Selectați pagina

Gheorghe PARASCHIV – MADAME

Gheorghe PARASCHIV – MADAME

MADAME

Gheorghe PARASCHIV

Am fost născut la doi ani după încheierea războiului, în 1947, luna iulie, ziua 14, de ziua națională a Franței generalului De Gaulle. Mă gândesc acum că poate și ăsta o fi fost motivul pentru care unul dintre apelativele mele din copilărie a fost JouJou, un personaj dintr-o comedie franțuzească ce rulase la cinematograful nostru de cartier ” Donca Simo ”. Îmi plăcea JouJou chiar mai mult decât Gigi sau mai târziu Gică cel de la maturitate. Mă enerva acest Gică ce-mi evoca un nume de lustragiu sau lăutar, ceva care venea de la Georgică fă lampa mai mică, la fel de mult cum bietul meu frate mijlociu s-a încăpățânat să mă strige ani în șir – Gilache, cu terminația aceea de sorginte greacă, akis transformat mai apoi românește în acte, Mihalache, Dumitrache, Postolache, Agache etc. Între noi, copiii, ne strigam și ne porecleam în fel și chip, în funcție de prima impresie, de diverse calități sau defecte, cum ar fi Mihai Șobolanul, Nicu Vedeta, Lisabeta Bearca, Faic, Ianuș. Nu scăpau de porecle nici oamenii în toată firea, dar nu le foloseam decât între noi, cum era Armeanca, Pache, Surdu Croitoru. Un local de nunți și botezuri, era al lui Nicu Chioru, iar altul era al lui Paraschiv, după numele proprietarilor, transformate după naționalizare în cârciumi de cartier. În special „La Nicu Chioru” avea o proastă reputație din cauza deselor scandaluri și bătăi dintre găștile din cartierele rivale Tăbăcărie, Coiciu și Brătianu, majoritatea pornite de la fete invitate la dans în mod nepermis și sfidător de către adversari cu sângele iute. De regulă nici nu apucau să împartă niște pumni și să-și scoată cuțitele că și și făceau apariția jandarmii, înainte de război, sau milițienii după. Se bandajau capete sparte și răni superficiale, se întocmeau (dresau) procese verbale, majoritatea scrise cu creion chimic și cu indigou dar evenimentele erau comentate cu frenezie zile în șir, evocându-se cu nesaț diferite etape ale încăierărilor, pumni împărțiți, buze crăpate și dinți sparți. Unul dintre protagoniștii scandalurilor frecvente era de pe strada învecinată nouă puștilor de pe Grozești, Nicu Boldeanu în vârstă de vreo 19 ani, care împărțea gloria de lider cu Mihai zis Șobolanul, cel care, la 15 ani, avea deja un stagiu de școală corecțională, iar pe la 30 de ani avea să se fălească cu trei condamnări la Poarta Albă (Puerta Blanca). Serialul avid urmărit duminică de duminică de către toată suflarea din Tăbăcărie a continuat nestrămutat până prin 58 – 59, când conducerea de partid și de stat din orașul Constanța a hotărât să desființeze localurile respective și să le transforme, Nicu Chioru în Alimentară, iar La Paraschiv în sediu A.L.A., adică Apărarea Locală Antiaeriană ! Astfel în loc de bătăi cu cuțite și pumni, lumea avea să se desfete cu cozi la Alimentara la ulei de floarea soarelui, unt la calup și halva turcească, iar La Paraschiv avea să asculte prelegeri despre efectele radiațiilor de la explozia unei bombe nucleare, instrucțiuni de folosire a măștilor de gaze și să vadă filme documentare despre experiențele cu bombele atomice ale imperialiștilor americani. Oricum nostalgia scandalurilor de la serile de bal a dispărut și ca urmare a dispariției treptate a găștilor de cartier, liderii fiind ori în pușcărie, ca Mihai Șobolanul, ori în armată. În schimb, la orizont au apărut frumoasele baluri de sâmbăta seara de la Casa Italiană, toată din cărămidă roșie, organizate de Uniunea Tineretului Muncitor, atent supravegheate de activiștii UTM și de patrulele de milițieni care veneau și spărgeau semințe privind pofticios la tinerele activiste UTM. Ehei, venise vremea twistului cu Rita Pavone și Chubby Checker cu Twist Again, depășind cu mult moda lui Hei mambo, Mambo italiano, de la Nicu Chioru.
Daaaa, crescuserăm și noi, puștii de altădată, care se ifoseau cu schimburile de oțele cu care jucam coci pe mărunțișul de 3 bani, 5 bani, maxim 10 bani. Oțelele erau bile de rulmenți scoase din rulmenți sparți cu care jucătorii trebuia să nimerească monezile așezate la diferite distanțe, și pe care le adjudecau dacă erau așa de iscusiți. Dar nu numai oțelele erau tranzacționate, ci și niște bile de sticlă colorată numite „limonii”, a căror proveniență era greu de stabilit, știu doar că erau tulburător de frumoase. Cu vârsta, ne plictisiserăm de jocurile cu „podul de piatră”, și „Joacă joacă, joacă băiete, că ești frumos ca un castravete ” (!), nu mai jucam coci ci fotbal la „găurele” pe cel mai mare loc viran aproape de Delfinariul actual numit spectaculos MARACANA! Aveam un campionat pe străzi iar partidele erau disputate cu înverșunare și ambiție astfel că nu mai auzeam strigătele ascuțite ale mamelor enervate de lipsa la apel a odraslelor care ar fi trebuit să fie la masă sau la lecții. În pofida a ceea ce mai cred unii despre copilăria noastră, nu jucam cu mingi de cârpe, ci cu mingi adevărate din piele, sau în cel mai rău caz din cauciuc. Și fetele crescuseră și începuseră să bârfească despre noi băieții, iar noi începuserăm să avem preferințe, să alegem, sau să le tragem cordial de codițe, spre prefăcuta lor revoltă.
– Vai ce obraznic ești, spuneau, dar aruncând ocheade șirete, lăsând loc evident pentru o nouă ciupitură sau ghiont ștrengăresc.
Apoi începea sarabanda de bilete de amor strecurate prin buzunare, ghiozdane sau bănci de clasă, cu declarații indirecte sau aluzii discrete de amor. Mi-aduc aminte că eram prin clasa a 9-a când cel mai bun prieten al meu de pe stradă, Adrian a venit la mine amărât și mi s-a destăinuit că la ei venise în vara aceea o familie de sezoniști din București. Așa ceva era foarte frecvent vara la noi în Tăbăcărie, pentru că fiind foarte aproape de mare mulți bucureșteni veneau să petreacă un sejur contra unor sume de bani mult mai avantajoase decât la hotelurile din Mamaia. Adrian mi-a mărturisit că familia respectivă avea o fată de vârsta noastră destul de drăguță și sociabilă, dar el nu avea ….vorbele la el ! Știindu-mă pasionat de lecturi de cărți și cu un limbaj inspirat de ele, Adrian m-a rugat să-l instruiesc cum să-i vorbească astfel încât s-o cucerească. Nu știu exact cât a reușit el să-i transmită verbal din simpatia sa, dar știu că la încheierea sejurului, fata i-a lăsat adresa din București pentru a putea coresponda. Asta a fost mai cumplit pentru bietul meu prieten deoarece exprimarea lui în scris era și mai deficitară. Ca urmare, m-a rugat insistent să-i concep niște scrisori pentru a nu se face de râs. Ceea ce am și făcut cu multă imaginație și limbaj meșteșugit, astfel că într-un fel am ajuns de fapt să corespondez eu cu o fată necunoscută personal, dar care trimitea răspunsuri entuziaste, mirându-se de aplombul literar al lui Adrian în comparație cu bâiguiala verbală pe care o remarcase evident. Totul a durat vreo trei ani până când, într-o vară, Adrian m-a chemat să-mi facă cunoștință cu prietena lui de-acum din București, eu fiind deja elev în Școala Militară. De la primele schimburi de amabilități și impresii, fata și-a dat seama cu cine corespondase de fapt, dar fost discretă și n-a spus nimic, iar când Adrian ajuns militar în termen la o unitate din București s-a întâlnit cu ea, l-a rugat blând și amabil să înceteze comedia și să rămână doar simpli prieteni, adică aproape nimic față de speranțele lui Adrian. Față de tonul scrisorilor demne de Madame Bovary, limbajul lui Ady era doar un produs de Tăbăcărie, iar fata era suficient de cultă pentru a sesiza decalajul de nivel de educație. Au decis să rămână prieteni dar n-au mai corespondat și după un timp au uitat unul de altul. Cu toate că aș fi putut cumva să intru într-o relație cu ea după devoalarea mea ca autor de epistole, nu am făcut-o din condescendență față de prietenul meu căruia i se rupsese puțin inima confruntat cu un refuz decent dar destul de ferm. Se întâmpla și atunci să avem relații, iubiri, pasiuni, dar parcă nu seamănă deloc cu relațiile aproape brutale de acum dintre tineri, dominate de impertinență, o grabă vulgară de a face cât mai repede sex și de a schimba partenerii așa cum schimbi batistele. Romantismul pare astăzi doar un subiect de filme sau cărți erotice, calificat ca desuet și anacronic
Lumea unui cartier de periferie de acum 50 – 60 de ani este una aparte, plină de parfumul nostalgic al copilăriei și adolescenței, de personaje comice sau tragice, reale sau imaginare, locul despre care povestitorul simte nevoia acută de a-și mărturisi dorul aprins după anii în care eram săraci dar fericiți.
Da, majoritatea comunității aceleia era formată din oameni simpli, fără multă școală, bărbații muncitori prin portul Constanța sau pescari, căruțași, măcelari și bineînțeles șoferi era într-un fel fericită ! De ce „bineînțeles șoferi ”? Nu știu, dar știu că erau mulți șoferi printre tații noștri, bărbații cartierului. Pe strada noastră, erau vreo trei – patru, pe Tabla Buții vreo șase – șapte, pe Răchitași încă vreo patru, așa că având în vedere întinderea cartierului puteau destul de ușor să facă un sindicat al lor iar întrunirile să aibă loc ori la PROLETARUL, o cârciumă de la strada Muncel colț cu b.dul V.I. Lenin (azi b.dul Mamaia), ori la BÂTLAN altă cârciumă vestită așezată ceva mai spre Depozitul de lemne. La BÂTLAN ar fi fost mai greu pentru că aici se întruneau și se lansau în lungi și înfocate tirade pescarii din Tăbăcărie. La o bere două, trei la halbă pescarii cartierului se făleau cu capturile lor din ziua respectivă, de calcani, lufari, stavrizi sau chefali în funcție de anotimp, în timp ce tranzacționau cu gospodinele în trecere pe lângă terasa arhiplină, prețul șirului de guvizi ! Unul dintre ospătari era Nea Cristache, unchiul prietenului meu Adrian, care abia prididea să care halbele de bere și platourile cu mici aburinzi ce îi făceau pe trecători să le lase gura apă. Nea Cristache era un tip foarte amabil și serviabil doar că era nițel surd și ca să vină la masă să ia comanda trebuia să urli din toți bojocii ca să poți dovedi hărmălaia din cârciuma plină și behăiturile unei formații de lăutari ce se chinuiau să cânte „Zaraza”, „Mână birjar” sau „Ionică ” ! Păi, cum să nu fie lumea fericită. stând la terasa de la Bâtlan sau din curtea interioară, sub sălciile umbroase, răcorită de berea rece pe care o sorbea plescăind cu plăcere. Oamenii nu erau bogați, nici pe departe, dar se bucurau de moment, de prietenii adunați la aceeași masă, de povestirile picante relatate cu entuziasmul băuturii și aromei țigărilor din care trăgeau cu nesaț.
Salariile sau câștigurile din activități private erau modeste, dar berea și micii erau destul de la îndemână ceea ce asigura îmbulzeala de mușterii, mai ales de după orele cinci după amiază, când se întorceau de la muncă. Asta spre supărarea nevestelor casnice, care așteptau cu înfrigurare să le vină bărbații acasă și să nu-și cheltuiască prea mult din salariul abia încasat.
Ce bea proletarul nostru din Tăbăcărie în puzderia de cârciumi de cartier? Păi, dacă nu avea prea mulți gologani în buzunar cerea o sută de Secărică, o tărie la modă prin anii 50, când salariile abia depășeau 5 – 6 sute de lei. Nu știu cât costa o sută de Secărică pentru că eram prea mic, dar știu că tatălui meu nu-i plăcea și se tot mira cum de unii beau până se făceau praf. El prefera, atunci când scăpa mai devreme de la servici să ia o sută de Rachiu, înjurându-i pe cârciumari care, pretindea el, îndoiau băutura cu apă ! Nici asta n-o știu sigur, dar știu că lumea vorbea despre cutare sau cutare barman că a dispărut și că era posibil să fi fost arestat pentru că „pusese apă în băutură ”, ai dracului ! Altcumva, dacă mușterii noștri aveau ceva mai mulți bani, întâmplându-se să încaseze vreo „premă”, atunci obligatoriu trebuia să comande o sticlă de vin de masă și un sifon !
Ce era „prema” ? De fapt era vorba despre „primă” care se acorda aproape lunar celor care depășeau norma de muncă sau se remarcau în vreun fel la lucru, dar nu se știe de ce proletarii noștri pronunțau „premă” în loc de primă. Cuvântul „proletar ” nu are niciun sens peiorativ, ci indică doar mai plastic acea mulțime a celor care formau clasa „proletariatului” din România anilor 50 și care avea menirea să reprezinte muncitorimea, „detașamentul de avangardă” al Partidului Muncitoresc Român în lupta pentru eliberarea poporului de sub jugul claselor exploatatoare, al burghezo-moșierimii care se „lăfăise timp de zeci de ani pe spinarea celor ce munceau din greu” !!! Era Secăricii (!) era fără îndoială și era dictaturii proletariatului care dezbătea de multe ori la o cinzeacă etapele eliberării sale de sub asuprire.
Și tatăl meu lua ceea ce cei mai mulți numeau premă, doar că el pronunța primă și o aducea acasă predând-o mamei integral. O iubea pe mama foarte mult, dar o și respecta, jenându-se să cheltuiască pe rachiu sau țuică din banii singurului salariu din familia noastră din cinci membri, părinții mei și noi cei trei frați. De regulă, tata își lua dimineața când pleca la serviciu doar bani de țigări Mărășești și ceva mărunțiș de transport . Dacă mergea la cârciumă cu colegii de muncă avea doar bani de o cinzeacă, iar dacă mai bea una în mod sigur o plătea vreun coleg căruia îi făcea plăcere să-i „facă cinste” șefului de secție „poștă ușoară”. Așa se numea compartimentul pe care-l conducea tatăl meu pe atunci în Poșta Regională Constanța.
Fără îndoială că dictatura proletariatului a fost inițiată undeva între zidurile Comitetului Central Al P.M.R. și s-a manifestat în toate domeniile societății, ale economiei naționale, la orașe și sate, peste tot, astfel că nici Tăbăcăria noastră nu putea să evite participarea la lupta pentru construcția socialismului în România. Cu toții, muncitori cu cârca în port, șoferi, pescari, căruțași, funcționari, chiar și femeile casnice trebuia să contribuie la marea bătălie ce avea într-un final destul de difuz, undeva în viitor, să le aducă un trai mai bun. Era o speranță, o țintă pe care partidul o zugrăvea în culori roz-trandafirii, o societate plină de belșug și armonie. Ce putea să spere Nea Cristache, sau Nea Nicu șoferul de la T.C.E.H. sau Nea Petcu muncitor hamal în port de la viitor, ei oameni cu 4-5 clase primare?! Probabil să-și vadă copiii la școală, să devină la rândul lor muncitori sau poate funcționari în cel mai fericit caz, căci despre a ajunge la o facultate ar fi fost ceva inimaginabil. Apoi să -i vadă căsătoriți, la casa lor și să le dea niște nepoți. Ce mai putea să le ofere viitoarea societate comunistă ? Păi, poate să bea după program, o secărică, două sau trei fără grija că li s-au terminat banii și să comande victorioși și o baterie de vin cu nelipsitul sifon la gheață !!! Apoi să stea seara în curte sau la poartă la o bârfă cu vecinul și, la căderea nopții, să se culce lângă nevastă liniștiți cu gândul că proletariatul a învins !
Lumea aceea a mea din anii 50 a fost aceea a copilăriei, a bucuriei de a fi, de a exista în pofida tuturor greutăților și lipsurilor, aceea a scrisului și cititului incipient încă de la cinci ani, a călimării cu cerneală, a sugativei, a tocului cu peniță și a basmelor lui Creangă, Ispirescu și Vladimir Colin. Lumea Constanței mărginașe de la malul mării era una simplă, pauperă dar încrezătoare și respectuoasă.
Era lumea scăpată de război, bucuroasă că a supraviețuit și dornică să meargă mai departe, uitând de vicisitudini și nevoi.
Oamenii se simțeau liberi și egali, fără discriminări și egoisme, se stimau și se ajutau reciproc Nimeni nu era mai presus și asta se vedea și în modul de adresare, chiar dacă regimul impusese noul termen de „tovarăș”. În continuare femeile se salutau între ele cu MADAME ! Madam era și vecina noastră madam Neagu, o bătrână țeapănă, bățoasă și cu o energie ieșită din comun și madam Altunian o refugiată armeană din Turcia după pogromul asupra minorității armene ortodoxe dn 1915-1916. Madam Altunian avea o cruce tatuată între sprâncene, vorbea turcește fluent și era o maestră în prepararea gustosului șerbet și a baclavalelor. Avea doi băieți, Varchis și Ara de-o seamă cu frații mei mai mari, făcuți cu bărbatul ei, un armean taciturn, retras și marcat până la moarte de chinurile suferite în timpul refugiului de genocidul turcesc. Toate vecinele noastre erau „madam”, indiferent că erau casnice majoritatea, sau lucrau ceva. Cea mai respectată de noi era madam Tramudana, o bătrână grecoaică căsătorită cu bărbatului, tot grec, cizmar de meserie. Părinții mei locuiseră câțiva ani înainte de război cu chirie la familia Tramudana și fusesră atât de bine tratați încât au rămas prieteni până la moarte. După ce tatăl meu a cumpărat în 1945 o casă pe strada Grozești, tot în Tăbăcărie am rămas mereu în legătură cu familia Tramudana la care mergeam cu mama în vizite regulate. Erau prilejuri mult așteptate de mine pentru că întotdeauna eram tratați cu șerbet cu apă rece, cafea de năut și dulceață de vișine care-mi plăcea la nebunie. Madam Tramudana și fiica ei doamna Aneta erau specialiste în dulcețuri de vișine, de cireșe, de trandafiri sau de gutui. Toate îmi plăceau, dar cea de gutui nu știu de ce n-o preferam și-i spuneam mamei după ce plecam că „iar mă doare capul” ! Așa spuneam și mă plângeam mamei ca să-i spună lui madam Tramudana că nu vreau dulceață de gutui că mă doare capul. Dar mama mă repezea :
– Măi, noi suntem musafiri și nu-i frumos să refuzăm
– Iar eu îmbufnat repetam: Da, chiar mă doare capul
Iar mama : Te doare pentru că ești prost, nu de la dulceață de gutui. Nu știi ce-i bun”! Iar eu :
– Când mergem la nașa ? Nașa nu era a mea, ci a fratelui meu Fany și care stătea pe Aviator Muntenescu într-o curte cu doi vișini bătrâni și caiși.
Madam Costache sau Nașa, făcea o dulceață de vișine amare o nebunie din care ne dădea și nouă câte un borcan. Eu știam pe atunci cam toate madamele prietene ale mamei din cartier ce dulcețuri și prăjituri făceau, iar când mama îmi transmitea laconic, vezi că după-amiază mergem în vizită la madam Andrei sau la … …în cap mi se și aprindea imediat un bec și vedeam deja farfurioara cu dulceață și alături cu cornulețe sau cu felii de salam de biscuiți. Mama ducea și ea un pachet cu prăjituri făcute de mâna ei pricepută și obligatoriu un buchet cu flori din grădina noastră, crini, lalele sau dalii. Și noi primeam vizite iar mama avea mereu ceva de oferit la ocazii, în special cafeaua de năut proaspăt râșnit. Mama nu făcea șerbet pentru că nu-i ieșea, în schimb era neîntrecută la madlene, chec sau cozonac cu cacao și nuci, uscățele sau cornulețele umplute cu rahat sau miez de nucă. Din când în când, veneau în vizită vecine care aveau ceva necazuri în familiile lor, să le ghicească mama în zațul de la cafea, să le dea în bobi sau în cărți și să le spună la ce să se aștepte. Una dintre ele era Iordana, o prietenă mai tânără de-a mamei, destul de chipeșă, cameristă vara la un hotel din Mamaia. Avea un soț alcoolic, cu un picior mai scurt, paznic la niște magazii din port. Un om ursuz și de o gelozie uriașă, care o bătea pe biata Iordana, chiar dacă nu făcea nimic nepermis. Dar o ciomăgea așa preventiv pentru cazul când va face ea ceva vreodată, adică să-l înșele! Biata Iordana, fâșneață și guralivă, venea la mama să-i ghicească în bobi sau în cărți viitorul, adică ar fi vrut să știe dacă va scăpa vreodată de soțul ei nebun și de bătăi, iar mama o dojenea că nu în cărți stătea norocul și fericirea ei. Mama știa să ghicească de la mama ei, bunica mea, o ardeleancă pe nume Magdalena de fel de la Făgăraș de Brașov și care avea un talent deosebit de a improviza și de a spune ce vedea (!) în bobi că i se dusese vestea și-n satele vecine. Iordana era și croitoreasă și avea mașină de cusut și-i spunea mamei: hai, bre, madam Paraschiv, ghicește-mi că-ți cos un capot, pe cuvânt! Mama, deși se pricepea să ghicească , nu credea în ghicit dar le făcea pe plac vecinelor care se jeluiau despre soții lor pentru că deși munceau de dimineața până seara cu gospodăria și copiii tot ele erau de vină de ceva, de orice. În schimb mama era pasionată de dat pasiențe cu cărți de joc și știa mai multe feluri care mă fascinau și pe mine. Se întâmpla să nu-i iasă uneori și atunci trântea cu năduf cărțile și zicea:
– N-a ieșit! Dar nu ne spunea ce…
Draga de ea, nu avea decât cinci clase primare, dar mi se spusese că era foarte bună în școală la aritmetică în special, atâta timp cât o lăsaseră părinții ei. De altfel până în clasa a IV-a problemele de matematică, ea mi le făcea. Îi plăcea să citească romane romantice și făcuse o bibliotecă cu cărți cumpărate sau primite înainte de război. Cel mai mult îi plăcuse Madame Bovary, Vicontele de Bragelonne, Anna Karenina, iar ca autori Dumas, Stendahl sau Mihail Drumeș și Camil Petrescu. Ambiția ei a fost mereu să ne vadă școliți pe toți trei băieții ei, adică să învățăm mai mult decât ea și tata, să facem și liceul și de ce nu și facultate. Și i-a reușit! Pe strada noastră lungă, de la moara lui Damadian și fosta plantație până la mare, din generația mea doar eu și prietenul meu Fany Amariei am mers și am făcut și facultate. Majoritatea prietenilor mei de joacă și generală au mers la școli de meserii, dar am rămas prieteni fără deosebire. Copilăria noastră plină de veselie și jocuri a trecut peste nivelul de instrucție și ne-a unit prin pasiunea pentru marea noastră dragă ce ne-a spălat ani de-a rândul picioarele pline de nisip și scoici.
Va mai urma

Gheorghe PARASCHIV

Gheorghe PARASCHIV

PARASCHIV GHEORGHE

Data nașterii : 14.07.1947. Locul nașterii: Constanța. Domiciliul stabil : Constanța, Str. Făgetului Nr. 138, Bl. ST 7, Sc. A, Ap. 21. Studii: Liceul Ovidius, cursuri de zi, 1961 – 1965, Constanța. Școala Militară de Ofițeri a M.I. – Băneasa, București , 1965 – 1968. Facultatea de Drept, Universitatea București, 1965 – 1970. Cursuri post universitare – 1995 – 1997.
Activitate profesională :
I.S.M.B.- Inspectoratul de Securitate al Municipiului București – ofițer de informații. 1968 – 1969 ; U.M. 0544 București –Informații Externe, 1969 – 1970. Direcția a II-a, București, C.S.S(Consiliul Securității Statului) – Ofițer de informații. 1970 – 1973. Securitatea Județeană Constanța – ofițer de informații, 1974 – 1988
1988 – trecut în rezervă.
Întreprinderea Nuclearo-electrică Cernavodă – șef serviciu protocol –cazare, 1988 – 1990.
U.M. 0747 Constanța(Serviciul Român de Informații), – reactivat cu grad de Lt. Colonel – ofițer de informații, Șef birou SRI Cernavodă, 1990 – 1995.
1995 – avansat la grad de colonel.
U.M. 0747 Constanța – sef sector A, 1995 – 1997.
1997 noiembrie – trecut în rezervă cu grad de Colonel, pensionar militar.
S.C. MINS SRL – consilier juridic 1998 – 2001
S.C. GENERAL CONSULTING SRL – consilier juridic
S.C. POLARIS S.A. – consilier juridic 2001 – 2010
S.C. DAVI PROTECT SRL – consilier juridic și Funcționar de Securitate, 2010- 2014
Din 2014 și până în prezent retras din activitate, pensionar militar.

Gândul Anonimului

Arhivă