
Foloase necuvenite
1. …E iarnă. O iarnă cu scaun la cap, de vreme ce a înţeles că rolul (şi rostul) ei pe planeta Pământ este să ningă, să înzăpezească şi să troienească drumurile, potecile, cărările şi satele. În Câmpia Română şi prin cea a Siretului, care, evident, tot română încă mai este, vântul îşi cam face de cap, în timp ce, în capul guvernanţilor de azi, din acest miez de ianuarie 2012, bat vânturi dintre cele mai deşertice. Eu, un simplu cetăţean de pe raza sectorului 5 din Bucureşti, fost general în Armata României, pensionar nesimţit, după spusele unui prim-ministru căruia îi va rămâne, probabil, numele în post-istoria istoriei prostiei şi aroganţei româneşti, nu prea am de ales. Trebuie să fac un drum până la Casa de Pensii a Sectorului 5 şi să depun o cerere prin care să cer sistarea pensiei de 674 de lei, pe care mi-o plăteşte statul român potrivit cotizaţiei contributive sau contribuţiei depuse de mine, potrivit salariului de bază din cartea de muncă, în calitate de cercetător ştiinţific gradul I, între 2001 şi 2009. Fac asta, întrucât în cele şi prin cele foarte multe decizii de recalculare a pensiei care mi s-au transmit prin plicuri A 5 de către Casa de Pensii Sectorial a Ministerului Apărării Naţionale, scrie negru pe alb că, începând cu luna iulie 2011, voi primi din urmă şi pensia asta civilă adăugată la cea fostă militară, re-re-calculată după veniturile reale şi nu doar după cartea de muncă
Desigur, această Casă de pensii a Sectorului 5 mi-a calculat pensia respectivă după salariul de bază din cartea de muncă, nu după veniturile reale, deci nu după contribuţia efectivă…
…Cei de acolo se uită destul de urât la tine, contribuabil, ca şi cum aş fi un cerşetor care mă duc la uşa lor şi le cer milă…
Domnişoarei sau doamnei de la acel ghişeu, n-am putut să-i spun un cuvânt frumos, pentru că nu mai aveam cuvinte. I-am lăsat, în schimb, un volum de versuri „Sufletul ochilor”, scris de mine în respect faţă de ochii care, totuşi, mai au încă un dram de suflet…
Doamna de la acel ghişeu singuratic nu avea nicio vină că birocraţii din instituţia ei greşiseră completarea deciziei de sistare a pensiei mele civile de 674 de lei, la cererea mea. Eu cerusem ca plata pensiei să înceteze începând cu 1 martie 2012 şi în decizie apărea 1 martie 2011…
De aceea, reveneam aici pentru a şasea oară… Să se corecteze eroarea… Primul drum îl făcusem la jumătatea lunii ianuarie 2012…
…Problema generală din care rezultă şi această mică şicană – care mie mi-a mâncat, prin efectele ei stupide cel puţin zece ani din viaţă – este însă un pic mai complicată, întrucât a fost pusă de un individ fără scaun la cap, ajuns, nu se ştie cum, prim-ministru al României. În concepţia acestui ins – cel puţin, aşa am înţeles din ce a spus el la televizor – exista obsesia de a se lichida odată pentru totdeauna, sub bagheta lui magică, cu privilegiaţii de foşti militari, cu privilegiaţii de foşti aviatori, dar nu şi cu privilegiaţii de foşti magistraţi, pentru că, pentru ei, acordarea unei pensii de serviciu şi cuplarea pensiei cu salariul era un act cât se poate de constituţional şi de legal, în timp ce pentru ceilalţi nu.
Veniturile unui militar din Armata României – cam, în toate timpurile – se compun dintr-o singură sursă: solda. În contract şi în lege mai scria şi asistenţă medicală gratuită şi drept la medicamente gratuite, dar astea ţin deja de un lux trecut. Un drept existent în toate armatele din lume, dar pe care indivizii ajunşi la putere în vremurile PDL-iste & co au hotărât, în frunte cu şeful lor de clan, ajuns prim-ministru, şi cu şefului şefului lor, ajuns pe scaunul de la Cotroceni, să-l suprime. Pentru că aşa a voit vrerea lor. În acest drept se includea, evident, şi o pensie ocupaţională, aşa cum se petrec lucrurile în toată lumea civilizată, când este vorba de nişte militari a căror meserie este riscul extrem…
2. – Nu se poate! Aşa nu se mai poate! a ţipat, atunci, la televizor, ca să-l vadă, să-l audă şi să-l aplaude toată lumea, geniul genial de la Palatul Victoria, susţinut de super-geniul super-genial de la celălalt palat al naţiei, cel de la Cotroceni. Toată lumea bătrână trebuie să primească pensie după contribuţie!
– Da, şefule, dar ăia sunt, pardon, au fost ai statului, şi argaţii statului nu contribuie, lor le dă statul, aşa cum dai câinelui care latră când vin hoţii să te fure – şi chiar sare la gâtul lor ca să te apere – un codru de turtă sau un os. Dar codrul acela de turtă trebuie să-l pui deoparte pentru câine. Şi dacă câinele este mai mare şi codrul trebuie să fie mai mare, că nu se satură, nu mai latră şi nu mai muşcă… Iar tu, stăpânul, eşti în pericol…
– Bă, tu eşti căzut în cap?! Nu înţelegi că tot ce mişcă în tagma bătrânilor trebuie să fi contribuit negru pe alb ca să primească pensie? Ce eşti aşa de bou!?
– Eu înţeleg, şefu’, dar aşa erau regulile atunci şi cam aşa sunt ele prin toată lumea care are reguli!
– Bă, Pişpirică, aici, regula sunt eu! Ai înţeles?
Pişpirică era un vlăjgan cam de doi metri şi patruzeci şi patru de centimetri, în fapt, Alter-Ego-ul onorabilului nostru prim-ministru, care rămăsese pe undeva, pe la un metru şi cincizeci de centimetri (dar esenţa se păstrează în sticluţe, nu?). Acest vlăjgan îl mai trăgea din când în când de mânecă pe şeful lui de drept – Eul său esenţial –, primul dintre cosaşi, primul dintre cioplitori, primul dintre mâncătorii de omăt…
– Am înţeles, şefu’, dar n-am prea înţeles…, cum o să facem aia de-aia?
– Facem ca şi cum am fi făcut-o, înţelegi?
– Nu.
– Bine. O să-ţi explic. Ăstora care n-au contribuit le dăm cât considerăm noi (prin
calcul!) că li se cuvine din ceea ce li s-ar fi cuvenit ca şi cum ar fi contribuit…
– Şefu’, asta-i şaradă!
– Bă, cap de beton neconsolidat, tu nu-nţelegi că nu vreau să aud de generălime, de colonelime, de soldăţime, de aviatorime şi de tot felul dă ăi de-ştia şi de ăi de-ăia!? Nu înţelegi că vreau să-i distrug!? Ce-mi pasă mie de contractul lor cu statul sau de contractul statului cu ei!? Statul de drept începe din acest moment! Până în acest moment, statul a fost un prost, un comunist, un stângaci, un idiot, iar toţi ceilalţi, de la Cuza încoace – dar şi înainte de Cuza, inclusiv Cuza – au fost nişte handicapaţi, nişte hoţi, nişte pungaşi, nişte nimeni! Am zis! Se recalculează toate pensiile de pe lumea asta românească absolut pe principiul contributivităţii! Ce nu-ţi e clar?
– Şefu’! Legea 80, Constituţia, precedentele, ălelalte armate, practica internaţională…
– Bă, tu vrei să te dau afară din Guvern?
– Nu poţi, şefu’!
– De ce nu pot, mă?
– Pentru că eu sunt tu. Şi dacă eu sunt tu, şi tu eşti eu. Fără mine, nu exişti, eşti prea mic. Şi prea neînsemnat. Dar dacă tu vrei să faci contribuţie şi acolo unde contribuţie înseamnă obligaţie a statului de a contribui (pe care, la vremea respectivă, statul şi-a îndeplinit-o, că aşa scrie prin registrele care mai sunt), n-ai decât, nu te poate opri nimeni. Dar cum o să faci asta?
– Hai să-ţi explic. Le spunem idioţilor ăstora de doi bani de prin sistemele lor de apărare, siguranţă şi ordine publică, sau cum s-or mai numi, să-l ia pe fiecare boşorog în parte şi pe fiecare pensionar, tânăr sau bătrân, să-i caute salariul pe care l-a obţinut lună de lună de când l-a băgat statul în serviciu şi să-i calculeze contribuţia ca şi cum ar fi avut-o…
– … Dar n-a avut-o!
– Ei, şi? Care-i problema? În plus, le dăm ăstora de lucru până la calendele romane…
– Greceşti, şefu’…
– de care ori fi, n-are importanţă. Ideea este genială nu? Facem economie la buget şi ne scriem numele cu litere mari în istorie. Pentru că nimeni, niciodată, nu a mai făcut aşa ceva!
– Bravo, şefu’!
– Bă, nesimţitule, bravo să-i zici lu’ mă-ta, nu mie, ai înţeles?
– N-am înţeles, şefu’!
– Nu contrează, tot dobitoc eşti. Dar, dacă tu n-ai fi dobitoc, eu n-aş fi genial! Mai mult, până calculează ăştia noile pensii, jumătate dintre boşorogi se duc, iar jumătate din ăia care sunt mai tineri şi nu se duc, tot se duc, pentru că procedura îi tâmpeşte. Înnebunesc! Şi am scăpat, dracului de toţi sau de cel puţin jumătate din ei, dintr-un singur condei! Aşa a făcut şi papa Stalin cu eroii lui de război care cereau mâncare şi drepturi. I-a urcat pe toţi în trenuri şi i-a trimis în Extremul Orient, unde, spunea el, îi aşteptau nişte izvoare tămăduitoare să le vindece rănile, mâncare, pe măsura unor eroi, adică a unor inşi cu piepturile pline de medalii. Of! Îmi vine să omor dintr-odată cincizeci dintre ăştia! Oricum, jumătate dintre ei au murit pe drum şi au fost îngropaţi prin gări, iar ăi din ailaltă jumătate or fi murit când au ajuns la destinaţie, habar n-am… Dar lovitura a fot genială…
– Dar dacă, între timp, cade guvernul?
– Cum să cadă guvernul, bă, cap sec? Cum să cadă, mă, cel mai performant guvern românesc din toate timpurile şi de pe toate meridianele? Cum, să cadă, bă, dobitocule, cel mai bun guvern din Univers?
– Aşa, bine! Cum cad guvernele! Cu fundul în sus!
– Şi chiar dacă ar cădea, iţele sunt aşa de încâlcite, încât nici mintea lui Einstein nu le mai poate desface! Şi acum du-te, dracului, odată, în cealaltă parte a creierului – ieşi din hipotalamus, că-mi dai emoţii – şi lasă-mă să-mi savurez, la acest birou de mahon guvernamental lustruit de geniul meu, genialitatea…
…Alesul aleşilor naţiei române a zâmbit acestui gând genial şi s-a uitat pe geamul pe care ar fi putut să vadă forfota prenocturnă din Piaţa Victoriei… N-a văzut mai nimic. Îl împiedicau ochelarii lui de cal troian… Ce ar fi dacă această piaţă i-ar purta, într-o zi, numele?!
I se inundaseră ochii de fericire şi de fânul care trebuia să fi fost, la acea oră, tocmai bun coasă, de pe dealul lui ardelean, în care văzuse, pentru prima dată, luceafărul măririi… Atunci, demult, fusese bătut în cap de vânturile necumpătate, ploile îi căzuseră peste pleoapele arse de soare şi, din ochelari nefumurii, îi ţâşniseră, încă de pe atunci, către toate orizonturile, embrionii marilor viziuni geniale ale marelui nostru prim-ministru pedelist. Un fel de Napoleon, care a revoluţionat arta strategică a politichiei româneşti, lipsită de orice simţ artistic… Până la acest genial încurcă-lume…
3. …Mă gândesc la toate acestea, în timp ce troleibuzul 66, la prima oră a dimineţii – o dimineaţă viscolită de miez de ianuarie – mă duce spre staţia Doamna Ghica. Voi coborî, o voi lua pe jos pe bulevardul Teiului, până ce voi ajunge acolo, la Casa de Pensii a Sectorului 5. Nu prea ştiu exact unde se află – pe undeva, prin spatele Circului –, dar nu-i nicio problemă, voi ajunge. Este viscol, desigur, dar toată viaţa mea a fost un viscol. Şi real, şi virtual. Am străbătut aproape toţi munţii României pe ploaie, pe viscol, pe arşiţă, mi-am dus viaţa pe trenuri, prin poligoanele de trageri, pe terenurile de aplicaţii şi, în ultimii ani, chiar şi prin teatrele de operaţii ale lumii: Somalia, Bosnia, Angola, Irak, Afganistan… Sunt supercălit şi nu-mi pasă de viscol. Cel puţin, aşa îmi place să cred. Sufletul îmi este însă cătrănit, nu înţeleg mai nimic din logica asta absolut ticăloasă a recalculării pensiilor, îmi pare rău că am fost nevoit să întrerup, în urma măsurilor luate de guvern, unele proiecte, dar viaţa merge înainte… Viscolul mă loveşte puternic exact în ureche şi parcă nu mai e chiar ca atunci, când, în miez de iarnă, treceam fălos pe la Fereastra Zmeilor sau pe la Trei paşi de moarte… S-au adunat anii – acum câteva zile am împlinit deja 72 – şi nu-mi mai este chiar atât de uşor. Dar trebuie să ajung însă acolo şi să depun cererea de sistare, pentru a nu se crea vreo situaţie neplăcută.
E drept, eu mi-am făcut la timp treaba, dar numai Dumnezeu mai ştie, în aceste condiţii de supremă zăpăceală, ce mai poate să însemne la timp… Al cui timp?!…
4.…Anul trecut, în vară, adică în la începutul lunii iulie 2011, au am depus la Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale, toate documentele necesare recalculării pensiei unice –cererea de recalculare, adeverinţe eliberate de Casa de Pensii a Capitalei, numărul de dosar, talonul cu pensia de 674 lei plătită de Casa de Pensii a Sectorului 5 etc. Mă aşteptam ca problema cuplării acestor două cuantum-uri – cel fost militar (de bază) şi cel civil – adică urmarea, la anii bătrâneţii, ai celor peste 50 de ani de muncă efectivă, să fie rezolvată, cum era firesc, la nivelul celor două instituţii, fără să mă pună pe mine pe drumuri…
…Dar o astfel de atitudine decentă nu mai nu este de multă vreme posibilă în ţara mea. Pe scurt, am făcut şase drumuri la Casa de Pensii a Sectorului 5, dintre care patru pe viscol, şi m-am ales, în final, nu doar cu o decizie de sistare şi cu o adeverinţă prin care să fie specificate veniturile realizate în perioade iulie 2011 – februarie 2012, cum am solicitat eu, pentru a mi se plăti din urmă doar diferenţele, ci şi cu o decizie executorie prin care se impunea Casei de Pensii Sectoriale a Ministerului Apărării Naţionale să-mi reţină suma de 5392 (674 lei x 8 luni), reprezentând, în opinia celui care a făcut acest document, foloase necuvenite. Prin recalculare, suma pe care ar fi trebuit s-o primesc în această perioadă (01 iulie 2011 – 01 martie 2012) este de 8472 lei (1059 lei venituri reale lunare x 8 luni), pe care nu am primit-o până la acea dată şi nici după aceea, din care ar fi trebuit să se extragă cei 5392 lei, cât am primit eu de la Casa de Pensii a Sectorului 5 în această perioadă. De unde rezultă că statul este, de fapt, cel care şi-a însuşit, pentru această perioadă, suma de 2080 lei (8472-5392), ceea ce reprezintă foloase necuvenite de pe urma mea pentru el, nu pentru mine!
5. Evident, Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale – la fel de oarbă ca aproape oricare altă instituţie românească – a trecut la executarea acelei decizii absurde, reţinându-mi o treime din pensie, fără să-mi restituie, cel puţin până la această dată, suma care mi se cuvine de drept, potrivit muncii mele şi contribuţiei mele efective, recalculată de la data depunerii documentelor.
Acesta este, pentru mine, efectul gândirii unice şi irepetabile a primului ministru de atunci şi a echipei lui, al birocratismului deşănţat al instituţiilor care pun în operă măsurile luate de cel mai arogant guvern al României (evident, dintre cele pe care cât de cât le ştiu eu), în cel mai absurd mod din câte mi-a fost dat să îmi imaginez vreodată..
… La rândul meu, privesc şi eu, de aici, de la mine, de la etajul şapte, norii care trec liberi pe deasupra Bucureştiului. Parcă ar nişte vulturi de pradă. Umbre peste Bucureşti, peste Palatul Parlamentului, peste România. În fiecare dimineaţă, când plec la muncă, trec pe lângă această clădire a Parlamentului României. Arhitectură impresionantă, dar tăcută şi tragică. Este locul în care nu s-a întâmplat încă nimic folositor pentru ţara mea, România. Fotografiez această clădire în fiecare dimineaţă şi, tot în fiecare dimineaţă, privesc, preţ de câteva minute, înainte de a trece le treabă, pe ecranul calculatorului, această imagine cutremurătoare. De fiecare dată, mă întreb cu durere: Doamne, unde sunt acei politicieni titani care au creat, au slujit şi au înnobilat suveranitatea, independenţa, întregirea şi devenirea modernă a României? Unde sunt acei politicieni care au făcut câte ceva pentru neamul românilor, pentru acest etern rob al pământului? Ce s-o fi întâmplat, oare, cu urmaşii lor?!