Gânduri târzii…

O ALTFEL DE LUMINĂ

de Vasile Moldovan

Ion Ştirbulescu a avut o carieră exemplară în domeniul energeticii româneşti. Aşa cum ni/l prezintă inginerul Gheorghe Indre în Cuvânt înainte la cartea de poeme „Gânduri târzii…” (Editura Perfect, 2003), el „şi-a dedicat întreaga carieră profesională activităţii de distribuţie, furnizare şi utilizare a energiei pentru toţi consumatorii industriali, comerciali şi casnici, racordaţi la reţelele de distribuţie de pe teritoriul oraşului Bucureşti. Prin energia de care a dat dovadă, prin seriozitatea şi maturitatea cu care a tratat problemele de serviciu, prin pasiunea şi devotamentul său, prin strădania permanentă de a se autoperfecţiona, inginerul Ion Ştirbulescu a devenit o adevărată legendă a actualei Filiale de Distribuţie Bucureşti şi chiar a energeticii româneşti de după război.” Puţini oameni ştiau în timpul vieţii sale că Ion Ştirbulescu crează şi o altfel de lumină decât cea electrică, şi, anume, lumina sufletului său, transmisă prin poezie. Am aflat târziu despre această comoară spirituală, ca şi alţi iubitori de frumos, de la editorul său, domnul Gheorghe Indre, care ni-l prezintă pe vechiul lui coleg şi prieten şi în ipostaza de poet: „Ca om, Ion Ştirbulescu a rămas în amintirea celor care l-am cunoscut, ca un model de intelectual sensibil, foarte inteligent, înzestrat cu un foarte ascuţit simţ al umorului, un om cu o foarte mare putere de muncă şi cu o capacitate de dăruire rar întâlnite. Ceea ce însă a strălucit la el ca un giuvaer în mulţimea de calităţi cu care Dumnezeu l-a înzestrat, a fost un talent literar productiv şi fermecător care a făcut să ne rămână un mare număr de rondeluri şi sonete (din păcate nepublicate încă până acum) adevărate bijuterii, care iluminează sufletul şi mintea cititorului, transferând o mare emoţie şi nu arareori ilustrând şi generând tulburătoare meditaţii pe marginea rostului vieţii şi al lumii.” Mirajul tiparului ne ajută pe cei care nu l-am cunoscut decât din auzite să ni-l închipuim aievea pe poetul Ion Ştirbulescu. La şapte ani după ce au văzut lumina tiparului, unele dintre poemele sale par atât de vii şi de actuale, de parcă ar fi fost scrise azi. Pentru început să (re)vedem împreună un autoportret al poetului:

Eu sunt un număr scris pe-un zar
Cu feţe multe, infinite.
M-am vrut pe ţărmul mării far
Dar gazul mi-este pe sfârşite…
Sunt înţeles şi ne-nţeles,
Din toate câte-o jumătate
Sunt fruct sub brumă, necules
Rămas din vremi îndepărtate.

Zestrea pe care Ion Ştirbulescu o lasă posterităţii cuprinde în primul rând balade. Poetul scrie cu graţie pe o gamă variată, de la subiecte antice inspirate din  Biblie sau din mitologia greacă, până la probleme de stringentă actualitate. Versurile sale au tăietura clasică, tinzând, stranie coincidenţă, cu numele editurii la care apare cartea, spre perfecţiune. El versifică pe aproape orice temă cu mare uşurinţă, realizând poeme de mare muzicalitate. Cuvintele sunt alese şi potrivite, conform artei poetice argheziene, cu gust şi măsură. Trebuie să spun însă că diversitatea excesivă dezarmează uneori iar ordinea poemelor e cel mai adesea aleatorie. Presupun că dacă volumul ar fi apărut în timpul vieţii autorului, ar fi fost altfel structurat, ar fi avut o mai strânsă coerenţă. Dar cu toate aceste imperfecţiuni, „Gânduri târzii…” mi se pare una din cele mai consistente, mai dense cărţi de poezie publicate în primul deceniu al mileniului III. Cartea, cum sugerează titlul, este tipărită târziu (poetul neputându-se bucura de apariţia ei), dar nu tardiv. Şi în acest caz se adevereşte zicala „Mai bine mai târziu decât niciodată.” Poemelor de inspiraţie antică, având un uşor ton didactic, le prefer cele de strictă actualitate. Spre pildă, iată cât dramatism cuprinde poema „Bătrâneţe”:

Când tot mai mulţi se duc, pe rând, din leat
Rămân în crivăţ să mă zbat stingher,
Cu ramuri desfrunzite către cer
Şi-n jurul meu e codrul defrişat!

Marcat profund de tristeţe, poetul se simte un continuator în spirit şi atmosferă al lui G. Bacovia. Însuşi titlul poeziei din care vom cita, „Autumnală”, poartă la vedere amprenta bacoviană:

Afară e rece şi plouă mărunt,
Iar vântul se joacă prin păru-mi cărunt.
Se-aude doar ploaia, nimic, doar atât
Şi plouă întruna la fel, mi-e urât!
Pe cer nu sunt stele, cu toate sunt moarte
Iar luna şi-ascunde şi cealaltă parte.
Sunt singur, mi-e teamă, îmi vine să strig,
Dar nu am putere şi clănţăn de frig.

Multe dintre poeme sunt sonete, în care autorul renunţă la endecasilab, în favoarea unor versuri mai scurte. Dar punctul lui forte îl constituie rondelul. La acest gen, care poate fi asemuit ca şi sonetul cu un pat al lui Procust, Ion Ştirbulescu are o imaginaţie de nestăvilit. El închină câte un rondel unor fenomene sau stări de fapt, precum: vinovatului, încărunţirii, declinului, moştenirii, motivaţiei, luptei cu sine, neputinţei, mascaradei, foametei, gândurilor răvăşite, zorilor sumbre, dorului nebun, crezurilor topite, dezbinărilor fără noimă ş.a.m.d. Unele din ele au un umor amar, sunt făcute să amuze potenţialul cititor. Altele sunt scrise pe un ton grav, cum e, bunăoară, „Rondelul anilor ce trec”, în care îşi prevestea, pesemne, propriul sfârşit:
De ce-o fi gustul anilor amar
Şi-i roata lumilor tot mai grăbită?
Mi-e trecerea, de-acuma, istovită
Prin îmbâcsitul nostru furnicar.
Nici nu mai am de fapt, ce da prin sită
Şi de-aş avea, mi-e ciurul prea murdar…

Se întâmplă cu poezia lui Ion Ştirbulescu un fenomen similar celui din Steaua lui Eminescu. Ea a fost cvasinecunoscută în timpul vieţii poetului dar ni se relevă, cu o autentică strălucire, acum când el nu mai este printre noi. Este meritul Editurii Perfect pentru această recuperare literară. Importanţa acestui act recuperator este subliniată şi de un reputat istoric, academicianul Dan Berindei, care în portretul pe care i-l face poetului afirmă: „Editarea acestor poezii reprezintă un act necesar pentru istoria literaturii noastre – deoarece cred că nu se cuvenea ca Ion Ştirbulescu să rămână dincolo de zidurile ei, ci el trebuia cuprins înlăuntrul ei…”