și-n lege,
când e prea cerc, să fie resetată,
din starea de rotundă-n cea pătrată,
și să pocnească-n patru timpi, când merge.

Să facă zgomot, cum e la paradă,
să-i bubuie asfaltul sub picioare,
chiar de-i pătrată, roata-i rotitoare,
iar ochiul surd și prostănac s-o vadă.

Iar de n-o vede, roata să scrâșnească
și să îl tragă mintenaș în țeapă,
ca Apa-Nova care ne dă apă
c-un preț francez, pe apa românească.

Să facă apoi slalom hipersonic,
într-un parcurs cu salturi de frecvență,
prin care se distruge-o inocență,
de roată din războiul ei endemic.

Roata, roată, de e încă roată,
nu se de-rotește niciodată.

București, 29 august 2022

CUVINTELE TĂCERILOR DIN NOI

Tăcerile-s esența din cuvinte,
când își vorbesc în gânduri și prin gând
și spun atât de mult și de profund
din lumea lor ascunsă-n necuvinte.

Există voci ce tac, vorbind prin verbe
în cheia necuvintelor din noi,
care ne-întorc cu veacuri înapoi
la epoca tăcerilor superbe.

Erau tăceri limbute și frumoase,
vorbeau prin ochi și lăcrimau prin flori,
râdeau ca roua recoltată în zori
din razele luminii somnuroase.

Le luam cu noi, prin munți, în cățărare,
le pietruiam pe creste și prin vânt
și le-aprindeam cu focul din cuvânt,
să lumineze razele de soare…

Ne luminăm și azi, ca totdeauna,
în universul nostru luminat,
de-un foc din infinitu-întunecat,
ce-înlocuiește soarele cu luna.

E focul care-n noi se cuibărește
și arde în cuvintele ce tac,
precum pădurea-n ultimul copac,
prin frunza care-n toamnă ruginește.

În balamucul verbelor clonate,
ce seamănă discordie-n Cuvânt,
se lasă noaptea morilor de vânt
și râd spumos minciuni adevărate.

În vorbăria lor gălăgioasă,
ne-învestmântăm c-o haină de tăceri,
reocupăm un loc de nicăieri
și ne mințim că viața e frumoasă.

Tăcerile n-au sens fără cuvinte,
cuvintele fac cărțile de joc,
culorile-s din apă și din foc,
tăcerile-s cuvinte-n necuvinte.

În lanul de trifoi cu patru foi,
cuvintele-s tăcerile din noi.

București, 2 iunie 2022