Selectați pagina

Gheorghe Indre – Dialog cu doamna Rodica Marioara Subțirelu

Gheorghe Indre – Dialog cu doamna Rodica Marioara Subțirelu

UN DIAMANT, CA SĂ AJUNGĂ BRILIANT, TREBUIE ȘLEFUIT,

IAR ȘLEFUIREA ÎNSEAMNĂ DURERE

– Dialog cu doamna Rodica Marioara Subțirelu realizat de Gheorghe Indre –

 

Gh. I.: Stimată doamnă Rodica Subțirelu este o mare bucurie pentru revista Gândul Anonimului să vă avem partener de conversație în cadrul rubricii Opinii. Privesc această ocazie ca pe o posibilitate de a avea un dialog de suflet, cu un om de excepție, cu care împărtășesc aceeași experiență a dăruirii și zidirii prin cuvântul scris sau rostit. Din CV-ul primit, redactat cu zgârcenie și modestie, am descoperit că v-ați născut în comuna Lunca din județul Bihor, în mirifica zonă a Munților Apuseni și a Țării Crișurilor. După cum știți, revista noastră are o rubrica permanentă, dedicată  satului natal al întemeietorului, ei regretatul militar și scriitor Ion Mazere Luneanu. Ce reprezintă pentru dumneavoastră satul și locurile natale ? Ce amintiri  aveți  și ce  experiențe ați trăit acolo?

R.M.S.:  Domnule Gheorghe Indre, vă mulțumesc pentru propunerea acestui „dialog de suflet”, cum îl numiți dumneavoastră, sensibilizându-mă, astfel, chiar de la începutul mărturisirilor noastre. Da. M-am născut în Ardeal, într-un Ardeal pe care Marin Sorescu îl definește într-o măiastră poezie așa: „Ardealul e starea mea de spirit cu care mă gândesc la țară/ De parcă aș respira lumină/ și existență milenară./ La orice pas îți râde o floare/ Sub orice pas e un mormânt/ Ardealul întregind o roată/ sub care Horia s-a frânt.” Da, da… Ardealul.

Am venit grăbită în lume, născută la 8 luni, în satul mamei mele, plecată la oraș din vremi adolescentine. Tata, născut în Bucovina, a fost dus de viață în Maramureș, unde a cunoscut-o pe mama, la Baia Mare și au plămădit, acolo, ființa mea.

Copilăria, vacanțele petrecute în comuna Lunca Vașcăului au creat, în adâncul ființei mele, un loc aparte, asemeni unui tezaur cu amintiri luminoase, ce mi-au călăuzit și îmi călăuzesc, încă, pașii, chiar dacă viața mea este o viață de oraș.

Gh.I.: În marea sa dragoste de țară și de poporul român, poetul ardelean prin excelență Octavian Goga scria în tulburătorul poem Noi: „La noi de jale povestesc, a codrilor desișuri / Și jale duce Mureșul și duc tustrele Crișuri”. Cum rezonează în opinia dumneavoastră astăzi ecoul acestor versuri cu iz de durere și compasiune pentru situația românilor din acele vremuri?

R.M.S.: Uneori, în zilele noastre atât de fierbinți în știri tot mai tulburătoare, simt nevoia să citesc din stihurile poeților clasici, iubitori de țară și neam, crescuți în credință și respect pentru tot ceea ce înseamnă plai românesc. Da. Octavian Goga, un sensibil și tulburător poet, spune: „La noi sunt codri verzi de brad/ Şi câmpuri de mătasă;/ La noi atâţia fluturi sunt,/Şi-atâta jale-n casă./ Privighetori din alte ţări/ Vin doina să ne-asculte;/ La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe…”

Uneori, mă gândesc că, un diamant, ca să ajungă briliant, trebuie șlefuit, iar șlefuirea înseamnă durere. Eu cred într-o dumnezeiască menire a României noastre.

Gh.I.: Între București și Lunca este o mare distanță geografică și o și mai mare distanță socio-culturală. Cum ați ajuns să urmați cursurile unui mare liceu din inima capitalei și cum au fost anii adolescenței petrecuți în liceu?

R.M.S.: Am locuit tot timpul la oraș: Baia Mare, București, Oradea, București. Tatăl meu, fiind militar, era mutat mereu în interes de serviciu. Despre adolescență, ce să vă spun? Vă spun că eram retrasă, timidă, visătoare, citeam foarte mult, desenam, cântam, scriam poezii și visam să devin o mare artistă. Și… eram frumoasă.

Gh.I.: Sunteți și acum. Frumusețea, când există și acolo unde există, nu se pierde niciodată. În anii adolescenței mele, care își au originea în aceeași perioadă cu cea parcursă de dumneavoastră,  tentația zborului, ca ideal și formă de realizare,  a fost și pentru mine pregnantă. Când, în 1968, am terminat clasa a VIII-a în școala generală, fiind cel mai bun elev dintre cele două clase paralele din satul natal Luna și cochetând cu poezia, mi s-a cerut de directorul școlii să scriu un Motto în versuri pentru tabloul de absolvire și am scris: „Din pragul vieții luminos/ Pornim în zbor spre zările albastre/Vom fi constructori de frumos/Sau bravi cuceritori de astre”. Cu toată exaltarea și naivitatea din aceste cuvinte , propunerea a fost acceptată și apreciată, era în stilul educației școlare a vremii. Cinci ani mai târziu, mânat de nevoi și de dorința și ambiția de a-mi depăși condiția socială, am terminat cu premiul I cele 5 clase ale Liceului Industrial Energetic din Cluj Napoca, iar dirigintele și colegii de clasă m-au rugat din nou să aleg Moto-ul pentru tablou de absolvire al clasei V-B. Am ales o cugetare din gândirea lui Nicolae Iorga: „Zburând sus, te faci nevăzut, dar vezi”. A fost acceptat, deși unul dintre colegii de clasă, devenit mai târziu profesor de filozofie la universitățile din Cluj Napoca și Budapesta, a scris, de mână, într-o altfel de exaltare și bravadă adolescentină, pe sonetele tipărite, conform tradiției, pentru distribuire colegilor și profesorilor: ”Nu vreau să zbor, vreau să rămân pe pământ unde sunt durerile și suferința”. Dumneavoastră ați decis să alegeți, exercițiul zborului, ca ocupație de bază din care să vă câștigași existența. Ce v-a determinat să faceți această alegere, plină de riscuri, dar și de dăruiri, în condițiile lumii închise în care trăiam în acele vremuri ? Ce satisfacții și descoperiri v-a oferit această alegere?

R.M.S.:  „Acum, aici,/ Mă simt mai aproape de soare/ Mă-mbrac în albastru/ Și-mi transform privirea în lumină stelară” – este un fragment dintr-o poezie dedicată zborului, pe care am scris-o când conduceam Cenaclul „Pasărea Măiastră”, fondat de mine în cadrul Companiei TAROM. Membrii cenaclului erau colegii mei de zbor, aviatori și stewardese. A fost o perioadă foarte frumoasă! Eram invitați la televiziune, la radio, presa ne lăuda. V-am spus, doream să devin artistă, dar viața, surpriză!, mi-a dăruit o altă profesie despre care, la început, nu știam nimic. A fost o întâmplare, un joc al vieții care a ținut 28 de ani și care mi-a oferit prilejul să călătoresc prin lume descoperind culturi și oameni, să simt cerul mai aproape de sufletul meu, învățând să nu-mi fie teamă, învățând că viața trebuie iubită și prețuită.

La maturitate, am urmat cursurile la F.F. ale Facultății de Științe Juridice, am publicat câteva volume de poezii și am fondat publicații de cultură. Unele s-au stins, altele continuă să trăiască, de exemplu „Cronica Timpului” editată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

Gh.I.: Suntem colegi de generație, generația născută în obsedantul deceniu al secolului XX după 1950. Schimbarea radicală a regulilor de organizare și funcționare a societății din România, în sângerosul decembrie 1989, am trăit-o la vârsta deplinei maturități. Ce a însemnat pentru viața și cariera dumneavoastră această schimbare, cum v-a afectat parcursul existențial și cum evaluați efectele ei din perspectiva prezentului pe care îl trăim azi?

R.M.S.: În sângerosul decembrie ʼ89, eram mamă de trei luni. Îl născusem pe Mihail în octombrie și în ființa mea a avut loc „o revoluție maternă”, care mi-a deschis o nouă cale a vieții, devenisem MAMĂ. Ce să spun?! Generația noastră este formată din aleși ai sorții care trec prin transformări incredibile, uneori înțelese, alteori surprinzătoare și greu de acceptat, eroul piesei contemporane (ne spune Shakespeare că „viața e o scenă”) fiind omul care pare din ce în ce mai obosit și dezorientat în această mișcare covidiană ce are loc planetar, dar și în viața fiecăruia, sub egida unei evoluții tehnologizante bună și periculoasă, în același timp, prin unele efecte ale ei.

Gh.I.: Pentru mine, familia reprezintă cea mai importantă realizare și realitate din viața unui om, pe tot parcursul existenței sale, chiar și în situația în care, din păcate, nu avem împlinirea prin copii. Ce a reprezentat și reprezintă familia pentru dumneavoastră, atât în anii copilăriei și adolescenței cât și în anii maturității  și a vârstei a treia?  

R.M.S.: Familia, pentru mine a reprezentat mama, tata și copilul mereu împreună. Așa am crescut. Casa era casă, cu bunele și, uneori, cu relele ei, dar focul ardea în cămin aprins de iubire, iertare și respect. Era cald acasă în copilăria și adolescența mea. Acum, la maturitate, familia înseamnă pentru mine fiul meu Mihail și iubita lui Mădălina. Și mai înseamnă ceva – frumoase amintiri despre timpul petrecut împreună cu soțul meu, până când drumul a ajuns la o răscruce și -au apărut două cărări. Se poate greși și din iubire, nu-i așa?

Gh.I.: Nu, din iubire nu se poate greși, pentru că iubirea este modus-ul nostru vivendi pe planeta Pământ. Dar, uneori, viața ne separă pașii, fără să ne ceară permisiunea. Haosul în care plutim. Și meandrele lui. După 1989, ați pășit pe teritoriul tentant al presei de cultură și informare, ați fondat și ați condus o serie de publicații, periodice. Ce v-a determinat să vă angajați într-o astfel de activitate, extrem de pretențioasă și plină de riscuri, angajantă și foarte solicitantă?

R.M.S.: Scrisul este pentru mine un „sânge special”, al inimii. Probabil, numai al ei. Încă de la vârsta de cinci ani, stând la o măsuță printre mușcate roșii, uneori până târziu, scriam…, scriam și nu știam să scriu…, scriam într-o limbă neînțeleasă, spre admirația părinților mei, oameni cumsecade.

Acum se împlinește rostul meu în viață prin publicațiile fondate, prin cărțile tipărite oferind cititorilor o parte din simțirea și gândirea mea, o parte din inima mea. Și mai dau ceva. O publicație liberă, „Cronica Timpului”.

À propos de presă. Ion Luca Caragiale ne dă următoarea replică celebră apărută în „Moftul Român”: „Eu: Ce mai spun gazetele nene? Nenea: Mofturi.”

Gh.I.: Care ar fi setul de valori fundamentale pe care le promovați prin aceste publicații și care este mecanismul de selecție a materialelor în raport cu acest set de valori, care sunt dificultățile de ordin material și spiritual cu care vă confruntați?

R.M.S.:  „Cronica Timpului”, fondată acum aproape șapte ani de către un grup de membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, continuă să trăiască liberă, respectându-și principiile de promovare ale valorilor cultural-științifice și sociale, românești și universale, respectând adevărul și limba română. Suntem un colectiv unit ce știe să dăruiască, scriind articole cu subiecte interesante din domenii diferite, fără scandal și intrigi otrăvitoare.

Gh.I.: Trăim într-o perioadă marcată de explozie informațională , de diversificare și dezvoltarea neîntreruptă a mijloacelor de comunicare în masă, un timp dominat de și poate chiar subjugat de, forța de pătrundere a imaginii , propagată prin televiziune, internet, rețele de socializare, folosind ca suport telefonia , mobilă , tablete și calculatoarele personale. Cum vedeți  în aceste condiții viitorul presei scrise, și al cărții, al  bibliotecilor și preocupărilor pentru lectură?

R.M.S.:  Cât timp omul continuă să fie om și nu robot, scrisul și cartea, bibliotecile și lectura vor fi garanția supraviețuirii umanității pe această planetă creată după modelul unui paradis ceresc, spre bucuria și evoluția omului și nu spre tristețe și năruire.

Gh.I.: Care sunt proiectele dumneavoastră de viitor și cum se vor dezvolta ținând cont de mulțimea de conflicte cu care lumea contemporană se confruntă,  cum ar fi tradiție versus  schimbare, patriotism versus globalizare, religie versus ateism etc. ?

R.M.S.: Cineva spunea că basmul este un adevăr îmbrăcat în podoaba fantasticului, iar basmul ne învață că binele este mereu învingător. Așa că, am încredere în vitejia Mileniului III și în omul creator prin grația lui Dumnezeu. Mulțumind pentru harurile primite și dorind să fiu de folos, voi continua să scriu, să mă ocup de Serata „Eminescu, jurnalistul” și de coordonarea „Teatrului Nostrum”. Și voi mai face ceva. Am să zâmbesc mai mult, ca să apară soarele. Așa ne învață marele povestitor Creangă.

Gh.I.: Cum vedeți dumneavoastră proiectate în viitor imaginea și evoluția României ca țară și a națiunii  române ca izbândire și realizare a poporului român?

R.M.S.:  Cred cu tărie într-un vers eminescian: „La trecutu-ți mare, mare viitor!”

Gh.I.: Vă mulțumesc foarte mult și vă doresc multă sănătate, putere de muncă și mult succes în toate aspirațiile și acțiunile dumneavoastră absolut remarcabile.

Gheorghe Indre

Rodica Marioara Subțirelu

Rodica Marioara Subțirelu

RODICA MĂRIOARA SUBŢIRELU

Data naşterii: 05.09.1950, com. Lunca, jud. Bihor

Domiciliul: Bucureşti, sect. 1, str. Turda nr 127, bl. 2, sc. D, ap. 179, etj. 7

Telefon: 0724 582 699

– Liceul teoretic „Nicolae Iorga” – Bucureşti

– Cursul de Însoţitori de bord – calificarea Instructor pregătitor însoţitori de bord – Compania TAROM

– Absolventă – cu licenţă – Facultatea de Drept – Universitatea „Spiru Haret”

– Limbi străine: franceză, engleză

– Fondator Cenaclul „Pasărea Măiastră” din cadrul Companiei TAROM; participant TV – emisiuni de divertisment şi culturale; emisiuni radio în calitate de invitat; colaborări cu Teatrele „Eveniment” , „C. I. Nottara”; „Ion Creangă”.

– Fondator publicaţii: „Şcoala de Bucureşti”,; „Super… Şcoala!”; „Piţigoi”; „Cronica Fundaţiilor”; „Cronica Timpului”

– Membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (U.Z.P.R)

– Redactor şef „Cronica Timpului ” (U.Z.P.R)

– Cofondator Serata „Eminescu, jurnalistul” (U.Z.P.R.)

– Fost redactor şef adj. – revista „Independenţa Română . Independenţa prin cultură” editată de Fundaţia Literar-Istorică „Stoika”

– Fondator şi coordonator Teatru „NOSTRUM” – seniori – U.Z.P.R.

– Fondator revista „Personalităţi contemporane – mileniul III” – tipărite: -pictor George Rădeanu;

-prof.univ.dr. Mihail Diaconescu

–      Volume tipărite – Poezie: „Într-o zi…”; „Haiku”; „De ce te ascunzi în tăcere?”.

Proză: „No, hai! Călători prin Apuseni” (împreună cu Dan Liviu Mut şi Corina Vlad Diaconescu);

Fondator colecţia „Din Iubire pentru tine” – vol. „Haiku” şi „Vise din vis”.

-În pregătire: vol Haiku (română, franceză, engleză); vol. „Prin anotimpuri…” (pentru copii); vol. Interviuri; vol. „Scrisori fără adresant”

Arhivă