Evocări istorice – II

Revista noastră are datoria sacră de a aniversa 200 de ani de la naşterea lui George Bariţiu (24 mai 1812-24 mai 2012) nu numai pentru că a fost unul dintre titanii revoluţiei românilor din Transilvania (1848-1849), ci şi fiindcă gazeta sa, cu condeiul său, a scos pentru prima dată din anonimat Luna şi pe vitejii luneni, dezvăluind românilor masacrul făptuit cu cruzime de secui şi unguri în septembrie 1848.

Lunenii şi vecinii lor şi-au apărat cu dârzenie teritoriile lor româneşti refuzând să dea recruţi armatei ungare invadatoare trimisă de Kossuth să anexeze Transilvania cu forţa.

În plus nepoata marelui patriot George Bariţiu,  pe nume Pop Maria, născută Bariţiu,  soţia parohului local Pop Simion este înmormântată în curtea bisericii din Luna, lângă mormântul protopolui Pop Gavrilă care a semnat actul Unirii la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia

Cenzura, în general, are mai multe feţe.

Una dintre ele, cum a fost şi aceea din Transilvania, pentru foile lui George Bariţiu, a avut un caracter exclusiv etnico-politic.

Nicăieri în lume acest gen de cenzură nu s-a manifestat mai brutal, silnic şi abuziv decât în Transilvania.

De ce?

Pentru că aici stăpână era o minoritate. Aristocraţia maghiară.

În Transilvania, majoritatea o constituia românii. Românii munceau pământurile, românii plăteau impozite, românii dădeau majoritatea recruţilor.

În schimb, românii nu erau egali în faţa legii, românii nu aveau drepturi politice, nu aveau limba recunoscută, nici confesiunea recunoscută, românii nu aveau nici drepturi omeneşti.

În consecinţă, valahii trebuiau controlaţi, ţinuţi în frâu, dar mai ales ţinuţi în întuneric.

Acestă determinare nedreaptă a minorităţii nu se putea împlini fără o cenzură aspră pentru firavele gazete româneşti Gazeta de Transilvania (1838) şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură, cărora George Bariţiu, un român inteligent, generos şi de mare caracter le-a dat viaţă şi care a marcat profund secolul pe care l-a parcurs; un titan al culturii noastre născânde.

A şi fost supranumit „Nestorul” presei româneşti.

De seamă a fost şi Timotei Cipariu cu al său Organ al luminării (1847), transformat apoi în Organul Naţional (1848). Din păcate mai puţin cunoscut ca ziarist.

Cei doi mari oameni de cultură români, au avut un rol imens în dezvoltarea spiritualităţii româneşti, mai ales până la revoluţia din 1848 pentru că, luptând cu cenzura, au dat românilor un minim de educaţie politică. Pentru ca „ziua cercării” pe care românii o aşteptau ca pe Mesia, să nu-i găsească pe români nepregătiţi, „fără principii, fără patriotism, fără virtute publică şi privată” cum spunea George Bariţiu atât de plastic¹.

Cenzura preventivă (politică) de până la 1848, Bariţiu o aprecia numai cu puţin mai blândă decât aceea de sub scutul rusesc al ţarului Nicolae I. Din punct de vedere etnic însă, dominanţii ar fi dorit ca presa românească să nici nu existe.

Iată de ce, în acest sens, funcţionarul Péterffy de la Guberniul din Cluj, susţinea că „însăşi existenţa de foi periodice româneşti oricât de inocente la părere” constituia un serios pericol pentru dominanţi².

Aceste declaraţii erau întărite de o triplă cenzură: una la Braşov în localitatea în care apărea Gazeta şi Foaia, a doua la Cluj, la Guberniu şi a treia la Viena exercitată de către cancelarul aulic al Transilvaniei Jósika Sámuel³.

George Bariţiu a avut ciocniri serioase cu cenzura în 1840⁴, în 1844⁵ şi una foarte gravă în 1845, când a fost chemat la ordine de baronul Jósika care îi porunci să dea publicului român o lectură „inocentă şi sănătoasă” deoarece, susţinea cancelarul aulic al Transilvaniei, scrierile politice pot fi „periculoase” pentru români⁶.

Cam ce fel de presă ar fi dorit Jósika să citească românii, o descrie savuros George Bariţiu în Foaie, arătând că ea ar fi fost asemănătoare cu cea din ţările în care tiparul zăcea „sub jug de fier” (de parcă în Transilvania feudală n-ar fi fost la fel – aici Bariţiu a vrut să facă pe neştiutorul) şi unde „… bietelor gazete nu le este iertat a-şi umple coloanele decât mai vârtos cu umblarea timpului, cu rodirea pământului, cu vânzări şi cumpărări, cu fenomene de ale naturei şi altele ca acestea, la care mai adaugă câteva ştiri din afară nici calde nici reci”⁷.

Şi totuşi, în ciuda acestor oprelişti, piedici, îngrădiri, constrângeri, cu toată rigoarea neîndurată a triplei cenzuri, cu toată neadormita vigilenţă a „sergenţilor de la finanţe şi a poliţiei de paşapoarte, cărţi şi ziare, ideile şi teoriile propagate în Franţa pătrundeau şi în alte ţări ca prin aer [s.n.]. Librari şi alţi neguţători erau pedepsiţi cu amenzi în bani sau cu închisoare căci strecurau în ţară cărţi şi ziare oprite; urmau călcări [percheziţii] de domiciliu şi de bolte [prăvălii], confiscări cu ridicata; nu se putea însă opri de tot călătoria persoanelor dintr-o ţară în alta, şi călătorii dacă li se confiscau cărţile la fruntarie, le rămâneau ideile în capetele lor, care nu se puteau confisca”⁸.

Este aprecierea fabuloasă a lui George Bariţiu şi o găsesc cea mai reuşită caracterizare a ineficienţei, ba chiar a eşecului cenzurii în general. Este unică şi tot atât de sugestivă ca şi etichetarea cenzorului de către Simion Bărnuţiu cu titlul de „omorâtor de minte omenească”.

Cred că în nici o limbă cunoscută nu există o sintagmă mai potrivită, mai adecvată, mai apropiată de adevăratul conţinut al îndeletnicirii de cenzor⁹.

Este de remarcat în epocă şi rapiditatea cu care cancelarul aulic de la Viena, Jósika Samu, i-a recomandat guvernatorului Teleki József, încă la 18 martie, o atenţie specială faţă de presa românească în condiţiile în care era conştient că menţinerea pe mai departe a cenzurii (deci în forma veche) nu va mai fi posibilă¹⁰.

Şi întradevăr, după câteva zile de la „recomandarea” lui Jósika, unii tineri, numiţi de guvernatorul Teleki „nechibzuiţi” au manifestat la Cluj, în faţa guberniului pentru „libertatea presei”, dar după ce Teleki le-a explicat „celor cu mai multă judecată” dintre „tinerii nechibzuiţi” că „cenzura nu se poate desfiinţa, din cauza presei române şi germane, chiar în interesul maghiarilor, tinerii s-au liniştit”¹¹.

Acesta era răspunsul lui Teleki către Jósika.

Cred că acest text exprimă cât se poate de clar substratul etnic al cenzurii autorităţilor maghiare din Transilvania.

În fapt, acest eveniment care nu a fost deloc unul mărunt, ci unul cât se poate de semnificativ se constitue într-un exemplu convingător de egoism naţional. Autorităţile au preferat să menţină formal, de faţadă, cenzura asupra ziarelor lor maghiare numai pentru a putea ţine sub un control sever pe cele româneşti şi germane!

Înţelegând că până la urmă va sosi totuşi vremea când şi gazetele româneşti vor trebui să devină cu adevărat libere se mai încearcă o stratagemă.

Ministrul de interne al Ungariei, Szemere Bertalan, scria de la Buda în 25 mai 1848 amicului său, baronul Kemény Dénes: „Tu să fii bun să câştigi gazeta românească şi preoţii români pentru cauza maghiară”. Cauza maghiară era uniunea Transilvaniei la Ungaria, respectiv anexarea Transilvaniei de către Ungaria contra voinţei românilor majoritari.

Ministrul mai sublinia că în acest scop „nu avem voie să fim zgârciţi”¹². Cu alte cuvinte, se recurge şi la corupţie.

În iulie 1848, comisarul Vay Miklós îi oferă şi el lui George Bariţiu, o tipografie nouă de 6.000 de fl.¹³, numai să nu se opună uniunii, însă fără nici un succes. Bariţiu continuă să susţină linia democratică a majorităţii româneşti.

Şi întradevăr, „spiritul timpului” care nu însemna altceva decât „spiritul democratic” nu putea fi stăvilit de nicio forţă contrarevoluţionară. După adunarea de la Blaj din 3/15 Mai 1848 şi până în 3 martie 1849 când editarea Gazetei va înceta pentru un timp, cenzorii n-au mai cutezat „a-şi exercita profesiunea omorâtoare de drept, de libertate şi lumină” (cum spunea S. Bărnuţiu în marele său discurs).

Cel ce va răsfoi Gazeta, mărturiseşte chiar redactorul ei, „va cunoaşte îndată diferenţa dintre n[umerii] cenzuraţi şi dintre cei liberaţi de cenzura preventivă, redactaţi numai cu privire la împrejurările actuale de atunci, după cum adecă se schimba situaţiunea şi precum cereau interesele naţiunii”¹⁴.

În iulie 1848 va dispare de pe frontispiciul Gazetei şi detestata formulă umilitoare, simbol al triplei cenzuri: „Apare cu preaînaltă voie”¹⁵.

Dar dacă cenzura prealabilă nu mai funcţiona, mai rămăsese un alt gen de cenzură, aceea fizică, dură şi iraţională, care s-a exercitat asupra Gazetei de Transilvania începând cu luna iunie, când Gazeta, pentru a fi redusă la tăcere a fost arsă inchizitorial în public¹⁶, pentru ca în acest fel să nu mai ştie nimeni că în Transilvania au fost români cu aspiraţii, cereri şi pretenţii şi astfel românii, pe cât posibil, să fie eliminaţi chiar şi din istorie.

Această formă barbară de cenzură etnică era considerată de G. Bariţiu „cel mai invederat testimoniu” despre justeţea programului pe care îl urma, care evident era programul revoluţionar românesc de la Blaj în 16 puncte.

Şi ca o concluzie generală a luptei lui Bariţiu cu cenzura, îi asigura pe dominanţi că totuşi „Soartea naţiunii române se va hotărâ în Bucureşti şi în Iaşi, iar nu în Cluj, nici în Blaj, nici în Buda” [sb.n.]¹⁷.

Dar să revenim la cenzură.

În sfârşit, împăratul a decretat desfiinţarea cenzurii, dar şi cele 12 puncte ale revoluţiei ungare prevedeau desfiinţarea cenzurii! Trebuia deci găsită o altă cale prin care „legal” (în ghilimele), să li se poată pune pumnul în gură naţionalităţilor nemaghiare, mai ales românilor care se opuneau anexării Transilvaniei la Ungaria.

Spiritul inventiv al lui Kossuth Lajos a găsit imediat soluţia salvatoare pentru dominanţi: cauţiunea!

Cine dorea să editeze un ziar în Ungaria (deci şi în Transilvania anexată) trebuia să plătească o cauţiune imensă, prohibitivă pentru naţionalităţi.

Organul Luminărei¹⁸ anunţase încă din 7 aprilie 1848 regulamentul (provizoriu) pentru tipărirea de ziare dat de ministrul de interne al Austriei în 31 martie 1848. Avea 88 de paragrafe. Paragraful 5-8 se referea la cauţiunea în bani pentru jurnalele care apăreau mai mult decât de 3 ori pe săptămână şi care a fost fixată la 2.000 fl., iar pentru celelalte gazete la 1.000 fl.

În Ungaria însă, cu mult mai săracă în capital decât Austria, cauţiunea a fost fixată de Kossuth la 5.000 fl. şi 10.000 fl.

Aşa stând lucrurile, Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu se adresează românilor într-o circulară a Comitetului naţiunii la 1 noiembrie 1848 (din Sibiu) întrebând firesc, de ce dacă dominanţii spun că drepturile sunt comune, ale tuturor şi că le-au împărţit deopotrivă cu românii, se cer totuşi 5, 10-20 mii de fl. de la cel ce „vrea să ridice o tipografie?”

În acest caz susţin cei doi fruntaşi români, „numai Kossuth ar putea deschide tipografie…”¹⁹.

În iulie 1848 Timotei Cipariu merge la Pesta la Comisia Regnicolară cu un memoriu, în care ca redactor se pronunţă şi el în problema cauţiunii²⁰. Este un document absolut nou, necunoscut până azi, aflat în dosarele din colecţia de documente 1848 ale lui S. Dragomir a Institutului de Istorie „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca²¹.

Documentul tradus (de Silviu Dragomir) este cu mari lacune pentru că originalul văzut de el notează că era deteriorat. În ce priveşte cauţiunea impusă de Kossuth, documentul are următorul conţinut:

„Referitor la cauţiune: mintea omului nu poate să conceapă că într-o epocă liberă şi într-o ţară constituţională, acum, când noile libertăţi sunt roadele gândirii libere, tocmai această gândire şi scrisul să fie aruncate în asemenea lanţuri care nu pot fi elaborate de raţiune, ci numai şi numai de mamona.

Toate păcatele şi chiar şi cele mai îngrozitoare fapte, sunt pedepsite fără nici o excepţie după ce ele au fost comise; când omul devenind deja nemernic le săvârşeşte în cunoştinţă de cauză şi cu voinţă.

Ori, numai sărmanul scriitor şi în speţă unul politic să fie pedepsit anticipat şi încă cu o pedeapsă nemeritată, pe care în majoritatea cazurilor, el ca reprezentant al unei clase abia supravieţuitoare, este incapabil de a o acoperi, numai dacă tocmai nu-şi oferă sufletul şi libertatea gândirii în serviciul clasei mai lipsite de orice spirit.

Aceasta este o măsură botezată: libertatea presei; o măsură mai apăsătoare decât cenzura; o libertate despotică ce profanează sfântul nume de libertate.

Naţiunea română din Ardeal are şi un alt motiv ca să se ridice cu toată forţa împotriva acestei prese libere încătuşate.

Dacă ne gândim bine, această cauţiune este atât de uriaşă, încât nu cred, că în Transilvania s-ar găsi un singur român, care să aibă poziţia şi banii necesari pentru înfiinţarea unui organ politic” […]

[…] „Subsemnatul fiind şi el redactor al unuia dintre cele două organe de presă, declar anticipat, că în cazul în care dvs. D-le ministru nu veţi mijloci o schimbare în această direcţie, voi fi nevoit să închid ziarul.

Dar totodată voi arăta şi motivul: de ce oare în această slăvită epocă a libertăţii este incomparabil mai greu pentru o naţiune săracă sau pentru o persoană să scoată un ziar, decât în perioada mult blestemată a cenzurei?

Dar să ştiţi că acest lucru nu va stîrni idei strălucite în sărmanul popor român faţă de libertatea mult slăvitei epoci de aur şi faţă de liberalismul legilor maghiare.

Şi dacă ne gândim la ideile formate de presa periodică maghiară din Transilvania despre libertatea presei atunci când vine vorba de celelalte organe ardenele nemaghiare [sic].

Presa maghiară îşi revendică cele mai nelimitate libertăţi.

Atacă cu cele mai necruţătoare acuzaţii, bănuieli, ameninţări şi alte arme nedemne nu numai persoane, ci uneori şi naţiuni întregi.

Prezintă fapte eronate, născociri false; şi face acest lucru cu cea mai furioasă ură naţională, cu ironie şi maliţie.

Celorlalte naţiuni însă nu le permite nici măcar o expresie mai tare formulată în autoapărare fără să nu arunce toate răutăţile asupra calomniatorilor şi a instigatorilor – în lipsă de alte motive de inculpare.

Cam astfel se prezintă spiritul presei libere din Ardeal.

Iar cine nu crede aceste lucru, n-are decât să răsfoiască orice număr din Koloszvári Híradó şi Ellenőr, unde va găsi calomnii, ironii şi defăimări la adresa naţiunii noastre. Dacă naţiunea noastră şi-ar fi permis [să scrie la rândul ei] doar o zecime din ele, am fi poate de mult spânzuraţi sau aşezaţi în acelaşi loc cu ucigaşii şi bandiţii.

Ori de asemenea presă liberă să-i ferească Dumnezeu pe toţi oamenii cinstiţi.

Dacă situaţia va continua şi pe mai departe, sărmanul jurnalist român ar face mai bine dacă şi-ar tăia degetul, sau chiar mâna întreagă, decât să pună mâna pe condei, care oricum mai devreme sau mai târziu îi va periclita avuţia, onoarea şi viaţa”.

La prima vedere sintagma lui Timotei Cipariu „presa liberă încătuşată” pare a fi un nonsens. Contradicţie în termeni.

Dacă privim însă lucrurile mai adânc, vom vedea că în timp ce T. Cipariu scria (presupunem cu deplinul acord al lui George Bariţiu) şi ducea memoriul naţiunii române la Pesta, remarcabilul scriitor moldovean Alecu Russo aflat în închisoare la Cluj, îi scria lui Vasile Alecsandri: „În Ungaria liberă mi-am pierdut libertatea”.

În vara anului 1848, Alecu Russo ajunsese să cunoască perfect situaţia din Transilvania şi Ungaria.

O şi transpune într-o formulă genială care defineşte exact şi profund starea de fapt, esenţa celor două revoluţii, română şi ungară: „Eljen Szabadság [Trăiască libertatea] spune el, înseamnă lanţuri pentru români”²².

Iată cum cele două expresii aparent contradictorii 1. „presa liberă încătuşată” şi 2. „Eljen Szabadság” = „lanţuri pentru români”, seamănă atât de mult, sintetizează două realităţi istorice paradoxale dar incontestabile în conţinutul şi înţelesul lor adânc:

1. Presa maghiară la 1848 era liberă pentru că „libertatea” era exclusiv maghiară – presa românească era „încătuşată”, pentru că era românească.

2. În 1848-49 libertatea era considerată ca fiind doar „maghiară” şi astfel era şi numită în toate mediile, în presă, în documente, în societate.

Deci, dacă dominanţii voiau să se menţină la putere în Transilvania, minoritate fiind, automat, îi suprematizau şi oprimau pe români.

Şi cu aceste scurte, apăsate dar necesare explicaţii ajungem la concluzia finală: cenzura în general şi mai ales cezura etnico-politică falsifică istoria, falsifică faptele, falsifică gândurile, falsifică viaţa, falsifică totul.

Dr. Gelu Neamţu

24 mai 20

---

1 Foaie pentru minte…, nr. 10 din 8 martie 1848, p. 74.

2 George Bariţiu, Foi comemorative, p. 17.

3 Gelu Neamţu, Din activitatea redacţională a lui George Bariţiu, la “Gazeta de Transilvania” în timpul revoluţiei de la 1848-1849, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, I, 1987, p. 14-15.

4 Gazeta de Transilvania, nr. 43 din 20 octombrie 1848, p. 172.

5 Ibid., nr. 47 din 12 iunie 1844, p. 185-186.

6 G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, Sibiu, 1889, I, p. 637.

7 Foaie pentru minte…, nr. 36 din 4 septembrie 1848, p. 281-286.

8 G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei …, Sibiu, 1890, II, p. 6.

9 Simion Bărnuţiu, Raporturile românilor cu ungurii şi principiile libertăţii naţionale, în Documente privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române C. Transilvania, IV, sub redacţia acad. Ştefan Pascu, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988, p. 1.

10 Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, I, sub redacţia acad. Ştefan Pascu, V. Cheresteşiu, Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti, 1977, p. XX.

11 V. Cheresteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj, Bucureşti, 1966, p. 190-191.

12 Documente privind revoluţia de la 1848…, IV, p. 524.

13 G. Bariţiu, Foi comemorative, p. 21-22.

14 Idem, op. cit., p. 19-20.

15 Gazeta de Transilvania, nr. 56 din 8 iulie 1848, p. 229.

16 Ibid., nr. 44 din 31 mai [calendar vechi-de fapt 12 iunie] 1848, p. 181.

17 Ibid., nr. 43 din 27 mai [c. v.] 1848, p. 177.

Este regretabil că Adrian Marino nu a finalizat vasta sa sinteză “Libertate şi cenzură în România”, Ed. Polirom, 2005.

18 Organul Luminărei, nr. 67 din 7 aprilie 1848, p. 377.

19 Nicolae Popea, Memorialul Arhiepiscopului şi Metropolitului Andrei baron de Şaguna 1840-1873, I, Sibiu, 1889, p. 204.

20 Documentul purta următorul titlu: “Memoriul lui Cipariu către guvernul maghiar în legătură cu doleanţele poporului roman şi modalităţile de convieţuire cu celelalte popoare din Transilvania”.

21 Documentul va fi reprodus integral în lucrarea “Timotei Cipariu, ziarist al revoluţiei române din 1848”, în curs de redactare.

22 Al. Russo, Scrieri postume, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, [f.a.]