Selectați pagina

Evocări istorice

Evocări istorice

POEZIE ŞI REFUGIU

Când se sfâşie o ţară, cum a fost sfâşiată
România în 1940, şi o jumătate de milion de români au pornit în „marea pribegie”, poate fiecare să-şi imagineze şocul emoţional declanşat de o asemenea catastrofă. Disperarea, durerea, amărăciunea, mâhnirea, tristeţea în general şi nostalgia au fost sentimente fireşti care au cuprins întreaga societate
românească. Din fermentarea acestor sentimente adânci şi aspre, s-a distilat o poezie pe măsură, bolovănoasă, directă, necruţătoare. Greu s-a putut ea manifesta, greu putea ieşi la iveală în Transilvania ocupată. Se mai strecura din când în când în paginile micului ziar românesc pe care invadatorii l-au mai lăsat să agonizeze în teritoriul răpit: „Tribuna Ardealului” şi în câteva volume apărute, printre care şi Versuri din Transilvania nordică, editura ziarului „Tribuna Ardealului”, Kolozsvar, 1941, 207 p. Altele apar la Bucureşti (în Ţară), cum au fost Ardealul cântat de poeţi, Bucureşti, 1943, 167 p. şi reuşitul volum de poezii al lui Iustin Ilieşiu, Sângerări ardelene, Ed. Cioflec, Bucureşti, [1944], 330 p. ş.a. Cel mai cunoscut dintre poeţii pribegiţi era, desigur, Iustin Ilieşiu ale cărui poezii închinate refugiului constituie o adevărată radiografie a unei perioade prea mult ignorate, necercetate, voituitate din partea unor cercuri antiromâneşti. Mai sunt şi mulţi alţii cu o operă inegală dar plină de având sufletesc şi durere sinceră. Pe doi dintre poeţii refugiului, pe Iosif Moruţan şi pe Petru Bucşa i-am cunoscut personal, pe când eram elev şi se întâlneau cu tatăl meu, Gh. Neamţu, la un pahar de vin de casă de la bunica mea din Mintiul Gherlei, de unde şi dânsul apucase  oiagul pribegiei. Doamne ce tristeţe-i mai apuca, ce cântece duioase mai cântau… Era o întreagă istorie vie care mi se desfăşura în faţa ochilor şi în auzul urechilor. Îmi revedeam copilăria, revedeam parcă aievea căruţele, camioanele deschise şi trenurile supraaglomerate care ne-au purtat pe tot întinsul ţării, până-n Bucureşti, cu atâtea amintiri adânci din Dumbrăveni, unde tatăl meu a adăstat mai mult… Poezia, ca şi cântecul, era o formă de descărcare, de descătuşare, de eliberare a sufletului chinuit de refugiat. De 70 de ani mi s-a spus mereu: iertaţi, nu urâţi, nu vă răzbunaţi, UITAŢI. Cu toate sunt de acord, dar nu cu „UITAŢI”. NU. Aceasta niciodată, deoarece dacă vom uita, istoria ne asigură, vom avea parte de o repetare a acelor evenimente. Desigur, în alte condiţii, în alte împrejurări deoarece Europa este unită. Oare ştim cu certitudine cât timp va mai fi unită?

Fenomenul repetării istoriei l-au atestat romanii care l-au verificat sute de ani. De ce credeţi d-voastră că azi în istoriografia noastră bântuie un curent al unor istorici elitişti care susţin şi vor să ne convingă că istoria NU se repetă?
Credeţi că sunt orbi? Nu, ne-o spun pentru că sunt foarte bine plătiţi ca să ne aburească şi să ne dezorienteze. Atenţie români! Noi trebuie să cunoaştem foarte bine această perioadă istorică, precum este obligatoriu să cunoaştem foarte bine şi sufletul celor ce ne-au împins în refugiu. N-aţi observat că au apărut zeci de studii în română, engleză, germană ş.a despre calităţile şi defectele sufletului românesc, iar studiile despre calităţile şi defectele celor ce ne-au alungat în refugiu nu veţi reuşi să găsiţi mai multe de 2-3 şi acelea doar în limba maghiară. De ce? Cu cât cunoşti mai bine sufletul unei naţii, cu atât poţi să o manipulezi mai uşor şi mai eficient. Iată ce scrie la 1874 o gazetă românească luminată, Orientul latin: „Oricând străinii vor a se apropia de român, oricând se fac că vor să se împace cu el, cel dintâi cuvânt ce-i adresează este: „să tragem văl peste trecut!”, ceea ce tradus pe înţeles înseamnă: „uită ce ai fost tu şi ce ţi-am făcut eu, pentru ca să nu ştii nici cine eşti, nici cu cine ai de-a face, nici unde mergi, nici de cine să te păzeşti”.

Iată pentru ce noi nu vrem a uita nimic din trecut. Totdeauna şi de toate să ne aducem aminte, să le reînviem în mintea şi în inimile noastre, să studiem tot, fie glorios, fie posomorât. A nu-ţi aduce aminte şi a nu studia cele glorioase, este decadenţă, este amorţeală, este moarte; a trece cu ochii închişi peste paginile posomorâte ale istoriei este a renunţa la tot ce este mai instructiv. Iată de ce noi cerem de la români să-şi aducă aminte să serbeze zilele epocale şi să-şi studieze istoria”. Refugiul este o pagină „posmorâtă” a istoriei noastre. Să o studiem şi să o cunoaştem mai bine. „Înţeleptul de la Stoiana”, Raoul Şorban, care a trăit respectiva epocă, a făcut o sinteză a acestui dezastru diplomatic, cu totul deosebit care trebuie cunoscut de către toată lumea şi chiar trecut în manuale. Iată imaginea clară şi dreaptă a unui mare înţelept: „…Nimeni nu-şi putea imagina toate ororile ce s-ar întâmpla dacă se va împlini visul de răzbunare al Ungariei de a reveni, ca învingătoare, în Transilvania. Explozia de neomenie ce s-a produs în primele două-trei săptămâni din luna septembrie a anului 1940 – şi a continuat apoi patru ani în şir – a întrecut orice presupunere. Brutalitatea nu era frânată de nici un fel de impediment moral, ea nu s-a limitat la jafuri, furturi, ci s-a descătuşat pe temeiul unui barbarism însetat de răzbunare. Oameni, cu sutele de mii erau vânaţi şi schingiuiţi, băgaţi în vagoane de vite şi expulzaţi – vina lor: aceea de a fi fost români; bande de militari şi formaţii paramilitare intrau în casele românilor şi-i jefuiau, smulgeau cerceii din urechile femeilor sau organizau masacre, omorând bătrâni, femei şi copii de-opotrivă”. ”Fără milă!” De fapt ocupantul ungur făcea ce a făcut în Transilvania şi la 1848-1849; adică:
Vânarea intelectualilor români.
Alungarea sub diferite forme a cât mai mulţi
români.
Maghiarizarea forţată a românilor.
Lichidarea valorilor identitare: limbă, religie,
cultură, învăţământ.
Excluderea de la viaţa politică şi de stat.
Pauperizarea economică.
Muncă forţată.
Exterminare fizică.
Îndârjirea, încăpăţânarea, tenacitatea autorităţilor ungare de a curăţa, de a epura Transilvania de tot ce era românesc la 1940 (ca şi la 1848) onstituie cred pentru ori şi cine, o REPETARE a  istoriei. Nu putem fi păcăliţi atât de uşor cum cred „istoricii cumpăraţi” şi „cozile de topor”… Constatând identitatea scopurilor de la 1940-44 cu cele de la 1848-49, ca istoric, unica explicaţie am găsit-o în rasismul unguresc. Atitudinea de superioritate (de la 1848-49) faţă de „valahul puturos” şi până la 1940-44, n-a fost decât o reală şi tristă CONTINUITATE în această infamă atitudine. Şi românii se alinau cu doine de jale, cum era şi imnul lor „Doina refugiatului” scris de I. Ilieşiu cântat pe muzică de A. Istrate, care încheia cu o ardentă speranţă pe care şi părinţii mei au nutrit-o tot timpul refugiului:

„Vânt drumeţ de primăvară,
De-o mai fi să zbori la fraţi,
Spune-le să nu mai plângă,
Pe sub poale de Carpaţi.
Să se-nchine zi şi noapte
Şi să creadă-n Dumnezeu:
E aproape sărbătoarea
Ce-o aşteaptă neamul meu.”
Tot speranţă nutria I. Ilieşiu şi în 1942 în
poezia sa „La castelul de la Ciucea”:
„Lacrimi, jale, umilinţă
Gem în temniţă martirii,
Dar aşteaptă cu credinţă
Să vestească biruinţă,
Clopotele dezrobirii”.

Iar în „Dor de Cluj”, Iustin Ilieşiu suspină cu mult năduf:


„Ani de ani am răsădit în tine
A iubirii floare să-nflorească
Iar acum pe străzile cernite
Nu se-aude o vorbă românească.
Plânge neamul meu închis în temniţi,
Plânge şi aşteaptă libertate.
Jugul cel străin cumplit apasă
Şi dreptatea lor nu e dreptate …
Clujule, Clujule,
Rabdă suferinţa în tăcere
Căci românii încă mai trăiesc,
Vor veni-ntr-o zi să-ţi cânte doine,
Şi să te facă iarăşi românesc”.

Bieţii români rămaşi acasă au fost obligaţi de invadatori să înveţe alte poezii, alte cântece: ca
următoarea ”capodoperă”:


„Trei nuci seci,
Fug valahii cei zevzeci.
Pe Carol l-am alungat,
Ţara de Nord i-am luat,
Pe Mihai încă l-om bate
Şi-om lua şi ceea jumătate”.
Sau:
„Ochii lui Horthy Miklos
Joacă în lacrimi de bucurie.
Piciorul micului său cal bate
Spumă în sângele roşu valah”.

Şi astăzi, orice român adevărat care a cunoscut refugiul nu-l poate citi pe Iustin Ilieşiu fără lacrimi în ochi. El a fost şi poeziile lui au rămas un dar sacru pentru sufletul românesc şi cultura română. Opera sa a rămas un monument la care ne putem închina cu blândă pioşenie. Dar trebuie să nu uităm un lucru important: în primul rând am fost trădaţi de unguri cu care am trăit împreună, am fost trădaţi apoi de nemţi, de italieni, de englezi, de francezi, de ruşi, de bulgari şi de atâţia alţi mari europeni care acuma ne despoaie cum au făcut-o şi altădată. Şi am fost trădaţi nu numai la München, ci şi cu ocazia semnării tratatului Ribentrop-Molotov. Zile ale trădării au mai avut românii şi altele, însă istoricii elitişti năimiţi de unii şi de alţii nu ştiu să marşeze decât pe clişeul cum au trădat românii, deşi este evident că noi ne-am apărat fiinţa naţională… Acum, în aceste vremuri tulburi şi grele să nu uităm cât vom trăi şi vom fi români poezia scrisă cu inspiraţie divină, acum 13 ani (1 iunie 1997) de către Adrian Păunescu, al cărui talent duşmanii nu i-l pot răpi:

ZIUA TRĂDĂRII


Puţine conştiinţe mai sunt în ţară treze,
Protipendada râde şi micul vodă minte,
De silă, de ruşine, strămoşii din morminte
Se scoală dintr-odată şi vor să emigreze.

Trădarea pune frâul pe naţia săracă,
Reînfloreşte frica în ochi şi în ferestre,
Sporeşte sistematic importul de căpestre,
Poporul reînvaţă, înspăimântat, să tacă.

Îmbracă-te în doliu, nefericită ţară,
Cerneşte-ţi şi năframa, cerneşte-ţi şi lumina,
Pierd capii tăi Ardealul şi-ngroapă Bucovina
Şi tristei Basarabii îi dau motiv să moară.

Nu mai avem nici pâine în preajma gurii mute,
Se vinde România la preţ de sold, în lume,
Aşa că uită-ţi, ţară, istorie şi nume,
Deşteaptă-te, Române, îmbracă-te şi du-te

Dr. Gelu NEAMŢU

Arhivă