ESEU ASUPRA NEAMULUI ROMÂNESC

Neamul românesc cunoscut pe acelaşi teritoriu
pe care a stat fixat de milenii întregi indiferent câte
seminţii au trecut peste el sau printre el,
demonstrând că este un neam puternic, dârz,
răbdător şi viteaz.

Puţine sunt neamurile din continentul european
care se pot mândri cu locuirea lor aşa de
îndelungată pe un teritoriu dat, sau poate chiar nu
sunt asemenea popoare, dar neamul românesc este
unul dintre ele.

Nu numai că a fost statornic pe glia sa străbună
dar a alimentat multe alte state din cele cinci
continente cu seminţii daco-române, creind
colectivităţi oriunde în lumea mare şi întinsă.
Vom exemplifica existenţa neamului românesc
începând din apropierea graniţelor sale spre zări
cât mai îndepărtate, neînchipuit de cât de mulţi
români sunt aşezaţi în ţări aproape necunoscute
acum o sută de ani.

Basarabia şi Bucovina, teritorii ale vechii
Dacii, au fost de la întemeierea Moldovei trup din
această ţară, drept care pământul fusese denumit
de turci Bogdania, după numele voievodului dintâi
Bogdan, coborâtorul din Maramureş.
Chiar teritoriul dintre Prut şi Nistru al Țării
Moldovei a fost denumit Bogdania, spre deosebire
de partea sudică, aparţinând de Țara Românească
şi denumit Basarabia, după numele primilor
domnitori care au fost Basarabii.

Trebuie să fie o mândrie, pentru întregul nostru
neam, ca acest teritoriu, un alt Bărăgan, de o
bogăţie incalculabilă, poartă numele de domnie al
întemeietorilor Țării Româneşti, care au consolidat
idealul de Românie pe care s-a alcătuit România
Mare.

Întreaga istorie a Bucovinei, până la ocuparea
ei în 1775 şi a Basarabiei, până la 1812, este parte
din istoria Țării Româneşti, deci istorie a întregii
Românii, cu prima ”Moneta Moldavie-Bogdan
Woiwod, cu Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare,
Mihai Viteazul şi toţi ceilalţi 125 de domnitori
aflaţi asupra Bucovinei şi aproape 139, care erau
stăpânii Basarabiei până la răpire.
Mai mult decât atât, marii voievozi ai
Moldovei şi-au aşezat cetăţile de apărare dinspre
răsărit întotdeauna pe Nistru, niciodată pe Prut, râu
care nu despărţea nimic, pentru că întotdeauna
Bucovina şi Basarabia au fost pământuri ale Țării
Moldovei.

Când Imperiul Otoman a cedat Rusiei
provincia dintre Prut şi Nistru, în 1812, pe acest
pământ românesc existau conform statisticii din
1817 circa 482.630 locuitori, din care 88 la sută
erau români, adică 419.240, acelaşi procent
menţinându-se şi în statisticile din 1834, pentru ca,
în 1862, într-o vreme în care erau doar 2,1 la sută
ruşi şi 0,5 la sută ucraineni, să scadă la 66,4 la
sută.

Prima statistică făcută în România, după unire,
în 1930 menţionează ca populaţie totală a
Basarabiei 2.866.440 locuitori, din care 1.610.757
români, adică 56,2 la sută, 12,3 la sută, ruşi şi 11
la sută ucraineni.

În anul 1989, populaţia Republicii Moldova
era de 4.335.000, din care români 2.795.000, adică
64,5 la sută, 13,8 la sută(600.000) ucraineni şi 13
la sută(562.000.)ruşi.

Bucovina de Nord, ca cea dintâi răpită din
trupul Moldovei, de fapt cedată de un imperiu,
altui imperiu la 7 mai 1775, nesocotind stăpânul de
drept, care era Moldova, Poarta Otomană a oferit-o
plocon, Imperiului Habsburgic, printr-o convenţie
bilaterală, luându-se în felul acesta şi zona
Rădăuţi, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei,
inclusiv Suceava, dar fără Herţa şi Hotin.
Ocupaţia a fost de ordin militar până în 1786,
apoi în 1790, ea este alipită Galiţiei.
Peste 100 de ani în 1875, Mihai Eminescu
protestează în felul lui, transportând clandestin la
Cernăuţi o broşură demascatoare a actului silnic
hotărât de marile puteri.
Reparaţia aşteptată se va face mai târziu, prin
hotărârea Sfatului Ţării de la Cernăuţi, la 15-28
noiembrie 1918, când Bucovina intra în drepturile
ei negate de ani, revenind la ţara mamă.
Primul recensământ, după aceste date, este din
1930, când populaţia principalelor judeţe, Cernăuţi
şi Storojinei, este de 476.088 din care 136.184
români la care se adaugă cei din judeţele intrate în
noua componenţă, Rădăuţi şi Herţa, ajungând la
circa 200.000 de români.
După ocuparea Bucovinei, în urma pactului
Ribbentrop-Molotov, populaţia românească a
scăzut brusc, două fiind motivele
principale:refugierea românilor în patrie şi
deportarea celor rămaşi, neacceptaţi de noua
stăpânire, în Siberia.

Statisticile din 1989 au consemnat pe întreg
teritoriul Ucrainei, existenţa a 460.000 de români,
numai în regiunea Cernăuţi s-au înregistrat
184.836 români (100.317 români şi 84.519
moldoveni).

Să adăugăm existenţa unui mare număr de
29.415 români(atestaţi în acte, ca atare, ca şi cei
din regiunea Cernăuţi) în Transcarpatia, care face
parte din regiunea ucraineană Ujgorod.
În concluzie, în conformitate cu ultima
statistică, din 1989, situaţia din Republica
Moldova, Bucovina de nord şi sudul Basarabiei se
prezintă astfel: Republica Moldova-
2.795.000;Bucovina de Nord-
184.836;Transcarpatia-29.415;Basarabia de sud-
144.534; în total- 3.153.185 de români.
În zonele din Bucovina şi sudul Basarabiei,
alte surse decât cele oficiale indică 600.000 de
români, nu 358.785, ceea ce ar însemna că pe
teritoriile ocupate în 1940 şi 1944, există
3.400.000 de români, cifre care se referă la
români, nu la români şi moldoveni, ca în
statisticile din fosta Uniune Sovietică şi Republica
Moldova, pentru că nu există un popor distinct
moldovenesc, cum nu există unul oltean, altul
moldovean, bănăţean, transilvănean, etc. Toţi
suntem români.

În cazul revenirii acestor teritorii la România,
populaţia ţării ar putea ajunge la 27.000.000 de
locuiori, ceea ce ar situa ţara noastră pe locul 35 în
lume. În acest calcul nu a intrat numărul populaţiei
din Transnistria, care ar echivala locuitorii de alte
obârşii din Republica Moldova(ruşi, ucraineni,
bulgari, ruteni, evrei, etc.)
Fără îndoială, o revenire la ţara mamă ar pune
numeroase şi delicate probleme, mai întâi
Transnistria, teritoriu care nu a fost cuprins în
România, la 1918, care are circa 400.000 de
români, în al doilea rând, în legătură cu numărul
considerabil de ucraineni, ruşi, ruteni, alte
naţionalităţi din care o anumită parte sunt
semiromanizaţi, care poate fi interpretată fie ca o
mai grabnică trecere spre o altă lume-celebra
intrare în Europa-fie ca o înstrăinare de fraţii din
Ucraina şi Rusia.

Ne-am lansat în afirmaţii şi prezentarea unor
cifre, din acel gând de romanitate care nu implică
politica şi diplomaţia românească în relaţiile
fireşti, de reală prietenie, cu ţările din răsărit,
îndeosebi cu Ucraina şi Rusia.

Republica Moldova este un stat independent
care îşi va hotărî singur soarta în istoria şi
conjunctura acestui început de mileniu.
Cât îi priveşete pe românii din Bucovina,
Transcarpatia, Herţa, Hotin şi din Bugeac, o parte
ce constituie bătrâna Basarabie, fără a intra în
acest context de dispute teritoriale momentan, este
necesar să precizăm că susţinem unitatea
spirituală, depăşind opoziţiile de orice natură, va
trebui să acţionăm pe căi de cele mai multe ori
neguvernamentale pentru sprijinirea lor totală.
În ceea ce priveşte Europa de Est, putem
afirma că aici în afară de zonele foste româneşti,
românii sunt răspândiţi astfel:
-prin existenţa lor istorică dincolo de Nistru,
spre Bug şi Don, pe malul Mării Negre, spre
Pocuţia, Lituania şi centrul Rusiei;
-prin deportările suferite în 1940-1941 şi după
1944-1946, unele dintre ele masive, au ajuns
numeroşi români în principalele locuri de muncă
cu destinaţie de interes de război şi apoi de
refacere a Uniunii Sovietice, fiind răspândiţi
aproape pe tot teritoriul Ucrainei, Bielorusiei,
Rusiei şi în alte aşa zise ”Republici Unionale”,
unii revenind cu greu în Basarabia;
-prin repartiţii în urma terminării studiilor, pe
teritoriul fostei U.S., prin căsătorii şi aşezări după
încheierea stagiului militar;
-prin admiterea în alte locuri cu un trai mai
bun, mai bănos, politică dusă mai cu seamă în
rândurile tineretului;
-prin interese de ordin cultural, artistic,
ştiinţific, al unor meserii umanitare sau
intelectuale.

În felul acesta până în nordul îndepărtat, cu
centrele de deportări şi muncă forţată de la
Vorentia până la Arhanghelesc şi Baical, până la
graniţa cu Coreea, Mongolia, China şi în sud, în
Armenia şi Gruzia unde se află numeroşi români.
Amintim aici, fără a prezenta cifrele, situaţia
privind răspândirea românilor în fosta Uniune
Sovietică şi Bulgaria şi anume în Republicile:
Ucraina ( Nicolaev, Kirovograd, Kiev, Lvov),
Rusia, Kazahă, Uzbecă, Bielorusă, Lituaniană,
Gruzină, Turkmenă, Azerbaidjană, Kirghiză,
Letonia, Estonia, Tadjică, Armeană.

Atestarea românilor pe ambele maluri ale
Dunării nu a fost contestată de nimeni,astfel încât
o istorie comună leagă popoarele care şi-au unit
destinul,pe aceste meleaguri.

Cea dintâi statistică oficială din acest veac
(1910),consemnează existenţa a 79.428 români pe
terioriul Bulgariei, numărul lor oscilând în timp în
funcţie de falsificarea evidnţelor astfel că în 1920
existau 57.312, în 1926, 69.000, ca să scadă brusc
în 1965 la 6.000.

Se înţelege că această ultimă cifră nu oferă o
bază adevărată, chiar isoricii din Bulgaria vorbesc
despre cel puţin 250.000 de daco-români sau vlahi,
macedo-români sau aromâni.

Comunitatea riverană Dunării, de la Vidin,
Lom, Nicopole, Rahova, Plevna, Vraţa, până spre
fostul Cadrilater, la Tolbuhin şi din Sofia (unde se
afla vechea biserică românească), numără circa
50.000 de români(la Vidin existau în 1920 circa
42.000 de români).

Locuitorii din regiunea Timocului Bulgar, circa
160.000. Cei mai aşezaţi la nord de munţii
Eminska Planina, în localităţi ca:Arnautlar, Ciflic,
Chipca, Novoselo, Saridiv, Vlebar, în număr de
10-15.000.

După alte surse, numai în Timocul bulgar existau
1.400.000 de vlahi, activitatea lor fiind coordonată
de Asociaţia Vlahilor din Bulgaria cu sediul la
Vidin şi o filială în Sofia.

Din păcate, Palatul Reginei Maria de la Balcic şi
capela, nu aparţin de această comunitate şi ar
trebui găsite soluţii grabnice de susţinere.
O situaţie specială avem în Serbia unde statistica
din Iugoslavia Regală din perioada interbelică
dădea un număr mult mai mare de români şi
anume 231.068, în 1925, faţă de cea din 1981, care
atestă doar 86.742, din care 54721 români şi
32.021 vlahi.

Informaţiile de care dispunem atestă că, în fosta
Iugoslavie, românii şi slavii s-au bucurat de
onoranta acceptare în componenţa statului
multinaţional. Serbia actuală, descendentă a fostei
iugoslavii a înăsprit condiţiile de vieţuire a
naţionalilor români, existenţi aici de multe veacuri,
poate chiar anterior venirii slavilor în Europa.
Vlahii sau vlasi, cum li se spune românilor din
Serbia, aşezaţi între Timoc şi Morava, sunt
estimaţi la 145.000, dar existând după sursele
comunitarilor între 400.000 şi 1.000.000 iar după
alţii 2.000.000 de români.

Macedonia, un număr destul de important de
aromâni se află în această ţară desprinsă din
Iugoslavia şi anume circa 300.000(după statistici
între 8.000 şi 50.000), răspândiţi mai cu seamă în
Bitolia, Ohrid, Prilop.

În Macedonia sârbească existau mai mult de
16.000 de români, de vreme ce dispuneau de 26
şcoli primare, liceu, şcoală profesională şi 10
biserici, între care celebra catedrală din Bitolia.
În Banatul sârbesc locuiesc circa 80.000 de
români în 80 de localităţi, din care 35 sunt
majoritar româneşti.

Albania. Dacă în 1987 existau 80.000 de
aromâni, pentru care statul român susţinea 17 şcoli
şi un gimnaziu, astăzi numărul consemnat de
specialişti este de 300.000(după alte surse ale
grecilor, care îi numesc greco-vlahi, spre 500.000)
Grecia. Cea mai controversată problemă este
situaţia românilor din Grecia deoarece Constituţia
acestei ţări nu recunoaşte existenţa nici unei
naţionalităţi, dar sursele statistice menţionau în
1920, circa 800.000 de aromâni în Tesalia, Epir,
Macedonia de sud, etc. Istoricii şi lingviştii
vorbesc de existenţa aromânilor, informaţiile
asupra numărului lor variind de la 700.000 la
1.500.000, dar apreciez că este bine să luăm în
considerare măcar cifra de 1.000.000 care
reprezenta statistica din 1930, cu adausul normal
de natalitate până în prezent.

Ungaria. O importantă comunitate românească
este cea de aici, unde în 1937, trăiau 121.000 de
români, concentraţi în jurul oraşelor Gyula(cu
câteva comune majoritar româneşti:Micherechi,
Chitihaz, Aletea, Apateu), Bekescaba, Szeged,
Lokoshaza, Debrecin, Szolnoc şi la Budapesta.
În momentul de faţă, după informaţiile de la
Uniunea Românilor din Ungaria, există peste
30.000 de români, care beneficiază de 10 grădiniţe
cu 445 de copii, 14 şcoli cu 1000 de elevi, un liceu
purtând numele Nicolae Bălcescu cu 150 elevi şi
40 cadre didactice, publicaţii, formaţii artistice
dintre care cea de la Micherechi a obţinut locul al
doilea pe ţară.

Slovacia. O comunitate mai puţin numeroasă de
aproximativ 9.000 români se află în sudul
Slovaciei.

Europa de Vest. Franţa. În decursul timpului
mulţi intelectuali români şi-au făcut din Franţa o a
doua patrie. Exemplele oferite de Constantin
Brâncuşi, George Enescu, Eugen Ionescu, Martha
Bibescu, sunt edificatoare, lor adăugându-se şi alte
nume ilustre ca Elvira Popescu, Emil Cioran, Petru

Dumitriu, Henri Coandă, Gogu Constantinescu,
N.Paulescu şi mulţi alţii.

În Franţa se află acum sute de mii de români în
mai toate zonele inclusiv în Paris cum ar
fi:Marsilia, Lion, Metz, Stasburg, Bordeaux,
Avignon, Rouen, Grenoble, Coasta de Azur, etc. în
unele din aceste localităţi există parohii ortodoxe
române (Paris, Rouen, Strasbourg) iar comunităţile
editează multe publicaţii.

Italia. A doua ţară în care se află un număr
semnificativ de români este Italia, unde numărul
acestora este mereu în creştere, mulţi ocupând
funcţii publice în administraţiile locale.
A ne aventura să inventariem localităţile din
peninsulă şi numărul românilor ar fi un demers
care zilnic trebuie actualizat, aici existând şi multe
parohii.

Profesiile românilor din Italia şi din multele ţări
de pe mapamond sunt diferite începând cu cea de
asistenţi casnici şi terminând cu sportivi, artişti,
muzicieni, medici, ingineri, savanţi de renume,
studenţi, cercetători, oameni care aduc fală ţării
noastre, dar, pentru că există şi un dar, avem şi
conaţionali care nu onorează calitatea de cetăţean
român fiind de alte etnii, cum ar fi ţiganii, etnie
care şi în ţară creează mari probleme deşi o
oarecare trecere spre civilizaţie a lor a început să
se facă simţită prin stabilizarea modului lor de
viaţă de la nomad la sedentar. Mai urmează
completarea educaţiei şi corectarea
comportamentului. Ei sunt receptaţi ca fiind
români, pentru că provin de aici dar din punct de
vedere etnic sunt total diferiţi de români.
Spania. Pe imensitatea acestui teritoriu vieţuiesc
numeroşi români, mulţi dintre ei stabiliţi în
comunităţi distincte, cum ar fi cele din jurul
marilor ferme agricole, dar şi aici diversitatea
profesiilor şi specializărilor esta aşa de vastă încât
cu greu poţi stabili care ar fi ponderea lor.
Numeric, românii trec de ordinul a sute de mii
depăşind chiar un milion iar localităţi ca Madrid,
Barcelona, Bilbao, Granada, Cordoba, Salamanca,
etc, au şcoli în limba română, parohii, unii dintre
ei candidând la funcţii de primari de localităţi,
consilieri locali, în Parlamentul naţional sau
european. Nume mari de personalităţi au făcut
cinste naţiunii noastre pe tărâmul spaniol.
Portugalia. Aici deşi există români, numărul lor
este mai redus decât în alte ţări vest-europene, dar
în Lisabona, Porto, Sintra sau alte mari oraşe se
găsesc comunităţi compacte de conaţionali,
amintind că la Estoril, o staţiune pe malul
Atlanticului, s-a stabilit şi a trăit până la moarte
regele Carol al II-lea, după abdicare, împreună cu
Elena Lupescu, localitate cunoscută pentru faptul
că şi alţi monarhi europeni, detronaţi s-au stabilit
aici.

Germania şi Austria. Situaţia istorică a
Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei a făcut să fie
cedate Imperiului Habsburgic, astfel cultura
germanică a pătruns între români, în special prin
studenţii aflaţi în marile universităţi din aceste ţări
vestice.

Nu dispunem de date certe privind începuturile
emigraţiei spre Germania şi Austria, cert este că,
după 1918, unii etnici germani din Basarabia şi
Bucovina au plecat în Germania, dar repatrierea
masivă s-a produs în 1940 şi după 1944, de teama
bolşevicilor.

Unele date statistice evidenţiază că au emigrat
în Germania 5.000 de etnici din Bucovina, 75.000
din fosta Uniune Sovietică (majoritatea din sudul
Basarabiei), 50.000 şvabi, totalul germanilor
proveniţi din România fiind de circa 300.000.
În ceea ce priveşte cetăţenii români aflaţi în
Germania, datele cunoscute de noi dovedesc că
sunt între 140.000-200.000, situarea lor făcându-se
în timp, după 1945-1946, zonele în care se găsesc
comunităţi româneşti sunt: Munchen, Stuttgart,
Wurenburg, Hamburg, Offenbach, Solagitter,
Berlin, Hanovra, Leipzig, Dresda, etc. unde se află
şi parohii.

După informaţiile oferite de fundaţia Hans
Seidel, în Germania s-ar afla circa 3.000.000 de
etnici proveniţi din România, dintre care 1.000.000
de români, cifre în care ar include şi Austria.
În orice caz, în Austria statisticile din 1968,
atestau 11.000 de români la care se adaugă peste
50.000 de saşi, şvabi, germani, proveniţi şi din
Bucovina, sigur este că numărul etnicilor români
este mult mai mare, depăşind 30.000, majoritatea
situaţi în Viena şi împrejurimi.

Marea Britanie. Fostă mare putere colonială,
care a avut în subordine mai mult de o treime din
teriroriile globului terestru, acum Anglia şi ţările
care o compun este asaltată de etnii din diferite
colţuri ale lumii dintre care mulţi sunt români,
datorită natalităţii scăzute a celor de etnie britanică
şi nevoilor mereu crescând de forţă de muncă. Cu
tot comportamentul rece şi dispreţuitor al
englezilor, conaţionalii noştri s-au impus şi ocupă
zone întinse în Albion.

Mulţi dintre ei au ajuns aici după cel de al
doilea război mondial, statisticile arătând atunci
un număr de 2.000 de români (1946) ca mai târziu
să cuprindă cifre care i-au surprins şi pe britanici.
Cu siguranţă, în Londra şi Nothingham unde
există câte o parohie, şi în alte zone, ca
Birmingham, trăiesc mai mulţi fraţi de ai noştri,
lor adăugându-se zone din Scoţia, Irlandele şi
urcând spre Islanda, Insulele Feroe şi chiar
Groenlanda cea neospitalieră, ţinut subordonat,
încă, Danemarcei.

Aici există mereu tensiuni etnice, dar nu numai
cu românii dar şi cu musulmanii care efectiv
sufocă insulele engleze, cu asiaticii şi africanii,
situaţie întâlnită mai ales în Franţa cea atât de
deschisă emigranţilor de oriunde.

Olanda. Sunt menţionaţi la sfârşitul anilor 88-
89, 2.000 de români dar evoluţia acestei statistici
este departe de cifra comunicată, existând şi aici
parohii româno-ortodoxe, conaţionalii noştri
grupaţi în Comitetul România, publică un buletin
şi alte asemenea reviste cum ar fi Mântuirea
ortodoxă şi Revista Internaţională de studii
Române. Localităţile care grupează români sunt
greu de enumerat, practic fiind peste tot, chiar
dacă nu în număr mare, dar sunt.
Belgia. Cea mai puternică este comunitatea
românească din Belgia, al cărui număr depăşea în
1991, 2500 dar după aderarea României la
Uniunea Europeană, nnumărul a explodat pur şi
simplu, având funcţionari de înalt nivel continental
în toate instituţiile comunitare. Şi aici întâlnim
parohii cum ar fi Strana Strămoşească, asociaţii,
lectorate de limba şi civilizaţia românească,
reviste, cluburi şi diferite alte forme de asociere,
românii considerându-se la ei acasă.
Danemarca, Ducatul de Luxemburg, Suedia,
Norvegia, Finlanda, Irlanda. Dacă ar fi să ne luăm
după statistici, aici prin anii 90, se aflau 400
respectiv 300 de români în primele două state, dar
cifra lor este mai mare. La fel şi în Suedia unde,
tot în 1990 erau înregistraţi 1000 de români dar îşi
ceruseră cetăţenia suedeză 2456 de români.În
Novegia erau atestaţi 800 de români, deşi unele
statistici vorbeau de peste 2000. Alte câteva state
în care se află români sunt Finlanda şi Irlanda.
Mirajul creat de bunăstarea ţărilor nordice a
atras multă populaţie de etnie română care a fost
bine receptată întrucât aceştia şi-au însuşit modul
de viaţă local şi s-au supus de bună voie rigorilor
unei civilizaţii înaintate, crescând considerabil
numărul românilor în aceste câteva ţări diferite din
punct de vedere cultural şi comportamental cu
civilizaţia noastră neo-latină şi mult mai
zgomotoasă

America şi Australia. Democraţia de tip
american şi anglo-saxon din aceste două mari ţăricontinent, atât de ademenitoare pentru europenii

din apus, a ajuns mai târziu la români şi printre
primii care au trecut oceanele la est şi vest au fost
românii din Banat, Bihor şi Transilvania ceea ce a
făcut ca într-o statistică din 1881 să fie raportaţi
doar 11 români în SUA, pentru că mai târziu în
continentele îmbogăţirii au migrat din ce în ce mai
mulţi români.

Ritmul s-a accentuat la începutul veacului 20 şi
mai ales după primul război mondial, astfel încât
după 50 de ani de la statistica din 1881, în 1930,
au fost atestaţi aproape 300.000 de români în ţara
unchiului Sam, mai întâi în zona Atlanticului şi
mai apoi în Vestul Îndepărtat, aşezându-se în mod
compact în statele Ohio, Indiana, Michigan,
Ilinois, New York, etc.

Australia a raportat mereu o creştere a
numărului de români dar nu atât de semnificativă
ca în alte state europene sau americane dar sunt
multe familii stabilite definitiv la antipozi, unde
statisticile oficiale menţionează românii stabiliţi în
regiunile Melbourne, Sydnei, Adelaide, existând şi
biserici româneşti.

În Noua Zeelandă sunt de asemenea stabiliţi
mulţi români ca de altfel în Cambodgia, Vietnam,
Coreea de Sud, Japonia, China, India, Ceilon, etc.
La ceeaşi dată în Canada erau 55.000 de români,
emigraţia spre aceste pământuri a început tot spre
sfârşitul secolului 19, îndeosebi din Transilvania şi
Bucovina raportându-se în nordul continentului
american ca zone mai populate cu români Regina
Limerick, Dysart, Kagville, Montreal,Toronto,
Quebec, Ontario.

Astăzi în Canada sunt extrem de mulţi români
care au reuşit să-şi stabilească locuri de muncă
onorabile, bine plătite şi apreciate, şi-au dobândit
locuinţe proprii şi au fost încurajaţi să se
stabilească în acele locuri îndepărtate de neamul
lor strămoşesc rămas acasă.

Statisticile oficiale atestă aproape 150.000 de
români în America de Sud cei mai mulţi locuind în
Venezuela (Puerta de Cruz, Maracay, Maracailo,
Puerta Ortaz, Caracas unde este una din cele mai
mari biserici româneşti) în Argentina(Buenos
Aires, Cordoba, Santa Fe), Brazilia (San Paolo,
Rio de Janeiro, Curililea, Porto-Alegre), iar în alte
state:Peru, Mexic, Chile, Columbia, Bolivia, Cuba,
locuind mari colectivităţi de români, dar răzleţ.
Migraţia românilor spre ţări care să le asigure
continuitate în muncă, salarii convenabile sisteme
sociale acceptabile, viitor pentru copii lor, locuinţe
şi multe alte avantaje este continuă şi greu se
întrevăd posibilităţi în România de a stopa acest
exod chiar dacă înregistrăm mereu reveniri la vatra
străbună a celor plecaţi spre Eldorado, motivele lor
fiind felurite şi cunoscute numai de ei.
Nicu Vintila