Fundatura – Conf.univ.dr. Gabriel. I. NĂSTASE

Studii: Absolvent al Institutul de Construcţii Bucureşti, Facultatea de Utilaj Tehnologic (1981), al Academiei de Studii Economice (1991) şi al Colegiului Naţional de Apărare (2001). Este doctor în ştiinţe tehnice cu teza de doctorat Rolul interactiv al informaţiei între factorii fluizi (apă, aer) şi cei biologici ai mediului înconjurător (2000);

doctor în economie cu teza de doctorat Metode de evaluare şi de analiză a eficienţei economice în transferul internaţional de tehnologie (2001);

doctor în stiinţe militare şi informaţii, cu teza de doctorat Implicaţiile cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării în sistemul de securitate (2008).

A absolvit cursuri postuniversitare în domeniile: tehnic, ştiinţific, economic, social, politic şi militar.

 Activitatea profesională cunoaşte o linie ascendentă în domenii în care a obţinut licenţe şi doctorate, la care se adaugă şi titlul de cercetător ştiinţific gradul I. A deţinut funcţii în diverse domenii de activitate: Inginer stagiar la Fabrica „Flacăra” Buzău-Centrala de Construcţii Căi Ferate (CCCF – Bucureşti); Inginer proiectant (tehnolog) la Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Tehnologia Construcţiilor de Maşini (ICTCM – Bucureşti) şi la Fabrica de Echipamente pentru Centrala Nuclear Electrică – Întreprinderea pentru Maşini Grele Bucureşti (FECNE – IMGB); Mecanic şef şi Şef Birou Producţie la Întreprinderea
„Ascensorul” Bucureşti; Şef Departament MarketingPublicitate la „Adevărul” SA; Referent de specialitate la
Fondul Proprietăţii de Stat (FPS);

Consilier pe probleme de ştiinţă, cercetare, tehnologie şi strategie economică şi reformă la Preşedinţia României; Director General la Ministerul Educaţiei şi Cercetării – Departamentul Cercetare (MEdC); 

Vicepreşedinte (cu rang de subsecretar de stat) la Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie (ANIMMC). A desfăşurat şi o amplă activitate publicistică:

Publicist comentator, respectiv Şef secţie economică al cotidienelor Cronica Română şi Curierul Naţional; Analist economic la Tele7abc.

 Activitate universitară: A debutat în cariera universitară în anul 1990 ca asistent universitar asociat la Universitatea Tehnică de Construcţii (UTCB) şi la Universitatea Politehnica Bucureşti (UPB).

În anul 1995 a devenit lector universitar, iar din anul 2002 este conferenţiar universitar (titularizat prin concurs) al Universităţii din Petroşani, Catedra de Management.

Din anul 2008 este conferenţiar universitar la Facultatea de Finanţe Bănci Contabilitate a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, titular de cursuri: Buget şi Trezorerie Publică şi Gestiunea Financiară a Întreprinderii. A fost şef Catedră FINANŢE şi Director al Departamentului de Studii Universitare de MASTERAT al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”. În prezent este Director al Centrului de Cercetări, Studii şi Aplicaţii Financiar Bancare al Facultăţii de Finanţe, Bănci şi Contabilitate. 

 Activitatea de cercetare-dezvoltare-inovare: A participat, în calitate de membru în echipa de cercetare la realizare de Proiecte de cercetare-dezvoltare-inovare pe bază de contract; Lucrări de cercetare-dezvoltare-inovare cu impact asupra dezvoltării mediului educaţional/cultural /economic /social şi Lucrări de proiectare de instalaţii şi construcţii. A obţinut brevete de invenţie şi certificate de inovator. 

Publicaţii: A publicat cărţi de specialitate, monografii, beletristică, tratate, cursuri şi materiale didactice din diferite domenii şi articole în diverse reviste de specialitate.

Premii: A obţinut premii naţionale şi internaţionale la diferite manifestări ştiinţifice şi saloane de invenţii.
Afilieri: Este membru al Academiei de Ştiinţă din New York; Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOŞR); Membru titular în Comitetul Român de Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române; Preşedinte executiv al Fundaţiei „ION BASGAN”;
Membru al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România (AGIR); Membru al Asociaţiei Generale a Economiştilor din România (AGER); Membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR) ş.a.

FUNDATURA

Romanul „Fundătura” are ca subiect viaţa, obiceiurile şi, în general, întreaga atmosferă speci-fică unei mahalale bucureştene din perioada interbelică. Multitudinea de personaje şi de întâmplări narate de autor în acest roman, îl face pe cititorul începutului de mileniu III, să plonjeze într-o lume pe care nu a cunoscut-o. Romanul este inspirat din realitate şi surprinde numeroase întâmplări petrecute într-un cartier muncitoresc al anilor ’40.

Romanul „Fundătura” este antrenant şi captivant datorită multitudinii de întâmplări şi intrigi specifice acelei perioade, în care sărăcia şi lipsa de educaţie generau uneori şi conflicte majore. Cel mai semnificativ capitol al romanului este „Pălăria lui Tibişor” (p. 38-46) în care este prezentat debutul artistic al regretabilului Puiu Călinescu, într-un teatru de revistă improvizat în cinematograful „Unirea” dintr-un cartier muncitoresc Cinematografele cartierului cu trupele lor de revistă, modul în care erau asimilate în mahala ca mijloc de recreere;

Farsa comică a lui Puiu Călinescu la cinema – grădină „UNIC”. Ecouri în public. Succes deplin devenit leit-motiv în mahala cu ocazia diverselor sărbători.

PĂLĂRIA LUI TIBIŞOR

Pe bulevardul Filantropia existau de altfel şi două cinematografe. Unul, botezat, cu rezonanţe de solidaritate, „Unirea”, pripăşit pe lângă Depozitul sanitar, cale de mers pe linia tramvaiului 19, preţ de câteva lungimi de staţii, chiar acolo unde se încrucişa cu tramvaiul 3, care o lua spre stânga, ducându-te în direcţia Hipodromului.

Era amplasat într-o modestă şi scundă construcţie, căreia i se făcuseră anumite amenajări în scopul lărgirii spaţiului destinat sălii. Clădirea cinematografului era ridicată din cărămidă, tencuită şi zugrăvită în culoarea pală a oului de raţă, având intrarea largă, lângă trecătoare şi firmă atârnată deasupra uşii pe care era caligrafiat solemn, cu litere de-o şchioapă, numele de „Unirea”.

Sala scundă dispunea doar de bănci rânduite cam strâmb, şi ecran. Atât! Celălalt, ceva mai departe, cu două staţii de tramvai mai jos, tras spre centrul oraşului, vis- à-vis de piaţa Filantropi, unde-şi desfăceau ţăranii
produsele spre vânzare, fusese denumit mai egoist „Unic”. Fără seamăn, adică. Ăsta ocupa o clădire întrucâtva mai arătoasă, cu un cat, care, deşi bine coşcovită, impunea oarecum respect, făcând dintr-o ochire notă discordantă cu magherniţele pipernicite de prinprejur.

Era unic şi pentru alt motiv. Avea vitrină la faţadă, cu ilustrate ale actorilor şi scene din filmul care rula, ceea ce însemna efect sigur, cu totul deosebit; mai avea şi o grădină de vară, amplasată în spatele imobilului cu pricina, unde se afla amenajată o curte potrivit de largă, pardosită cu pietre albe, rânduri de bănci din lemn, prevăzute cu spătar, şi cu o scenă spre capătul curţii, de dimensiuni destul de modeste deasupra căreia se afla prins pe calcanul netencuit al clădirii vecine ecranul de proiecţie, ca o pată mânjită cu var.

De la sine înţeles, că patronul localului avusese grijă să împrejmuiască latura grădinii care da spre stradă cu un gard înalt din şipci încrucişate, peste care năvălise încâlciţi butaşii şi cârceii în plinătatea lor, ai unei viţe sălbatice.

În timpul răcoros, filmele rulau numai în localul acoperit, dar condiţiile de vizionare erau din cele mai neplăcute. Sala nu dispunea practic de un sistem de aerisire naturală, neavând nici uşi laterale, nici hublouri în plafon, aşa că reîmprospătarea aerului viciat din interior se obţinea efectiv numai pe seama uşilor de intrare a publicului, ceea ce echivala cu menţinerea în permanenţă a unei atmosfere de-a dreptul fetide. Persista permanent mirosul greu şi rânced al aerului stătut, îmbâcsit din plin cu izul petrolului emanat de la duşumele şi transpiraţia spectatorilor, care, la primul contact, te îngreţoşa.

Se ronţăiau în schimb, foarte comod, kilograme de seminţe de dovleac sau floarea soarelui şi cu tot controlul sever al plasatoarei investită cu autoritatea lanternei camuflate, mai scânteia, pe ici, pe colo, clandestin şi incendiar, câte un muc de ţigară, supt ilicit.

Dar dacă din întâmplare, datorită aparaturii vechi şi rablagite sau a calităţii proaste a copiei filmului, proiecţia se întrerupea instantaneu, apoi să te ţii fluierături şi tropăieli insistente de parcă prindea clădirea tremur din temelii spre disperarea patronului, care tăbăra ca turbat în cabina operatorului, gâfâind disperat:

– Ce faci, mă neisprăvitule? N-auzi ce e în sală? Vrei să-mi dărâme hardughia, nenorocitule! Mişcă! Fă ceva! Nu sta ca boul!

– Râşniţa, coane, pleacă după tata, ce vină am eu? Păi, ăştia şi-au râs de obrazul dumneavoastră, coane, asta-i fâşie de moartea muştelor, nu bandă de film! Mă rog, una peste alta, se cam ridica la vreo patru, cinci întreruperi proiecţia unui film şi ca un făcut, tocmai la scenele cu priză maximă.

Dădea băiatul să sărute fata şi abia apuca să se apropie îmbietor de ea cu braţele larg deschise sau tocmai răsuna zgomotos cartuşul pornit din pistolul justiţiarului detectiv, care trebuia să-l secere pe infractor şi, în loc de sărutul pătimaş care stârnea suspine în sală sau să se prăbuşească învins unul aflat în afara legii, împlinind spiritul de dreptate al spectatorilor care aplaudau satisfăcuţi, apărea pe ecran o pată închisă, alb-mată, peste care figura pecetea unui vicios semn negru al înmulţirii.

Şi, gata! Pornea rumoarea şi huiduielile până se relua scena aşteptată cu atâta emoţie. Sărut sau moarte!
Cam la atât se reducea morala filmelor distribuite în reţeaua publică, unele de factură exagerat poliţistă, altele dulcege melodrame de un patetism fals şi sfâşietor care declanşau şiroaie de lacrimi, ce continuau şi în drum spre casă, dar care, în lipsa oricărei alte distracţii mai ieftine la mahalale, adunau public cu ghiotura. Privitorii se amuzau copios ca nişte copii mari.

La „Unic” însă, „grădină şi cinema” cum arăta clar şi pretenţios firma, filmele rulau fără întrerupere, de dimineaţă, ora matineului, şi până târziu, după miezul nopţii; aici afluenţa de spectatori părea că nu se mai întrerupe, pricopsindu-l bine pe proprietar. Mulţi încercau să mai rămână în continuare şi la următoarea proiecţie, chircindu-se pe sub scaune, printre rânduri, dar erau grabnic descoperiţi în timpul scurtelor pauze, când se mai curăţa sala; erau luaţi de guler, târâţi cu sila în faţa ghişeului de la casă, erau obligaţi să achite costul altui bilet, apoi erau liberi să facă ce doresc. Treaba asta cu filmele mergea strună.

Ambele cinematografe erau veşnic pline, datorită faptului că pe întinderea întregului bulevard Filantropia, destul de lung de altfel, monopolul acestui mod de petrecere pe care şi-l rezervau, în exclusivitate, cele două cinematografe în dispută, era suficient să asigure încasări zdravene, cu puţine investiţii cum am văzut, asaltate fiind din plin de mulţimea însetată de minimum de distracţie, ce se revărsa ca un şuvoi din cartierele Chibrit, Steaua sau Filantropia, limitrofe zonei.

Dar, deliciul consistent, copios şi îndelung gustat al acestor reprezentaţii îl constituia negreşit existenţa şi modul în care se producea trupa de revistă formată din câţiva actori, în majoritate amatori, care se prezentau cu un scurt program artistic înaintea începerii filmului. Ei! Asta era sarea şi piperul, cum s-ar zice şi spectatorilor le plăcea teribil de mult acest spectacol care-i ungea pe suflet.

Majoritatea analfabeţi, mai mult intuiau scenele din film cu ajutorul unui simţ nativ şi obiectiv al orientării în spaţiul ilustrat, asemănător drumeţului încercat aflat pe un meleag călcat prima oară; dar la trupa de revistă se vorbea în limba lor, nepretenţios, se mai făceau şi glume deşucheate, ca-n popor, ceea ce le stârnea gălăgios veselia, înţelegând şi gustându-le din plin.

Desigur, nu era artă pură, sofisticată, pe care oricum n-ar fi putut-o înţelege şi pe care, la urma urmei, nici nu simţeau nevoia s-o cunoască după orele istovitoare de muncă, care şi aşa îi limita la lucruri simple. Erau bucuroşi să petreacă, iar puţinul cu care se mulţumeau fusese cântărit în balanţa laboratoarelor cu uşi etanşe ale sociologilor vremii. Ocupaţi-le timpul cu hrana amăgitoare a iluziei şi nu veţi mai avea probleme cu ei, iar asta se şi făcea cu osârdie neostoită.

Oamenii erau prea corecţi, şi naivi, şi sinceri ca să priceapă adâncimea abisală a acestui tâlc propriu dimensiunii timpului în care li se scurgeau zilele.

Moda asta cu trupa de revistă stârnise vogă şi se împământenise la mai toate cinematografele bucureştene, lansând peste timp actori de certă valoare. Bunăoară, ceva mai sus de Gara de Nord, la întretăierea Căii Griviţei cu Calea Buzeşti, exista cinematograful „Marna”, unde jucau cu brio în trupele de revistă viitorii actori, consacraţi mai târziu, Dan Demetrescu şi Vasile Tomazian.

Dar, nici „Unic”, se vede treaba, nu voia să rămână mai prejos, întrucât descoperise şi lansase de curând un autentic talent, făcut al naibii, anume pentru comedie. Un puştan, sfrijit şi înăltuţ cu figură de zevzec incorigibil şi priviri anapoda, care numai dacă apărea pe micuţa scenă, mimând o anumită stare sufletească sau o poză de circumstanţă, te dădea gata şi te tăvăleai pe jos de râs, de nu te mai opreai.

Existau bineînţeles, în programul acestortrupe de revistă, formate aşa cum am spus în mare parte din artişti amatori sau profesionişti fără şansă, scenete sau cuplete umoristice, bazate, în cele mai multe cazuri, pe texte mediocre, desuete sau chiar vulgare, dar se înţelege că cele mai reuşite aparţin tot improvizaţiilor de moment, stârnite de o bună imaginaţie care constituiau deliciul publicului.

Acele explozive şi scânteietoare creaţii autentic spontane şi incitante, care umpleau golul sărăcăcios al replicii terne şi plicticoase, realizau, de la spectacol la spectacol, conţinutul acestor programe. Ei bine, în acest domeniu, flăcăul sfrijit de care pomeneam se simţea în largul său, desfăşurând o suită de momente dintre cele mai convingătoare şi reuşite artistic.

Pe Puiu Călinescu, căci despre el este vorba, îl îndrăgiseră cu toţii şi, când auzeau că în cutare săptămână intră în spectacol, îi interesa mai puţin acţiunea filmului în sine, povestit de alţii şi care şi aşa îşi întârzia titlul pe afiş până ce făcea reţeta de încasări; şi ei dădeau năvală cu toţii să-şi vadă idolul, care le descreţea frunţile pentru câteva minute, ce lor li se păreau veşnice şi sublime, memorând replicile atent şi aplaudând bisând generos de îşi umflau podul palmelor, parcă lovite cu vergeaua.

Puţin deşirat şi slăbănog, cu mimare neaşteptat de nătângă, cu trupul ca o mumie, căreia i se asemăna perfect în arcuire, când păşea, era predestinat să producă râs.

Cu fizionomia lui veşnic nedumerită, de uituc incorigibil, călcând neaşteptat, dezarticulat ca o păpuşă ruptă, nepricepându-i direcţia, mereu imprevizibil în mişcări, când bruşte sau zvâcnite, când repliate molcom, acordându-şi pentru fiecare gest grimasa cea mai potrivită, el reda deosebit de convingător toate ipostazele laolaltă: surpriza, mâhnirea, nedumerirea, bucuria, resemnarea, compasiunea şi câte altele, toate rotite ca într-un caleidoscop aflat într-o mişcare uluitoare şi era de-a dreptul irezistibil căci declanşa spontan adevărate cascade de frenetică veselie, de se zguduiau pereţii şi se deteriora mobilierul, şi aşa şubrezit, al localului.

Sigur, că era departe de interpretarea unor roluri de compoziţie scânteietoare, pline de spirit în conţinut, şi de sarcasm necruţător, care biciuiau moravurile prin pana vreunui ilustru clasic al genului; nici măcar nu le avea la îndemână, dar ceea ce realiza el reprezenta compoziţii proprii, create ad hoc de harul lui, şi lipsite de vulgaritatea bufoneriei sau a prostului gust, singurele care salvau textele unor pseudoliteraţi.

Reda însăşi natura umană, fără îngroşări, aşa cum se manifestă ea în cele mai neaşteptate ipostaze create de meandrele vieţii, cu aerul cel mai natural şi firesc şi asta cucerea convingător inimile spectatorilor care se regăseau în cele mai mici detalii, în gestica şi fizionomia lui.

Era actorul sărăcimii, iubit şi preţuit de către ei, şi asta îi răsplătea înzecit zbuciumul lăuntric care-l mistuia al talentului său, hărăzit din belşug de natură. Într-una din săptămânile care urmau, afişul anunţa în bicolor, o nouă farsă comică, avându-l ca autor şi interpret, în rolul principal, pe Puiu Călinescu.

Sala gemea de atâta lume şi chiar balconul, ticsit până la refuz, parcă începuse să scârţâie din încheieturi spre spaima patronului, care nu se aşteptase la un asemenea succes de casă. Alergase cu sufletul la gură în spatele arlechinului, trăgându-l disperat pe îndrăgitul actor de mânecă şi, strigându-i îngrijorat:

– Puiule! Puiu tatii! Ce facem, mă? Văzuşi sala?
– Râdem, aia facem. Doar n-oi fi vrând să bocim ca la cimitir.
– Şi dacă se surpă? îl întrebă patronul sincer îngrijorat. Era într-adevăr record de public. Fără precedent până atunci.

– Păi, n-au plătit să râdă? Şi aşa filmul e vax. Dacă suspenzi şi trupa, chiar dai chix. Iese tămbălău. Cum vrei! De dincolo de cortină nerăbdarea creştea, făcând să răzbată puternic tropăitul încălţărilor şi şuieratul ascuţit al fluierăturilor colective. Începuse vacarmul care trebuia stăvilit într-un fel.

– Du-te dracu’, dă-i drumu’… şi Dumnezeu să vă ajute! se zborşi patronul şi părăsi grabnic scena, făcându-şi cruce. A fost un spectacol de pomină, comentat pe îndelete în mahalale, unii chiar încercând să-i
imite mişcările şi gesturile lui atât de comice. A fost cu adevărat de neuitat şi mulţi după aceea părăsiseră sala plictisiţi de intriga filmului care le apărea anostă şi fără nici un haz, deşi se dorea a fi comedie. Curioasă coincidenţă şi inegală încrucişare de arme.

Dar biruise talentul. Despre ce era vorba de fapt în scurta scenetă care îi amuzase atât de mult, făcându-i să râdă cu lacrimi: Trei amici, colegi în acelaşi birou, se pregăteau să-l sărbătorească pe unul dintre ei, Tibişor Ion, cu ocazia aniversării acestuia, în care scop îi cumpăraseră o pălărie nouă în locul celei vechi, flendurite, pe care o agăţa tacticos dimineaţa, de cum sosea, în cuierul de lângă uşă.

Îl aşteptau să pice din clipă în clipă, urmând să-i înmâneze afectuos pălăria cea nouă spre marea lui bucurie. Era exact ceea ce îi trebuia, întrucât cea veche era tare ponosită. Totul părea normal şi firesc, iar satisfacţia avea să fie reciprocă.

Gestul lor îl mişcă adânc pe sărbătorit, care, nerăbdător, o şi încercă, constatând că devenise posesorul unei foarte frumoase pălării, aranjată chiar pe măsura capului său. Le mulţumi călduros şi îşi strânseră afectuos mâinile. Toţi erau cum nu se poate de încântaţi. Trecu şi ziua de lucru, după care se despărţiră, nu mai înainte de a bea câte o bere, oferită de către sărbătorit. Udase pălăria, conform obiceiului, cum se obişnuia să se spună de câte ori punga îţi permitea să te înnoieşti cu ceva.

A doua zi se revăzură cu toţii în acelaşi birou în care lucrau, dar la plecare, cel care primise cadoul, rămânând ultimul, constată cu stupefacţie că noua pălărie îi cădea acum peste ochi. O luă şi o cercetă cu atenţie: aceeaşi pălărie, aceeaşi culoare, aceeaşi marcă de fabricaţie.

Măi, să fie! Nedumerit, îi adăugă discret sub banderola de meşină din interior rulat de jur îmrejur, un adaos de hârtie dintr-o pagină de ziar. Şi-o aranjă în oglindă, de data aceasta potrivindu-i-se perfect şi părăsi  biroul nemaidând importanţă neplăcutului dar, în acelaşi timp, neînţelesului incident.

Nimeni sau aproape nimeni, nu aflase încă nimic despre păţania lui. Veni şi ziua următoare, când din nou se întâlniră, schimbând între ei, colegial, bineţe de dimineaţă. La plecare, rămas din nou ultimul în birou,
îşi puse liniştit pălăria pe cap, dar culmea! de această dată pălăria refuza cu încăpăţânare să i se potrivească pe creştet. Era prea strâmtă.

Rămase perplex dar în sinea lui se bucură că era singur în birou. Scoase cu grijă sulul împăturit de hârtie pe care-l introdusese mai înainte sub banderola interioară şi încercă din nou. Fantastic!

De data aceasta, pălăria i se potrivi de minune, exact ca în prima zi. Mototoli nervos adaosul de hârtie şi-l aruncă la coş, apoi părăsi biroul încă sub influenţa adâncii lui nedumeriri. A treia zi, de asemenea  coincidenţa sau aproape tot ea făcuse să rămână din nou ultimul în birou, îşi încuie cu grabă sertarul mesei de lucru şi dădu să plece punându-şi pălăria pe cap.

Din nou îi cădea peste ochi de largă ce era. Se aşeză chinuit şi muncit de gânduri pe scaun, reflectând îndelung. Îşi confecţionă din nou un sul de hârtie, pe care îl introduse la locul ştiut, în pălărie, şi aşezată din nou pe cap, aceasta i se potrivea pe măsură.

În sfârşit, veni şi a patra zi, dar de data aceasta, la plecare, nu ştiu cum se potrivi că ceilalţi doi colegi parcă întârziau. Erau toţi trei împreună. Unul dintre ei i se adresă privindu-şi ceasul prins la încheietura mâinii:

– Ioane, mergem?

Lui Ion Tibişor, păţit atâtea zile la rând cu buclucaşa pălărie, parcă îi era şi teamă să nu care cumva să-i facă din nou festa, aşa că se prefăcu că nu aude întrebarea celuilalt, văzându-şi mai departe de lucru la masă, printre hârtii.

– Tibişoare, repetă amicul, hai mă, n-auzi? Hai, că dau o bere, e vremea s-o luăm din loc. Ei! Acum fie ce-o fi! Îşi zise ghinionistul posesor al năbădăioasei pălării şi se ridică la rândul său de pe scaun îndreptându-se nesigur spre cuier.

O apucă cu fereală, mângâind-o cu blândeţe mai înainte de a şi-o pune pe cap, apoi şi-o aranjă. Din nou îi rămase cocoţată pe creştetul capului ca o tichie. Trase de boruri disperat, dar aceasta nu voia cu nici un chip să coboare spre frunte. Se vede treaba că iar se îngustase blestemata. O scoase disperat şi, privind înăuntru, văzu banderola de hârtie aşezată la locul ei.

Privea parcă îndobitocit neştiind ce să mai creadă. Apoi, deodată furios la culme, o smulse şi o plezni cu duşmănie de duşumeaua încăperii, sări ca apucat cu picioarele peste ea, strigând alarmat, cât îl ţineau plămânii:

– Fraţilor! A început să mi se modifice capul. Când mi se umflă, când se subţiază. Ce mă fac? Ceilalţi doi, se tăvăleau deja pe jos de râs, gustând pe săturate poanta finală a farsei lor, care-l zăpăcise într-atât pe bunul lor coleg Ion Tibişor.

Hoţomanii îi cumpăraseră două pălării asemănătoare, dar de mărimi diferite, pe care nu uitau să le înlocuiască zilnic între ele, adăugând celei potrivite ca manşon, banda de ziar. Cortina căzuse de mult, dar publicul continua să râdă molipsitor, cu gura până la urechi, aplaudând zgomotos şi frenetic, parcă fără sfârşit.

Deşi simplă, intriga scenetei avea haz prin firescul desfăşurării acţiunii acestei nostime farse şi devenise peste noapte numărul de senzaţie al întregului program al spectacolului. Clădirea rezistase, de bine de rău, dar prin mahalale se şi răzleţise vorba de duh, ca o butadă de mare efect folosită pe la câte vreo sărbătorire a