Selectați pagina

Eugen S Lenghel – Cântecul Ledei

Eugen S Lenghel – Cântecul Ledei

CÂNTECUL LEDEI

Eugen S. LENGHEL

 

Ca de obicei în fiecare noapte, privea cerul cu o intensitate neobișnuită. Pentru el, cerul era o poveste nesfârșită. Fiecare sclipire de lumină îi indica ceva infinit mai mare decât, ceva ce trebuia inclus în experiența sa.

— Am o propunere pentru noi, dragul meu, se auzi o voce feminină și foarte catifelată din imediata apropiere.

O siluetă zveltă, elegantă, se deslușea din umbra proiectată alături de a sa. Urmă o secundă de tăcere, intensă, marcând ceva important.

Welles se răsuci spre ea, obligat de reguli, constrâns de iminența unei negocieri importante și coborî privirea dinspre înalt, către ochii strălucind puternic și în acea noapte fără lună. Sarafanul simplu, de campanie, acoperea prea bine trupul minunat de zvelt și perfect al Nanei, absolut neschimbat de la începutul relației lor.

— E timpul să adăugăm un copil acestei familii, continuă ea, cu o voce lipsită de emoții, fără inflexiuni dramatice.

Fermitatea deciziei era subînțeleasă, transmisă și percepută în întregime. Welles înclină capul spre dreapta, doar puțin, cât să arate o preocupare serioasă asupra subiectului, apoi, evaluând că nu are nimic împotrivă, acceptă din priviri propunerea fără echivoc a doamnei sale.

— Apreciez că cererea este deja pe fluxul de aprobare, cu o probabilitate mare de a fi aprobată, răspunse el.

— Fluxul a fost deja parcurs. Aveam certitudinea că vei aproba demersul meu. Prin urmare, cererea este aprobată. Putem merge mâine începând cu prima oră, pentru selecție.

Welles ar fi răsuflat ușurat, dacă i-ar fi stat în obicei.

— Bineînțeles. Voi fi pregătit, spuse el, apoi își ridică privirea spre întunericul împestrițat de stele, considerând dialogul formal încheiat.

Cupluri se plimbau în întuneric, uneori atingându-și mâinile, dar de cele mai multe ori evitând contactul fizic. Welles nu se mai gândea la noul copil. Mai avusese această experiență și nu i se părea a fi însoțită de parametri necunoscuți. Doar trecerea sporadică a unui meteorit îi ridica puțin tensiunea, semn al unei veritabile emoții. Perseidele îl încântau an de an.

Făcu un semn din mână, pocni ușor din degete. Subtil, treptat, liniștea nopții fu înlocuită de armoniile vocale ale unui cântec străvechi. Welles zâmbi vag – ușor convențional, pătruns de indescifrabila linie melodică, în timp ce privea sistematic sistematic astrele.

***

Oaspeții păreau ok. Mereu cu craniul gol, neted, cu forme perfecte. Îmi explicase bătrânul meu odată, purtau mereu hainele alea anoste, fără cusături sau buzunare, o chestie legată de păianjeni. Sau acarieni. Nu mă afecta, nu mă interesa prea tare. Dar treaba asta cu copiii auzită întâmplător, pe care tocmai o discutaseră cei doi, mă intriga la culme. Nu mai întâlnisem oaspeți care sa aibă copii sau să dorească copii. Cel puțin, nu în timpul vizitei. Ea se retrăsese în casă. Părea că aranjează ceva, ba în living, ba în dormitor. Pândeam momentul când poate, pregătindu-se de culcare, ar fi lăsat să cadă de pe umerii perfecți acea subțire țesătură prin care se profilau sânii mari, dar nu indecenți. Aș fi zis, chiar ideali.

Nu, nu se întâmplase încă și nu părea că aveam vreo șansă să prind o astfel de priveliște. Perechile întârziate se plimbau strâns îmbrățișate, fără griji, fără așteptări. A doua zi urma să fie dedicată, la fel ca și cea de azi, sau cea de ieri, numai artei. Roboții făceau totul, proiectau, construiau, îngrijeau această lume lăsată oamenilor. Și umanilor – oaspeților, cum le spuneam eu – din câte bănuiam. Ubicui, dar discreți și deloc deranjanți.

M-am ridicat de pe bancă. Părea a fi puțin răcoare. Eram singur și nu aveam motive să mai aștept. El stătea nemișcat în grădină, dincolo de tufele scunde de evergreen, privind spre cer. Am scuturat din cap resemnat și am pornit la pas spre apartamentul propriu. Oriunde îi întâlneam pe umani, cineva cânta.

Era întuneric, dar unde călcam, solul răspândea o lumină difuză, cerând mereu un alt pas.

***

Întâi am auzit-o. Apoi, atras de perfecta armonie a glasului său, m-am apropiat și am văzut-o. Vocea magnifică aparținea unei zeițe. Părul blond se revărsa, în bucle, în jurul unei fețe absolut încântătoare. Brațele i se legănau în aer cuprinzând cerul, mângâind lumina stelelor, alintând întreg universul într-un dans pentru care cuvintele nu erau de ajuns.

Am așteptat vrăjit, chiar în fața ei. Doar atunci când s-a oprit, am remarcat că nu eram singur. Oaspeții se apropiaseră și ei discret, în spatele celorlalți.

— Bună seara. Ai cântat minunat, cu mult peste orice am ascultat până acum! i-am spus dintr-o suflare.

— Mulțumesc, a răspuns ea simplu.

I-am întins mâna tânjind să-i simt căldura și mi-am spus numele.

— Silvian!

— Eu sunt Leda. Asculți de mult?

— Nu chiar. De fapt, te auzeam de departe, dar nu îmi închipuiam că o să dau peste o persoană atât de frumoasă…

Ea lăsă capul într-o parte neîncrezătoare și apoi îl aplecă spre pieptul amplu. Aș fi jurat că roșește.

— Vin în fiecare seară aici. Lor le place cântecul meu.

— Doar aici? Nu am văzut afișe în cartier, am remarcat eu fără să gândesc. Apoi mi-a venit o idee.

— Vrei să spui că tu cânți pentru oaspeți? am continuat, surprins.

— Da, pentru ei vin. Mă bucur totuși, pentru că vin și alții să mă asculte. Atenția lor este recompensa mea.

— Dar pe tine te cheamă să cânți oaspeților…

Era ceva ilogic în povestea asta, care-mi scăpa. Nu-mi pusesem întrebări despre umani până acum, de unde veneau, cine erau, sau de ce erau atât de perfecți, chiar fără păr.

— Da, e singurul lucru pe care-l apreciază la noi. Par aceiași, dar sunt mereu alții. În fiecare seară e alt cuplu care vine să asculte. Uite, asta nu-mi explic nici eu. De ce vin mereu doar cupluri? Niciodată singuri.

Leda căzuse pe gânduri. Mulțimea se risipise. Umanii se retrăseseră și ei. Un vânt slab făcea să foșnească frunzele platanilor. Un fior păru că îi atinge spatele. I-am luat mâna ușor și am așteptat până a ridicat privirea spre mine.

— Aș vrea să te conduc spre casă, dacă îmi permiți.

— Da, mi-ar face plăcere. Nu aș vrea să fiu singură acum, răspunse ea, privind în jur cu oarecare teamă.

Ieșirea din parc era aproape. Luminile discrete, stârnite de pașii noștri pe solul aleii, alungau întunericul. Dar privirea ei scrutătoare mă contaminase. Fiecare umbră părea să ascundă o altă amenințare. Un sentiment neobișnuit pentru mine, o neliniște pe care nu o mai simțisem, mă cuprinsese fără motiv aparent.

Anton Rațiu- DEMNITATE - bronz H 30 cm 2000

Anton Rațiu- DEMNITATE – bronz H 30 cm 2000

***

— Bună dimineața!

Vocea Ledei m-a trezit instantaneu.

— Bună dimineața, i-am răspuns fără să-mi dau seama că ea vorbea cu altcineva.

— O singură dorință am de la tine, Leda, am continuat, încă visând. Dăruieşte-mi cântecul!

Fata stătea, goală, în lumina dimineții, privind cerul albastru prin peretele de sticlă. Silueta îi era înconjurată, scăldată în lumina orbitoare a soarelui. Întinse mâna dreaptă cu palma ridicată spre mine, semn să tac. Am așteptat, întins pe pat.

Conversația nu fusese tocmai plăcută, după modul cum a încheiat-o brusc, scuturând mâna stângă.

Apoi, atingându-și cu două degete încheietura, porni o alta.

— Pornim acum, spuse ea puțin mai târziu.

Îmi făcu și mie semn. Ne-am îmbrăcat aproape în același timp, cu haine ușoare, de vreme caldă. Când m-am uitat spre ea părea o flacără. Nu văzusem atâtea nuanțe de roșu la un loc. Iar părul auriu, strălucind în jurul ochilor de smarald, mă lăsă fără glas.

— Mă așteaptă jos, în mașină. Oaspeții de aseară, îmi răspunse ea întrebării nerostite. Te rog să nu vorbești cu ei, nu le place asta. Am nevoie de tine, te rog să ne însoțești. Îmi este teamă, spuse ea intuind o altă întrebare mută.

În fața blocului aștepta o limuzină neagră. Am urcat în mașină. Portierele glisară, închizându-se etanș exact în momentul în care accelerația ne dădu peste cap simțurile. Uram graba asta stupid de eficientă.

Mi-am revenit suficient de rapid ca să îi observ așezați în fața noastră, privind impasibil. El – părea a fi un el doar prin îmbrăcăminte și vagul machiaj care-i oferea un aer masculin, făcu un gest de invitație către Leda.

Figura ei nu mai exprima decât bucurie, satisfacția deplină a artistului. Și în acest timp ea cânta! Vocea sa desăvârșită umplu spațiul închis, rezonând în caroseria mașinii. Presiunea sonoră părea gata să spargă geamurile, dar nu făcea decât să inducă rezonanța unui acompaniament inedit.

Când limuzina s-a oprit, Leda continua să cânte. A cântat în timp ce mergeam. Apoi, la clinica unde i-am însoțit pe oaspeți, toți păreau că se opresc din mers, captivați de cântec. Doar în fața unei vitrine imense, în spatele căreia păreau aliniați copii, toți foarte asemănători și foarte umani, fără fir de păr pe craniile perfecte, oaspetele făcu un semn, iar Leda lăsă bărbia în piept, extenuată.

Ce-am văzut mai apoi m-a șocat. Femeia oaspete a executat câteva comenzi pe o suprafață virtuală, invizibilă pentru noi. Unul dintre copii se mișcă, trecându-și o mână peste ochi. Nu reușeam să descopăr nicio diferență între el și ceilalți. Și tocmai această senzație de produs de serie mă făcu să izbucnesc, să îmi manifest surpriza.

— Roboți!

Leda mă privi înspăimântată. Apoi, fără avertisment, mă luă de mână și mă trase în fugă după ea, afară. Nu ne urmărea nimeni. Nu înțelegeam de ce fugim. Eram doar buimăcit de implicații. Părea că lumea se dădea peste cap și nimic nu mai avea sens. Roboții lucrau pentru noi, dar noi serveam altor roboți. Nu avea sens.

Am ieșit din clădire și deodată haosul se abătu asupra noastră. Ploaia de proiectile izbucnise înainte ca cineva să-și dea seama că suntem oameni, și nu umani. O clipă mai târziu, Leda zăcea întinsă pe trotuar. O fundă purpurie părea legată de mijlocul ei, doar că nu își luase nimic peste rochie. Sângele începea să se întindă. Am luat-o fără ezitare în brațe și am început să alerg. Pe bulevard se abătuse o liniște apăsătoare. Atunci am văzut vitrina: Salvăm vieți – backup etern. Aveam noroc, mi-am zis.

Am intrat fără să ezit. Știam din filme că rana ei era fatală. Dacă îi salvam memoria, aveam șanse să pregătesc o clonă.

— Vă rog, un backup urgent! Imediat!

— Nu este posibil, domnul meu! îmi răspunse robotul recepționist. Nimeni nu poate face backup complet oamenilor. Suntem aici pentru a servi umani.

Leda nu mai respira.

— Măcar cântecul, doar cântecul, îl puteți salva?

Robotul privi inexpresiv, în timp ce holul se umplu de instrumente și personal.

— Unde vreți să salvăm cântecul, domnule?

Am arătat reflex spre capul meu.

De atunci, din acea zi fatală, în craniul meu perfect lipsit de păr, port cântecul Ledei. Îl cânt prin parcurile unde vin umanii și îi opresc. Unul câte unul, cerându-le un răspuns pe care nu mi-l vor putea da niciodată.

Eugen S. LENGHEL

 

======

Date bio

E.S. Lenghel este pasionat de informatică și literatură de peste trei decenii. Primul contact cu calculatoarele l-a avut în 1985, iar de atunci activitatea sa profesională a rămas strâns legată de tehnologia informației. La scurtă vreme, în 1986 a început să frecventeze cenaclul studențesc Solaris, intrând în viața literară tot atunci. A debutat în Almanahul Anticipația 1990, apoi a publicat în colecția Clubul SF. După o perioadă de consolidare profesională, și-a reluat activitatea literară în paginile revistelor și a antologiilor, printre care antologia de proză scurtă Ferestrele Timpului, Tracus Arte, 2013 şi antologia de poem fantastic Cerul de Jos, îngrijită de Mihail Grămescu, apărută la Editura Virtuală, 2013. Debutul în volum este concretizat prin selecția de proză scurtă 9 Istorii Reutilizate, Tritonic, 2014. În același an, iese de sub tipar volumul Numărătoare Inversă, Tritonic. În 2015 continuă cu volumul Fermierul virtual, Tracus Arte, dublat de volumul Instabilitate cuantică, Tritonic. În 2017 urmează volumul Proximul cuantic, Editura Eikon, care include două proze premiate. Pe lângă volumele de mai sus, contribuie cu proză scurtă, eseuri și articole în Luceafărul de dimineață, Revista Nautilus, Fictiuni.ro și alte publicații.

Pe lângă aceasta, de-a lungul anilor a susținut comunitatea literară conducând redacțiile unor reviste dedicate literaturii, printre care revista   Societății Române de SF, revista Gazeta SF și revista Ficțiuni.ro.

A inițiat și organizează începând cu 2013, în fiecare vară, Festivalul Science Fiction de la Râșnov, loc de reuniune al principalilor actori ai literaturii SF din România. Totodată a participat și la evenimente internaționale de gen – Wordcon, Eurocon și Utopiales – Nantes, cu contribuții personale.

Ca proiect de viitor poate fi menționat romanul Calea Moșilor, în curs de apariție.

Atât ultimele două volume, cât și seria de articole din revista Luceafărul de dimineață, demonstrează interesul activ pentru temele legate de Inteligența Artificială și fizica cuanțică aplicată în tehnologia informației.

Volume

9 Istorii reutilizate (Editura Tritonic, 2014)

Numărătoare inversă (Editura Tritonic, 2014)

Fermierul virtual (Editura Tracus Arte, 2015)

Instabilitate cuantică (Editura Tritonic, 2015)

Proximul cuantic (Editura Eikon, 2017)

Insula de ceară (Editura Labirint, 1990) – volumul nr. 6 al colecției „Clubul SF”, cuprinde povestirile:

Colaborări

Almanahul Anticipația 1990 (1989) al revistei „Știința și tehnică”

Ferestrele timpului (Editura Tracus Arte, 2013), antologie de proză scurtă realizată de Ștefan Ghidoveanu

Cerul de jos (Editura Eagle, 2013), antologie de poeme realizată de Mihail Grămescu

Revista Poesis – Satu Mare, 2018

Revista Luceafărul de dimineață a USR, 2017-2020

Revista ZIN

Revista Vulturul

Gândul Anonimului

Arhivă