Evocari istorice. TREIZECI DE ANI DE ISTORIE CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ

Domnul inginer Gheorghe Indre mi-a
lansat o adevărată provocare în momentul
în care m-a invitat să scriu câteva rânduri
despre ultimele trei decenii de istorie
contemporană a României. Am
acceptat-o cu plăcere dar
mai ales ca pe un exercițiu
de luciditate, acesta din
urmă fiind în opinia mea o
datorie de român. Spun asta
deoarece imaginea acestui
„prezent continuu” este
elaborată fie de beneficiarii

schimbărilor care au avut loc după evenimentele
de la finele anului 1989, fie de nemulțumirile și
mulțumirile celor care se aflau la vârste adulte în anii
comunismului și care și-au transferat propriile imagini
subiective și copiilor lor, în sfârșit de învingătorii
geopolitici din 1989 – puterile occidentale care
au învins regimurile comuniste. În aceste condiții,
spiritele obiective și lucide sunt atât de puține și,
în orice caz, fără capacitatea de a influența spațiul
public. Istoricii înșiși urmează, în general, tendințele
momentului, prin acceptarea imaginilor deja
propagate. Dar oare de ce ar trebui să fim lucizi și
obiectivi cu propria noastră istorie recentă, indiferent
de vicisitudinile propriilor noastre vieți ? De ce nu
ar trebui să ne înscriem și noi în corul celor mulți
și foarte mulți care spun că România s-a schimbat
foarte mult în bine, ba chiar că niciodată nu ne-a
fost în întreaga noastră istorie atât de bine ca acum ?
„Ce rost are, dragă domnule, să încerci să fii original
când nu ai decât să copiezi din cărțile de istorie care
s-au scris până acum? Un istoric original este demn
de obștescul dispreț. Și ce, mă rog, sunt cărțile de
istorie originale? Obrăznicii!” Acesta era sfatul pe
care tânărul istoric din romanul lui Anatole France,
Insula Pinguinilor, îl primea de la un confrate mai
experimentat. Luciditatea și obiectivitatea sunt însă
esențiale dacă vrem să însănătoșim România și să ne
mobilizăm energiile naționale într-un proiect de țară.
Imaginile false despre noi înșine sunt ca un opium care
ne ține în letargie. Iar ultimii treizeci de ani de istorie
românească sunt o succesiune de imagini
false care ne-au făcut, ca nație, să ne pierdem
busola.

Numai atunci când popoarele, prin
elite, au o idee clară unde se află, ce au de
făcut și sesizează încotro se îndreaptă istoria,
se pot înscrie pe o traiectorie de progres.
Așa a fost între 1848 și 1878 când, în numai
30 de ani, poporul român a reușit să facă
prima unire, să creeze statul modern și
să-i obțină independența. Următoarele
trei decenii au însemnat o dezvoltare fără
precedent a statului român care face un
salt din categoria micilor puteri în cea
a puterilor regionale, devenind un punct de atracție
pentru românii din interiorul arcului carpatic și
un adevărat model pentru popoarele și statele din
Balcani. Lucrările de infrastructură devin la acea
vreme reprezentative la nivel european: podul de la
Cernavodă, realizat în numai 5 ani (1890-95) era cel
mai lung din Europa, iar silozurile de la Constanța
erau primele construcții din lume din beton armat
(1904-1909). În ultimii treizeci de ani scurși din
decembrie 1989, poporul român a privit însă mersul
istoriei printr-o lentilă deformată. De ce ? Pentru că
mare parte din elitele oligarhice care au acaparat
statul nu au avut și nu au cultură și orizont strategic.
Într-un context istoric și economic deosebit de
favorabil, România a devenit un spectator al scenei
internaționale, și-a pierdut structura complexă a
economiei, a dispărut de pe harta internațională a
cercetării, a intrat în al 28-lea an de declin demografic,
instalându-se durabil în rândul celor mai sărace țări
ale Europei. Totodată, diferențele regionale s-au
accentuat, existând pericolul ca peste ani să afecteze
însăşi coeziunea statului. Şcoala românească, de mare
tradiție, a ieșit din marile clasamente internaționale.
Mall-urile frumoase, cartierele de clădiri de birouri
care seamănă cu cele din occident, zonele rezidențiale
opulente dezvoltate fără nicio regulă de urbanism
rațional și sentimentul de împlinire al oligarhiei
sunt numai imaginile unui progres superficial,
vitrina care acoperă dezastrul. Sunt treizeci de ani
de declin în ciuda integrării în NATO și în UE care

ne-au clarificat situația geopolitică și ne-au inclus
în cele mai selecte cluburi ale scenei internaționale.
Principalul indicator ce nu poate fi contestat de
nimeni este exodul de neoprit al populației tinere
care ne plasează pe locul 2 în lume, după Siria. Acest
exod nu este numai semnul subdezvoltării cronicizate
dar mai ales al lipsei încrederii în viitorul acestei
țări. Cauzele acestui fenomen nu sunt în primul rând
materiale ci psihologice. Remitenţele de miliarde de
euro anual ale românilor din afară au compensat în
mod generos incapacitatea oligarhiei de a asigura
perspective decente pentru populația rămasă în
țară dar au creat încă o imagine falsă a dezvoltării
unor zone întregi ale României prin vilele construite
pe model italian și spaniol. Această schimbare de
peisaj nu a însemnat nimic sau aproape nimic sub
aspectul viabilității economice a zonelor respective.
Aceste remitențe sunt atât de lăudate de guvernanții
și politicienii de la București fără a se aminti însă
și prețul enorm plătit de țară care se goleşte de
populație și care astfel își vede năruită capacitatea
de creștere economică pe termen mediu și lung ( deci
orice posibilitate de a recupera decalajele faţă de
ţările din vest), de sutele de mii de destine afectate
iremediabil (copii lăsați în grija bunicilor, rudelor
sau chiar pe cont propriu; energii risipite – muncitori
calificați, oameni cu studii medii şi chiar superioare
angajați ca zilieri şi îngrijitori de bătrâni; sute de mii
de copii născuți pe alte meleaguri şi tot mai rupți de
identitatea românească).
O altă imagine falsă este cea a creșterii PIB ului

României de foarte multe ori, fără a se preciza
şi structura capitalului din economie, structura
economiei “naţionale” şi dispariția domeniilor de
vârf, cu înaltă valoare adăugată – elemente care dau
consistenţă strategică statului şi direcție societății.
Acești ultimi 30 de ani au înregistrat dispariția
unor domenii de tradiție, construite cu sacrificiile
poporului român, energia, pasiunea şi priceperea
unor specialiști, precum industria utilajului
petrolier, a industriei petrochimice, a aeronauticii,
a industriei de armament, a electronicii, a industriei
de echipamente energetice și a echipamentelor
pentru agricultură. Branduri de succes, care nu
duceau lipsă de comenzi mai ales pe piețe externe,
au fost distruse de elemente ale elitei oligarhice
postdecembriste. Amintesc Uzinele Aro, Electroputere
Craiova, fabrica de diamante sintetice (în momentul
distrugerii criminale a acestei fabrici, numai 4 țări
din lume dispuneau de asemenea capacități – SUA,
Rusia, Suedia și România), Uzina de Utilaj Petrolier
Târgoviște, Tractorul Brașov, Combinatul de Oțeluri
Speciale Târgoviște. Lipsa unei tranziții economice
raționale a avut mai multe efecte dintre care amintesc:
Plecarea din țară și/sau deprofesionalizarea
unui număr considerabil de muncitori calificați,
dispariția învățământului preuniversitar tehnic,
declinul învățământului universitar politehnic,
declinul iremediabil al cercetării, un adevărat exod
al inginerilor în condițiile în care lumea își făcea
intrarea în cea de-a patra revoluție industrială.

– Dispariția unor domenii care ofereau o
bază de cooperare cu alte state ale lumii și ofereau
politicii externe românești deschidere și consistență.
Acest lucru a dus automat la încetarea cooperării cu
foarte multe state ale lumii, restrângerea orizontului
geografic și ariilor de interes din Asia, Orientul
Mijlociu, Africa și America Latină, inclusiv cu cele
din vecinătatea cea mai apropiată cum este Europa
de Sud-Est. Posturile diplomatice au devenit simple
posturi de prezență și consulare iar nu de cooperare.
Cooperanții români erau adevărați ambasadori ai
României, la fel obiectivele realizate de ei – rafinăriile
din Pakistan și Iordania, Institutul Petrolului din
Banguy etc. etc. pentru a vorbi numai de diplomația
energetică a României. Grație acestei cooperări și
formării de specialiști în universitățile românești,
numeroase țări din emisfera sudică votau automat
candidaturile românești în organizații internaționale.
– Dispariția sau subțierea până la irelevanță a
unor domenii de viitor precum electronica, industria
aerospațială și industria de armament.
– Simplificarea extremă a economiei românești
care ne-a afectat și schimburile cu economiile
complexe occidentale și capacitatea de a atrage
investiții majore, cu înaltă valoare adăugată. A nu
se uita că nucleul dur al UE este format din acele
țări ce au capacități industriale relevante și care
pot lua parte la parteneriate paneuropene : Airbus,
Ariane, Alianța Bateriilor, programul Galileo

(GPSul european) etc. etc. – acestea trasează centrul și
periferiile în UE iar noile axe de finanțare (Banca
Climatică, fondul european pentru industriile militare
etc.) sunt destinate țărilor care au capacitatea de a
participa la astfel de programe.
– Cvasi-dispariția cercetării a dus la dispariția
limbii române ca limbă a tratatelor științifice. Astăzi
limbajul științific românesc este inundat de termeni
împrumutați fără nicio adaptare din engleză.
– Un copil când deschide ochii în lume are
nevoie să creadă în capacitatea țării sale de a avea
realizări excepționale. Numai așa capătă încredere în
viitorul țării sale și dobândește credința că energia
lui nu se va pierde rămânând acasă.
Efectele dispariției țesutului industrial și de
cercetare-dezvoltare îl resimţim și prin faptul că

start-up-urile de vârf sau unicornii migrează în
afară: unicornul Uipath (automatizare robotică și
inteligență artificială), cu care ne mândrim și care a
reușit să depășească valoarea de 7 miliarde de dolari,
are activitățile în Statele Unite ale Americii iar nu în
România. Să amintim și ARCA Space Corporation
(noile tehnologii aerospațiale) care a delocalizat în
New Mexico (SUA).
Marea oportunitate oferită de fondurile
structurale a fost ignorată de o clasă oligarhică care
a mers în direcția integrării României în UE fără
un plan național de investiții și fără o strategie de
dezvoltare a țării.
Altă imagine falsă a ultimilor treizeci de ani este
prezentarea “turismului diplomatic”, fotografiilor
alături de lideri din alte țări și alinierea simplistă
la pozițiile exprimate de națiunile lider din alianțele
din care facem parte (fără a mai ne bate capul cu
elaborarea interesului românesc) drept succese de
politică externă. Teme importante de politică externă
au devenit obiectul unor polemici sterile în lupta
măruntă pentru putere.
Declinul celor 30 de ani se observă și în sport,
în nivelul general cultural al populației (7000 de
biblioteci închise în ultimele trei decenii, cea mai mare
rată de analfabeți funcționali în rândul tinerilor din
UE – aproximativ 40 %, 500 000 de copii, cu vârste
între 7 și 18 ani, care și-au abandonat studiile, cvasidispariția

presei scrise de calitate). În sfârșit, cei mai
mulți reprezentanți ai elitelor oligarhice sunt mult
sub nivelul intelectual al eșaloanelor 2, 3, 4 ale PCR
care s-au convertit la post-comunism în decembrie
1989, mult mai puțin sensibile la expertiză, în schimb
dau dovadă de o puternică atitudine clientelară. Este
motivul pentru care, în general, actul de guvernare
din ultimii zece ani a stat mai mult sub semnul
improvizației. Cultul personalității a supraviețuit
Epocii Ceaușescu prin unii “baroni locali”, lideri
politici, miniștri, șefi de instituții.
La capătul acestor ultimi treizeci de ani, viitorul
României nu poate fi privit cu optimism. Aceste trei
decenii poartă în ele ingredientele irelevanței noastre
pe scena istoriei și riscul dispariției. Oricând se poate
face ceva pentru a opri declinul deoarece poporul
român are suficiente elemente de valoare. Însă cu cât
ne complacem mai mult timp în această margine de
istorie, cu atât costurile plătite de națiunea română
vor fi mai mari.