Gânduri în Săptămâna Tomei
Profil Dan Gîju (n. 1964), originar din Dideşti (Teleorman), ofiţer de căi ferate, ziarist şi publicist, autor a peste 15 cărţi (proză, poezie, istorie), mai cunoscute fiind romanele istorice Pumnul de fier (2003) şi Zodia capului de mort (2005). În 2009, a fondat revista ProARME. În prezent, redactor asociat la revista Litere (Târgovişte). Membru al Uniunii scriitorilor din Moldova.
La solicitarea repetată a bunului şi mai vechiului meu amic I. Mazere, grănicerul, scriu acest material – special pentru Gândul anonimului – într-una din primele zile de după Paşte şi, apropo de numele publicaţiei în cauză, gândul îmi zboară, nu prea ştiu de ce!, la faptul că ar mai fi cam 100 de zile până la Olimpiada de la Londra… Deci, îmi vine în minte să comentez, cam 100 de zile de pace! Un fel de… „cele o sută de zile ale lui Napoleon” înainte de Waterloo. Chiar dacă în Siria şi în alte colţuri ale lumii e mare tămbălău, cu lovituri de aruncător, sânge, refugiaţi şi tot restul, per ansamblu e totuşi pace! Şi îndeosebi aici la noi, în arealul daco-get de mai ieri, pare că e pace. Însă cât va mai dura această pace? îmi vine să-ntreb. Şi chiar întreb, dar asta numai ca să-mi pot răspunde tot eu… Şi spun că, dacă ar fi să mă iau după politicienii noştri de telecinematecă – parte dintre ei îmi vine să cred (după jocul lor de glezne) agenţi de influenţă, cozi de topor şi altele asemenea –, pot dormi liniştit în cizmele statului întrucât e clar că, de la revoluţie încoace, dacă nu cumva mai de demult, s-a pus de-o pace veşnică pe aici, pe la vărsarea Dunării în mare.
După alte indicii însă, din păcate, pacea nu va mai dura decât până la olimpiadă inclusiv, cel mult, când, conform şi unor analişti extrem de preocupaţi de situaţie, Iranul, ca şi Irakul mai alaltăieri, va fi supus negreşit unei operaţiuni gen „Şoc şi groază”, „Barbarossa”, „Tuberoza” ori cum s-o numi ea. Că o fi ca în prima situaţie, că o fi ca în cea de a doua sau pur şi simplu altcumva, pentru mine este clar că, mai devreme sau mai târziu, pârjolul se va abate iarăşi pe-aici, pe unde până şi aurul – gold-ul, adică – a început să le facă iarăşi, ca pe vremea romanilor, suspect de intens cu ochiul, unora… Asta pe de o parte. Iar pe de altă parte, fiindcă prea am boierit-o noi, ăştia, valahii, în vreme ce-n jurul nostru, ba la Nistru, ba puţin mai la sud de Tisa, de vreo 20 de ani încoace, tot auzim că încă se moare când de glonţ şi de baionetă, de bâtă, chiar, când de dor şi tot aşa… Plus că, dacă e să analizăm logic, după fiecare pace a urmat războiul, prin urmare, aşa va fi şi de data aceasta, altfel cum? Un război însă pe cât de inevitabil, pe atât de pierdut din faşă pentru noi, valahii; pentru că din câte văd nu numai că suntem programaţi ca să-l pierdem ci, mai mult, facem noi înşine tot posibilul ca nu cumva să se-ntâmple altfel. Adică, nu facem nimic! Mai bine zis, apropo şi de Paştele abia trecut, stăm ca mieluşeii în ţarc, aşteptând biberonul. Biberonul cu atât mai otrăvit cu cât ne este furnizat pe gratis, chipurile. Biberonul Uniunii Europene… Al ocultei… Sau dracu mai ştie al cui (Doamne iartă-mă)! Biberonul cu anestezic. Al întoarcerii în cenuşă. Al uitării… Cum să nu te cutremuri?
