ÎNTÂMPLAREA
Fragment din romanul „Sub Luna plină”

Gabriela STANCIU PĂSĂRIN

Avea Casă! Avea în sfârșit un loc al ei în care deja se regăsea. Iar gazda, acea minunată doamnă Lili care o primise cu atâta căldură, o fascinase! Se întreba stupefiată, cum de avusese atâta noroc să găsească așa repede și ușor, o asemenea cameră și o asemenea gazdă. Ca să nu mai vorbim despre faptul că până la facultate îi ajungeau doar cinci minute! Era în al nouălea cer! Ceasul arăta cu puțin peste ora șapte! Alergase într-un suflet la cămin, își făcuse rapid cele două geamantane și plecase de acolo definitiv, spre stupefacția totală a colegelor de cameră.
Luase un taxi și la ora nouă, stătea deja întinsă în patul ei, privindu-și cu drag locul în care, nu știa încă pe care drum urma să o conducă viața cea nouă. În pacea care i se așternuse în suflet, se apucă să citească, în sfârșit, liniștită, cartea de versuri pe care și-o cumpărase cu o zi în urmă. Citind, gândurile începuseră să-i zboare către Bogdan, întrebându-se cu tristețe câte zile vor mai trece până să-l întâlnească iar.
Aproape de ora unsprezece, auzise ușa de la intrare descuindu-se, apoi un zgomot de pași între camera de alături și bucătărie, semn că nepotul doamnei Lili se întorsese acasă, trântind în urma lui ușile, fără milă. Da, prezența nepotul ei ar fi putut deveni în timp un inconvenient dacă în fiecare seară ar fi urmat să fie la fel, dar în nici un caz nu avea cum să fie comparabil cu ceea ce suportase atâtea luni la cămin.

*
Pe la ora zece jumătate, ca niciodată, Bogdan își aruncă pixul pe planșetă cu năduf, hotărându-se să lase totul baltă până a doua zi și să plece acasă. După ce încă de dimineață desenase aplecat deasupra planșetei aproape neîntrerupt, se simțea foarte obosit și mai ales nervos că nu reușise să termine toate modificările pe care i le propusese asistentul la corectura schițelor pe care le făcuse. Ajuns în stradă își aprinse o țigară și o luă încet spre casă savurând adierea calmă a acelei nopți de primăvară cu gândurile lăsate în voia lor, iar ele îi aduseră imediat în minte imaginea Mairei și regretul că o lăsase să plece fără să-i propună nici o întâlnire.
În fața ușii, își găsise cu greu cheia prin buzunare și, enervându-se ca de fiecare dată, trântise ușa cam tare. Noroc că până la dormitorul lui Lili mai erau trei uși. Spera ca ea să nu-l fi auzit pentru că ar fi apărut imediat ca sa-i dea „ceva cald să mănânce”. Și pentru că tocmai realizase că îi era o foame de lup, se duse la bucătărie și mâncă tot ce-i lăsase ea deja pregătit pe masă. Când terminase, stinse lumina și îndreptându-se către camera lui, zărise pe sub ușa celeilalte camere, o fantă luminoasă. Imaginându-și că Lili căutase ceva pe acolo și uitase lumina aprinsă, deschise ușa ca să o stingă și rămase țintuit în prag, privind uluit persoana care citea în pat.
Maira, cu cartea în mână, își ridică surprinsă capul și rămase nemișcată, privindu-l la rândul ei, ca pe o nălucă.
– Nu e adevărat! Maira, ce e cu tine aici?
Încă nu avea glas să-i răspundă. Doar lăsase cartea încet lângă ea, privindu-l în continuare, stupefiată.
Bogdan, înțelegând imediat ce se întâmplase, își revenise repede și arborându-și aerul lui obișnuit, se rezemase degajat de tocul ușii, cu brațele încrucișate la piept și cu un zâmbet în colțul gurii, îi spuse, amuzat de situație și de figura ei încă stupefiată:
– Înțeleg că vom locui împreună, pentru un timp!
Maira, însă, nu reușise să-și revină. I se învălmășiseră toate în cap, surprinsă de acea coincidență incredibilă în care își găsise o camera cu chirie tocmai sub același acoperiș cu Bogdan, dar și de faptul că atât de neașteptat, avea să fie permanent aproape de el. Nu-și dădea seama pe moment dacă acest lucru era un avantaj sau un dezavantaj pentru ea. Prea repede și prea intim se desfășuraseră evenimentele. Zâmbetul lui ascuns în colțul gurii o făcuse să-i răspundă continuând, cât de cât firesc, în stilul conversației lor la întâlnirea din Librărie:
– Da, cam așa! Cineva acolo sus cred că a vrut să-mi ofere ocazia, să fac un studiu foarte bine documentat asupra lui Bogdan Eftenie.
– Deci, va trebui să fiu foarte atent, cum spuneam! – și se pregăti să iasă pentru că era târziu și nu mai era nici o grabă în a o revedea. Dar mai zăbovi câteva clipe, curios:
– Ce citești? Versurile lui Sorescu pe care ți le-ai cumpărat?
– Exact, îi răspunse, furându-i zâmbetul.
– Ce pagină?
– 39.
– „Ești atât de statornică în gândul meu, încât ai putea fi împrejmuită cu un gard.”
Maira, iarași surprinsă, îl privi intrigată:
– Știi toate versurile pe de rost?
– Aproape toate. Ți-am spus că-mi place Marin Sorescu! Nu mai zâmbea.
– Și paginile? – continuă ea, amuzată de data asta.
– Nu chiar. Mi-au plăcut versurile și am reținut pagina. Este doar o coincidență. Și mai sunt câteva.
Maira închise cartea și o deschise brusc, continuând ca un joc:
– Pagina 96!
Bogdan tăcuse câteva clipe, privind-o într-un mod ciudat, parcă în adâncul sufletului.
– „Bărbatul și femeia stau pe o piatră și așteaptă ca lucrurile să aibă vreo legătură. Ți-ai găsit! El își aranjează ținuta, se întinde jos și moare…”
– Incredibil! Știi și paginile!
– Nu! De data asta am intuit.
Era serios. Și, ieșind, îi mai spuse:
– Gata, noapte bună! Vom mai avea timp să ne jucăm!
Maira rămase cu ochii la ușa închisă în urma lui, ca și când avusese vedenii. Și totuși, Bogdan trecuse pe-acolo, lăsând în sufletul ei ușile vraiște și o tristețe nelămurită amestecată cu o bucurie nemăsurată. Totul fusese straniu. Stinse veioza pentru că, după scena pe care o trăise, nu mai putea citi, dar nici să mai gândească clar la ce se întâmplase. Versurile în schimb, i se amestecau în minte. … „ești atât de statornică în gândul meu…”, „ …el își aranjează ținuta, se întinde jos și moare…”
Adormi imediat și fără vise. Ziua aceea fusese ciudată și memorabilă.
Destinul își începuse o țesătură nouă.
Dimineață, când intrase în bucătărie, doamna Lili, o întâmpinase cu zâmbetul pe buze, întrerupându-și aranjatul farfuriilor pentru micul dejun.
– Bună dimineața! Cum ai dormit prima noapte în camera ta?
Bogdan era și el acolo, în fața aragazului, făcându-și preocupat cafeaua. Maira nu știu cum să reacționeze, dar găsise de cuviință să răspundă cu același zâmbet.
– Am dormit ca acasă!
Fusese surprinsă de propria sinceritate, gândindu-se că poate ar fi trebuit să găsească altă formulă, mai rezervată, gen „mulțumesc, foarte bine!”
– Mă bucur dacă este așa! Uite, să-ți fac cunoștință cu nepotul meu Bogdan, despre care îți spuneam că îl vei mai întâlni din când în când pe-aici.
O conduse spre Bogdan care își întoarse doar capul spre ele, cu acel zâmbet personal în colțul gurii, din care nu știai ce să înțelegi exact.
– Ne cunoaștem deja, Lili! Ne vedeam din când jos la noi, în Bufetul facultății, iar aseară când am ajuns, am constatat că ne vom vedea de aici încolo și acasă.
Făcuse o pauză cât să nu-i dea cafeaua în foc și continuă, sub privirile mirate ale doamnei Lili, să o lămurească:
– Am văzut lumină și am intrat în cameră ca să o sting, neștiind că e cineva acolo. Așa am constatat.
Continuase apoi către Maira, făcându-i cu ochiul cu subînțeles.
– Bei și tu o cafea? Mai bună ca cea de la bufet! Să știi că eu „o fac amară”!
– Da, mi-ar plăcea, dacă spui că știi „să o faci amară”.
Bogdan se apropiase de masă cu ibricul în mână, îndreptându-și privirea spre Lili, care părea surprinsă de dialog :
– Sorescu, Lili! Sunt niște versuri ale lui Sorescu pe care le apreciem amândoi.
Doamna Lili își încrucișase mâinile la piept și privindu-i dojenitor, le spuse mai în glumă mai în serios cu reproș:
– Bravo! De ce-mi face impresia că voi ați aranjat dinainte ca să locuim împreună și nu mi-ați spus nimic?
Bogdan o privise cât se poate de serios.
– Nu, Lili! Absolut deloc! Pare de necrezut, dar n-am știut niciunul! Întâmplarea a făcut totul.
Ochii mari și privirea sincer serioasă a Mairei, oarecum jenată de situație, o convinseră.
– Sau poate chiar Destinul a făcut asta, continuă mai mult ca pentru ea, cu privirea pierdută pentru câteva clipe, undeva pe fereastra deschisă, apoi, își aprinse gânditoare o țigară. O rază din soarele acelei dimineți de primăvară, tocmai se strecurase pe lângă ea, luminând dantela feței de masă pe care cafelele abureau, ca într-o natură statică gata pregătită de pictat.
Bogdan, atent, trase un scaun Mairei să se așeze și își aprinse și el un Lucki Stryke. Maira nu avea să mai uite niciodată parfumul acelui fum care o învăluise…
*
La început, lucrurile se desfășuraseră un timp, ca și când între ei n-ar fi fost nimic mai mult decât relația pe care o crea faptul că ea era chiriașa uneia din camerele apartamentului. Se întâlneau mai mult diminețile la cafea, când mai schimbau câteva cuvinte, de cele mai multe ori despre lucruri banale care nu aveau nici o legătură cu discuțiile lor de la început. Nu plecau niciodată împreună, cu toate că amândoi ar fi avut același drum. Seara, cel mai adesea, Bogdan se întorcea foarte târziu după ore întregi de muncă continuă la atelier. Se apropia predarea proiectului de diplomă și Maira aflase de la doamna Lili că era foarte obosit, îngrijorat și stresat de ceea ce urma, de susținerea diplomei și de repartizare. Mairei i se păruse că îi spune toate astea s-o pună în gardă ca nu cumva să facă ceva cu care să-l perturbe. De altfel, părea că seara evita și el să o întâlnească. Maira își propusese, oricum, să nu-și părăsească camera dacă el nu avea nimic să-i spună și nici să forțeze nota, deși toate gândurile ei erau îndreptate către el. Nu voia să aibă nici o inițiativă, mai ales că postura în care era, putea duce la interpretări pe care nu le dorea. Nu voia să-i schimbe părerea doamnei Lili despre ea, cu atât mai mult cu cât simțea că o place, părându-i-se chiar că o așteptase demult pentru a-i mai atenua singurătatea.
De multe ori, în timpul zilei, când ajungea acasă, o invita la o cafea sau chiar să mănânce împreună, de parcă ar fi pândit-o. La cei șaptezeci și șapte de ani ai ei, doamna Lili părea cu cel puțin zece ani mai tânără. Era încă o femeie frumoasă, vie și cu o eleganță rasată, care-i dădea uneori un aer distant, dar sub care, știa deja că se ascundea multă căldură și umor. Maira o admirase de la început, apoi, pe măsură ce o cunoscuse, se atașase foarte puternic de ea, mai ales că Bogdan îi semăna și îl regăsea foarte mult în personalitatea ei.
Într-o după-amiază, după ce îi depănase câteva ore povești din viața ei, furată de amintiri și fumând țigară de la țigară, alături de cafeaua pe care o băuseră împreună, se oprise brusc, spunându-i:
Maira, acum îmi dau seama că tu semeni foarte bine cu prietena mea cea mai bună din copilărie pe care am iubit-o foarte mult. O chema Cati. A murit la bombardament și nimeni n-a mai găsit-o. Mereu am așteptat-o să apară de undeva…Și știi ceva? Te rog de-acum, să-mi spui Lili, așa cum îmi spune și Bogdan! Nu vreau să mai aud acest „doamna Lili”!
O strânse în brațe și ceea ce simți în acel moment o făcu pe Maira să lăcrimeze, fără să-și poată explica de ce. Poate pentru ca îi amintea de mama pe care, nu demult, o pierduse.

Gabriela STANCIU PĂSĂRIN