Selectați pagina

Evocări istorice

Problema transilvană. Disputa teritorială româno-maghiară şi U.R.S.S.
1940-1946 Documente din arhivele ruseşti, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 552 p. + XXV. Sub redacţia Onufrie Vinţeler şi a fiicei sale Diana Tetean care a cules şi a revizuit textele impunătorului volum. Comentarii: O. Vinţeler Introducere şi selectarea documentelor: Tatiana Andreevna Pokivailova Tofic Muslimovici Islamov Traducători: Lovin Mihaela, Beuran Marta, Silaghi Cristina, Bivolaru Aliona, Albu Angela.

În actuala situaţie internaţională, sarcina redactorilor nu a fost una uşoară, dar nici aceea a celor ce au selecţionat documentele. O dispută teritorială, vrei nu vrei, cere o implicare, şi oricât te-ai strădui să fi obiectiv ca istoric, trebuie să te hotărăşti până la urmă în care echipă joci. Mai trebuie să cunoşti şi antecedentele „jocului”, transformările istorice ale societăţii, actorii principali, precum şi miza „jocului”.

De la bun început trebuie să spunem că Prof. univ. dr. Onufrie Vinţeler are antecedente serioase în studierea problemelor Transilvaniei. În acest sens, menţionăm cartea dsale, La început a fost cuvântul Ardeal, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, 303 p., o adevărată cercetare lingvistică serioasă care a spulberat aserţiunile aberante ale lingvisticii maghiare.

Tot în direcţia preocupărilor privind Transilvania se înscriu şi colaborările sale cu aceiaşi istorici ruşi T.A. Pokivailova şi T.M. Islamov la lucrarea: Din culisele luptelor pentru Ardeal, Ed. Eikon, Cluj-Napoca,
2003, precum şi studiul intitulat: Şi totuşi Ardealul…, 2010, realizat împreună cu aceiaşi istorici ruşi.
Cartea apărută acum, Problema transilvană, prin mavitatea ei este indiscutabil o adevărată arhivă, din care,
într-un moment de deschidere, s-au extras 127 de documente, multe secrete şi importante pentru tema abordată.

În vremurile acestea tulburi, în pragul unui nou război rece care se prefigurează implacabil, e un adevărat
miracol că apare o astfel de carte, care în ultimul moment, când deja „porţilor deschise” ale arhivelor ruseşti tocmai li se percep scârţâiturile balamalelor şi dinspre care, în cel mai scurt timp se va auzi şi zăngănitul lacătelor care se închid, aduce o frântură de adevăr istoric ireversibil şi indiscutabil.

ADEVĂR negat şi contestat de istoriografia maghiară care nu a fost în stare să şi-l asume fiindcă nu-i era favorabil. Cele 127 de documente sunt acum, pentru eternitate, tot atâtea obstacole în calea iredentismului şi revizionismului. Istoriografia naţionalistă ungară care a avut grijă să nu demitizeze nimic, nu ca alţi fraieri, a primit totuşi o lovitură năucitoare căreia nu-i va putea răspunde nici dacă va fi susţinută de „Frontul Antiromânesc” din propria noastră ţară.

Singura metodă care o va putea adopta istoriografia maghiară, filomaghiară şi a cozilor noastre de topor este aceea a ignorării şi trecerii sub tăcere a acestei cărţi aşa cum de ceva vreme în urmă s-a procedat
cu opera masivă a istoricului american Larry Watts. Când totuşi „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…” a făcut valuri prea multe şi prea înalte, şi când n-a mai putut fi băgată sub preş, un oarecare Bădin, de la un canal TV, a spus că reputatul istoric care a scris numai pe bază de documente, minte. În acel moment a roşit ca un rac, vădit marcat şi stânjenit de inepţia, care i-a scăpat pe gură.

O bună bucată de vreme nici n-a mai ieşit „pe sticlă” (probabil până s-a calculat că telespectatorii i-au uitat gafa). Episodul a avut loc la o emisiune care trebuia să facă dintr-un material foarte moale, bici; adică dintr-un trădător, un erou. Spicherul spunea una şi Pacepa la telefon, cu totul altceva. A fost o misiune dar şi o
emisiune cu totul lamentabilă. Fiindcă pentru o succintă prezentare, spaţiul este totuşi foarte restrâns, aş dori să subliniez doar două aspecte esenţiale cu mesajele care se desprind din ele. Mai întâi, faptul că în acapararea Transilvaniei de nord-vest, Horthy s-a bazat pe Hitler şi Mussolini, deci pe Germania
nazistă şi Italia fascistă, punctând şi slugărnicia aceluiaşi Horthy faţă de Stalin atunci când Axa a fost înfrântă. După aceea vrem să subliniem, pentru a se cunoaşte mai bine, rolul lui dr. Petru Groza în reîncorporarea Transilvaniei vremelnic ocupată, la Patria Mamă.

În timpul celor două arbitraje de laViena, cu caracter de dictat, toată lumea ştie că Horthy s-a sprijinit pe Hitler şi Mussolini, iar după război când a văzut că a pierdut partida, a încercat cu disperare să-l
aburească pe Stalin şi să-l convingă că [noi maghiarii] „niciodată nu am vrut să ocupăm nici un centimetru din ceea ce nu ne aparţine de drept” (scrisoarea lui Horthy Miklós către I.V. Stalin din septembrie 1944, documentul 60, p. 298-300). Marele istoric David Prodan, spunea despre „pierderile teritoriale” ale Ungariei, într-o formulă deosebit de plastică:

„Ungaria nu a pierdut nimic din ceea ce era al ei, ci numai din ceea ce a luat de la alţii…” Cititorul care ştie cât de cât un strop de istorie, poate aprecia singur justeţea celor două puncte de vedere. Scrisoarea lui Horthy se încheie ca a unui milog: „Vă rog să cruţaţi nefericita noastră ţară, care are meritele sale istorice, şi poporul care are atât de multe similitudini cu poporul rus”. [sb.ns.].Şi Horthy termină cu formula:  „Folosesc acest prilej să vă asigur, mareşalule Stalin, de cel mai înalt respect. Cu sinceritate al Dvs.,  Horthy”. Ironia istoriei face ca apariţia acestei cărţi să se fi produs exact într-un moment în care ruşii au ocupat Crimeea aşa cum ungurii au ocupat în 1940 nordul Transilvaniei.

Iată, deci că sub aspectul „similitudinilor”, Horthy nu a greşit deloc. Şi, culmea, acum în 2014, cine credeţi că se opune impunerii de sancţiuni economice Rusiei? Aţi ghicit! Ungaria. Oare şi Viktor Orbán (Reuters. Apud Făclia, 4 aprilie 2014, p. 3) ar vrea astăzi să aplice aceeaşi tehnică pentru Transilvania ca şi aceea pe care a folosit-o Hitler în ocuparea regiunii Sudeţilor cu populaţie germană în 1938 când a răpit-o de la Cehoslovacia? Merită să explicăm pe scurt mecanismul folosit de Hitler pentru că şi Horthy şi Putin au folosit aceeaşi metodă (primul în 1938, al doilea în 1940 şi al treilea în 2014) ceea ce demonstrează indubitabil că de fapt istoria se repetă dacă nu înveţi nimic din ea.

În primul rând, toţi trei şefii de stat s-au bazat pe coloana cincea (adică pe o minoritate etnică foarte vocală, care să ceară „protectoratul” ţărilor interesate şi să destabilizeze statul în care se află). Astfel, graniţele vor fi retrasate şi comunitatea internaţională, în interesul „păcii”, va închide ochii. Sperând că cititorii au înţeles ce era de înţeles, să trecem tot pe scurt, la rolul esenţial pe care l-a avut dr. Petru Groza în revenirea Transilvaniei de nord-vest laPatria Mamă. 

Toată lumea ştie că Stalin a promis reîncorporarea Transilvaniei la România, dacă la alegeri (1947) vor reuşi forţele de stânga în frunte cu apreciatul şi respectul dr. Petru Groza. După 1989, victoria în alegeri a
B.P.D. a fost extrem de controversată; şi parcă cei mai furibunzi au fost aceia care ar fi dorit ca Transilvania să fi fost anexată deUngaria. Din 1989 şi până în 201 4, „Frontul antiromânesc” al istoricilor, ziariştilor şi
profitorilor s-a întărit şi a devenit chiar mai puternic decât cel al activiştilor de partid de dinainte de 1989. Rolul noului „Front” este acela de a susţine şi întări vocalitatea şi argumentele coloanei a cincea care cere
„protectoratul” Ungariei pentru Transilvania.

Naimeni nu ne spune însă că înafara eforturilor extraordinare ale lui P. Groza în a încheia în favoarea României „Problema transilvană”, Stalin a dispus şi de nişte rapoarte extrem de inteligente şi obiective
(deşi au fost şi multe rapoarte filomaghiare) dintre care o să-l citez pe cel al lui Suriţ (p. 283-288).

Erau vehiculate patru variante de rezolvare a problemei Transilvaniei. Două dintre ele, spunea Suriţ sunt în mod evident inacceptabile pentru noi: „cedarea Transilvaniei Ungariei ar fi o încălcare flagrantă a intereselor majorităţii populaţiei din Transilvania, un act de recompensare nejustificată pentru unul dintre sateliţii cei mai zeloşi ai Germaniei […]”. Şi după multe alte explicaţii, subliniază: „[…] cel mai potrivit ar fi să ne orientăm asupra cedării în viitor a Transilvaniei României.

Această decizie ar fi facilitată înainte de toate de considerente de ordin etnic (nimeni, nici chiar ungurii, nu neagă faptul că românii sunt majoritari în Transilvania)”. Un alt document „strict secret” care ne dezvăluie adevăratele sentimentepatriotice ale prim ministrului Petru Groza  este copia convorbirii lui cu colonelul
Susaikov (p. 521-526-doc, 127).

Convorbirea a avut loc în 7.V.1947, după întoarcerea lui P. Groza de la Budapesta. P. Groza mărturiseşte: „Problema Transilvaniei a fost pentru mine obiectivul cel mai important al călătoriei”. Pe primul loc se plasează dorinţa lui „De a obţine ca ungurii să recunoască de bună voie faptul consumării definitive a
problemei Transilvaniei (în cadrul Tratatului de pace)”. Efectul călătoriei şi al poziţiei lui P. Groza asupra guvernului ungar a fost copleşitor. Preşedintele Tildy a declarat în mod direct că el consideră, în numele
poporului maghiar, problema Transilvaniei închisă şi benevol, chiar dacă cu durere în suflet” el acceptă hotărârile luate la Paris şi înregistrate în Tratatul de pace (p. 522).

Despre această călătorie a lui P. Groza ştiam şi de pe vremea când eram student la istorie şi mai auzisem şi despre o întâmplare care credeam însă că era oanecdotă. Se spune a că P. Groza a avut o convorbire cu reprezentantul Statelor Unite. Din această carte însă, reiese că discuţia nu a fost o anecdotă ci un dialog
real înregistrat şi de documente având următorul conţinut: «Puteţi să-i transmiteţi d-lui Truman, că eu realizez şi voi realiza o politică 100% aliniată la Uniunea Sovietică.

Aceasta va fi o politică reală şi înţeleaptă, care ne va asigura realizarea intereselor. Voi, americanii, sunteţi foarte inventivi. Aveţi bomba atomică, cu care ameninţaţi că veţi răsturna toată lumea, dar nu o răsturnaţi
deoarece vă este frică că o să vă distrugă şi pe voi. În caz că veţi arunca în aer o parte din Canada pentru a elibera locul acolo şi veţi transfera România în întregime, voi fi 100% adeptul politicii voastre» (p. 524).

Nu este de neglijat nici partea din convorbire în care P. Groza mărturiseşte că şi „comuniştii români au fost nemulţumiţi de plecarea mea [la Budapesta], deoarece, ca de obicei, au şi nu au încredere în mine. Altul
în locul meu şi-ar pierde curajul, s-ar fi supărat pe comunişti. Însă eu nu am procedat astfel, deoarece am idealurile mele, servesc cauza noastră comună, realizez cu hotărâre una şi aceeaşi linie. Am fost sigur
că plecarea mea în Ungaria va aduce numaiavantaje” .

Şi unui astfel de român devotat şi credincios Ţării, nişte pigmei i-au demolat statuia. Dar am stat şi m-am gândit, şi presupunerea mea este că acest gest necugetat (şi am mai spus-o undeva) a fost de fapt expresia unei răzbunări iredentiste (bine gândite la Budapesta în 1989). Şi aşa cum se întâmplă adesea, ungurii iredentişti şi revizionişti îşi realizează planurile cu mâinile renegaţilor care „s-au săturat de România”, profitând de neştiinţa poporului nostru căruia de 24 de ani i se şterge memoria, iar tembelismul politicienilor noştri a fost împins spre cote inacceptabile.

În concluzie, noi ne distrugem simbolurile patrioţilor noştri şi ei ridică statui falşilor martiri care pe pământulnostru, în ţara noastră, sfidează românismul  şi istoria acesti popor, aşa cum s-a întâmplat
la Arad, la Cluj-Napoca şi în multe alte locuri. Apropo de „anecdota” lui Petru Groza cu americanii, uite că, paradoxal (deşi nu prea), românii au devenit astăzi mari filoamericani, iar ungurii, din ce în ce mai mari filoruşi, vrând parcă să corecteze greşelile făcute după cel de al doilea Război Mondial…

Stimaţi cititori, dacă doriţi cu adevărat să aflaţi care dintre cele două părţi va câştiga pariul pe Transilvania, trebuie doar 1. Să cumpăraţi cartea. 2. Să cumpăraţi şi un marcator roşu sau portocaliu, şi 3. Cu el în mână, să o citiţi. Şi atunci, contrar dictonului, veţi deveni profeţi în ţara dumneavoastră.
Dr. Gelu Neamţu

Gândul Anonimului

Arhivă