ERA DIMINEAŢĂ ŞI PLOUA. PLECAREA TATEI

Tata a murit ca un câine. A
trecut un sfert de veac de
atunci, dar nu pot uita cum
a murit tata. Aşa cum nu pot
uita drumul până „acasă”,
ca să îl conduc la mormânt.
Am zis „acasă” pentru un
motiv tare ciudat şi banal,
în acelaşi timp. Într-un
fel… Pentru că toată viaţa
lui, tata nu se îngrijise de
nicio casă. Casa lui fusese
de regulă şanţul, unde
cădea beat mort aproape
în fiecare seară, după ce se
dădea stingerea la MAT1.
Vagoane de cărămizi şi
kilometri întregi de gard
din scândură, tone de oţel
beton, de ciment, de var şi
aşa mai departe ajunseseră
sub formă de bancnote albastre pe tejgheaua lui
Minică al lu’ Giugulea, vânzătorul de la MAT, ca
să iau reperul cel mai la îndemână, şi mai apoi pe
gâtlejul fără fund al tatei, reconvertite în vermut,
în biter, în vin, coniac şi aşa mai departe. Doamne,
ce-i mai plăcea vermutul! Vermutul, grătarul de
ied şi ţigările Carpaţi fără filtru. Ca, în final, totul
să se scurgă, fatalmente, undeva lângă gardul
de ciment al „şcolii noi”. Cam acolo îl prindea
oboseala şi se trântea în iarba plină de praf, nu
înainte de a se uşura. Dacă nu cumva o făcuse
direct în pantaloni şi nu mai era nicio nevoie să se
descheie la şliţ. În orice caz, când ni s-a predat, la
şcoală, chestia aceea cu circuitul apei în natură, eu
aveam pe limbă cel mai original exemplu, noroc
că nu a mai insistat învăţătoarea, altminteri… Şi
1 Abrevierea de la Magazin de alcool și tutun. I se mai spunea şi Bufet.
totuşi, cu excepţia mamei,
toate femeile celelalte
care l-au cunoscut, întrun fel sau altul, l-au iubit.

Mai bine-zis, l-au plăcut.
Constatasem nu o dată
chestia aceasta, şi nu
strict raportată la una şi
aceeaşi femeie – prima
dintre ele, nu pot s-o uit,
era doctoriţa stomatologă
de la mama de la spital!
– şi efectiv nu-mi puteam
explica „fenomenul”,
fiindcaă tata numai a
bărbat de succes, ca să
utilizez un termen la modă
azi, nu arăta, dimpotrivă…
Adică mai mereu era
îmbrăcat ca de lucru,
într-o salopetă obligatoriu
impregnată cu diluant de vopsea şi transpiraţie,
pantofii nu erau nici ei prea demni de respect,
basca, şapca ori pălăria – una din trei, că pe el
niciodată nu l-am văzut descoperit decât în somn,
şi uneori nici atunci, şi în vreo două poze din
tinereţe, când era flăcău şi chelia straşnică de
mai apoi nu dăduse încă vreun semn de apariţie
– arătau a relicve antice şi era neras de cel puţin
trei zile, başca faptul că puţea vag a alcool tare
şi a tutun ieftin. Târziu, abia, poate prea târziu,
multă vreme după ce eu însumi devenisem
bărbat, aveam să înţeleg misterul acesta şi să-l
privesc cu alţi ochi pe tata. De fapt, perspectiva
încadrării personalităţii lui şi a felului său de a fi
încercam şi reuşisem s-o schimb cât de cât mai
demult, dar felul de a percepe al femeilor vreau
să spun că l-am înţeles târziu de tot, când relaţia mea cu ele a început să contabilizeze primele
mari rateuri în serie. Abia atunci am înţeles clar
pentru ce femeile îl plăceau atât de mult pe tata.
Pur şi simplu pentru că era ceea ce se cheamă un
bărbat adevărat. Adică un mascul în cel mai pur
înţeles al cuvântului… Unul care nu are nevoie
de niciun ambalaj special pentru prezentare.
De after shawe-uri, apă de colonia, medicamente
pentru creşterea potenţei şi altele asemenea, nici atât.
Îl plăceau efectiv pentru că era cel mai înalt bărbat
din lume. Pentru că avea o voce teribil de gravă şi
niciodată nu se zgârcea cu complimentele. Şi nici cu
glumele. Plus că avea tot timpul din lume pentru ele.
Cât despre bani… Nu am cunoscut în viaţa mea un
om la care banii să tragă cu atâta uşurinţă şi voioşie.
Dar, în egală măsură, din buzunarul căruia să şi fugă
la fel de uşor şi sprinţar fără a lăsa nicio urmă, măcar,
adică la schimb, în plan material. Şi din cauza aceasta
îl iubeau femeile, cel mai mult şi în primul rând Reta
lui Toader Cotae, reparatorul de biciclete, că de regulă
la ea dejuga tata de fiecare dată când era în bani. Iar
mama şi tot neamul ei, mai ales, îl urau de moarte. Şi
uite că acuma murise. Abia împlinise cincizeci şi unu
de ani şi două luni!…

Aşa că, din motivul acesta, dar şi din altele,
acum îl înmormântau fraţii lui. Le lăsase lor partea de
moştenire din casa părintească, pământul, totul, nu-l
interesaseră toată viaţa, nu aveau de ce să-l intereseze
nici mai încolo. Iar pe noi, nici atât! De fapt, în
afară de mama şi de bunicii dinspre partea ei, care
ne crescuseră de la ţâţă, nici noi nu interesaserăm pe
nimeni. Cel puţin aşa fuseserăm educaţi. Prin urmare,
mă duceam la înmormântarea tatei ca la un eveniment
oarecum neutru. Oarecum… Aşa crezusem iniţial,
pentru că nu aveam niciun bagaj cu mine, absolut
nici unul, bani nici atât, nici de drum nu mi-ar fi
ajuns dacă nu-mi trecea prin minte să-l rup în bucăţi.
Adică să cobor în Piatra-Olt, să aştept personalul de
la miezul nopţii spre Piteşti, care, bănuiam, nu prea
era controlat, să merg până la Slatina fără bilet şi abia
acolo să cobor, să-mi iau de restul banilor unul până
la Piteşti, gara finală a acelei călătorii atât de stranii
pentru mine, începută la zece noaptea din Râmnicu
Vâlcea, pe când abia îmi începusem serviciul de
planton schimbul unu pe companie. Azi încă îmi
stăruie în minte perplexitatea ofiţerului de serviciu –
un locotenent-major de construcţii pe care, peste ani,
aveam să-l regăsesc locotenent-colonel şi pe post de
trepăduş undeva, prin comandamentul de armă din
Bucureşti – care, aflând că la receptorul interfonului
este tocmai acela pe care dorea să-l cheme la ordin,
preţ de secunde bune nu a ştiut ce să mai zică. Apoi,
o dată prezentat, l-am găsit şuşotindu-se cu colonelul
Ştangă, atunci în rolul ofiţerului care asigura
continuitatea serviciului pe şcoală, în rest fiind şeful
catedrei noastre de Pregătire ştiinţifică. Ştangă deja
se uita la mine cu compătimire prost disimulată, ca
la un biet orfan şi, instinctiv, am înţeles că a murit
cineva în familie, dar cine?!… Bunica? Tata? Mama?
Putea fi oricine în ordinea aceasta, dar dacă, Doamne
fereşte, era vreuna dintre surorile mele? Dar poate
că nu era nimic din toate acestea, ci cu totul altceva,
să vedem… Încă mai trăgeam nădejde când privirea
mi-a căzut instinctiv pe carnetul cu ordine de serviciu
care, odihnea cuminte pe masă. Mi-am văzut numele
pe ordinul de serviciu de deasupra, gata completat,
şi în clipa aceea am fost sigur că, într-adevăr, cineva
foarte apropiat mie suferise ceva grav, foarte grav din
moment ce mi se permitea să merg acasă fără să solicit
personal acest favor. Şi cum ştiam din primul an de
liceu militar că nimeni nu îţi aprobă o permisie – mai
ales dacă abia ai venit din vacanţă – aşa, de amorul
artei, ci dimpotrivă, în cazuri extrem de clar precizate
de RDM-eu2, moartea unei rude de gradul întâi
fiind unul dintre cele mai inatacabile, în mintea
mea au prins să scurtcircuiteze fel de fel de idei
şi combinaţii mai mult sau mai puţin ipotetice, în
orice caz dătătoare de mari şi greu controlabile
emoţii. Am jurat atunci, în acele momente atât
de cumplite pentru mine, tot scrutându-i pe cei
doi cretini în încercarea de a le pătrunde logica
atitudinii lor, că dacă Dumnezeu îmi va ajuta să
ajung vreodată ofiţer şi vreunul dintre subordonaţii
mei va fi pus de soartă în situaţia mea de atunci,
că mă voi plasa la capătul diametral opus, mai
concret că îi voi spune bărbăteşte, din prima,
tot ceea ce trebuie să-i spun, urmând ca abia pe
urmă, dacă va fi cazul, să-i fac ceea ce se cheamă
pregătirea psihologică bietului orfan… Aspect pe
care voi apuca să-l pun în practică, şi nu o dată,
mai apoi, dar aceasta, desigur, e o altă poveste.

De mic copil am fost ţinut strâns, ca să nu le
dau bătăi de cap bunicilor, iar mai târziu autorităţilor,
prin urmare, deşi cunoşteam încă de pe băncile liceului
militar că este un mare act de vitejie să călătoreşti cu
„naşul”, adică să-i dai şefului de tren nici cât zece la
sută din valoarea biletului de transport ca să te lase în
pace, când nu mă aflam în grup îmi era nu teamă cât
jenă să procedez astfel, aşa că acea călătorie, fie şi
din acest punct de vedere, anume că nu mi-au ajuns
2 Pronunţat redemeu, abrevierea de la Regulamentul disciplinei banii – fiindcă la ora când am ieşit pe poarta şcolii,
agenţiile CEC erau închise demult, iar camarazilor
de origine muncitorească, singurii care aveau o soldă
mai de Doamne-ajută, nici prin gând nu le trecea să
împrumute un fost lemist3 – şi a trebuit să fac acea
buclă tactică în plină noapte care, deşi m-a costat
ceva timp, ceea ce nu m-a afectat prea tare, că oricum
nu aveam unde şi nici chef să dorm, m-am descurcat
onorabil, până la urmă, din punctul de vedere al
legalităţii călătoriei. Cred că de pe atunci eram un tip
tare sucit, precum bunicul din partea mamei, Mitică al
lui Fidel; numai unul ca mine prefera să călătorească
douăzeci de kilometri, acolo, fără bilet, ca să poată
călători restul de până la o sută de kilometri cu bilet în
bună regulă. În fine, a trecut! O dată în viaţă mergem,
dacă e să mergem, să ne conducem tatăl pe ultimul
lui drum, şi e normal să nu poţi uita inclusiv detaliile
care au precedat, cumva, evenimentul. Pentru mine
însă acea călătorie avea să rămână memorabilă ca nici
o alta de atunci încoace şi din cu totul alt motiv decât
ceea ce am lăsat să se înţeleagă până aici.
Era dimineaţă şi ploua când trenul s-a urnit
greoi, în sfârşit, din staţie. Dar o văd de parcă toate
s-ar fi întâmplat abia ieri… Se ducea la lucru. Era mai
degrabă ţărancă decât muncitoare-navetistă. Nu era
rujată, totuşi buzele îi păreau teribil de roşii şi fragede,
de parcă abia atunci se descleştase dintr-un sărut pe
viaţă şi pe moarte. În contrast, tenul îi era alb, cu bujori
vagi în obraji, ca al actriţelor de cabaret tocmai ieşite
din cabina de machiaj. Am remarcat puloverul gri,
cu nasturi, şi fusta dreaptă care i se ridicase deasupra
genunchiului. Aţipise imediat cum se aşezase pe bancă,
aşa că am profitat să o trec liniştit în revistă de câteva
ori, de sus în jos şi de jos în sus, din exterior până în
adâncul sufletului ei, ca un sfredel invizibil, cu vârf
de diamant. Blonduţă, păr lung, prins în coadă de cal,
senzuală, ochi albaştri sau negri, nu mai reţin exact,
dar pulpele acelea parcă le văd şi azi; perfect rotunde,
bine puse în relief de ciorapii cenuşii, din nylon. Şi
sânii…

Prin bluza descheiată la primii doi nasturi, sub
puloverul descheiat şi el tot la doi nasturi, ghiceam,
îmi imaginam, vedeam aievea izvoarele vieţii şi ale
laptelui de mâine. În vreme ce în nări simţeam iarba
abia cosită şi udată de ploaie, de pe câmp. Probabil că
fusesem zămislit în iarbă şi acum, aflându-mă eu în
drum spre tata, musai mă întorsesem în timp, dar atât
de mult mă întorsesem în timp încât ajunsesem, iată,
să asist la propria-mi zămislire. Şi cum asistam eu aşa,
3 De la iniţialele LM, abrevierea pentru „liceu militar” (sau
lememist, de la LMM, în clar – Liceul militar de marină
„Alexandru Ioan Cuza” de la Constanţa).
dintr-o dată, în locul tatei m-am văzut pe mine, iar în
locul mamei pe femeia aceea tânără, care urcase din
Slatina şi se aşezase în faţa mea, adormind imediat ce
trenul o luase din loc. Ei bine, femeia aceea era acum
goală-goluţă în braţele mele păroase, şi sânii ei plini,
mirosind tot a iarbă cosită şi a rouă îmi gâdilau nările,
mai apoi buzele, cu sfârcurile lor maronii deja umede.
Şi mâinile mele căutau frenetic un punct de sprijin,
sau chiar mai multe, pe fundul ei pufos, încercând să-l
trag mai aproape, tot mai aproape, să-l pot muşca, să-l
gust, să-l pătrund, să mă satur.
M-am trezit ca din vis exact când frânele
trenului au scrâşnit aspru, în gară la Piteşti. Capul
îmi odihnea greu în poala unei băbuţe nostime, pe
care nu avusesem cum să o remarc până atunci, şi
m-am simţit oarecum ruşinat când m-am ridicat în
capul oaselor. Dar n-am avut timp să fac prea mult
pe fâstâcitul întrucât ochii mi se deschiseseră exact
pe fundul aţâţător al ţărăncuţei cu ciorapi cenuşii, de
nylon, care se ridicase pe vârfuri să-şi coboare bagajul.
Când s-a întors, privirile ni s-au ciocnit involuntar şi
mi-a zâmbit. Era zâmbetul acela inimitabil, încărcat
de o recunoştinţă aparte al unei femei pe care abia
ce ai iubit-o. Şi de care astăzi am parte din ce în ce
mai rar. Atunci însă a fost să fie pentru prima oară
în viaţa mea. Împlinisem, în toamnă, douăzeci de
ani. Femeia aceea, cu toate ale ei, nu a făcut decât
să mă trezească la o realitate abia intuită până atunci.
Trezirea aceea a fost, mai degrabă, un fel de aducere
aminte. De obligaţie, mai precis. Aţipisem copil, fără
griji, fără nimic, şi iată că mă trezisem bărbat în toată
regula, cu fel şi fel de griji, de probleme, de datorii pe
cap. Am mai privit încă o dată chipul senin al acelei
femei, apoi i-am admirat încă o dată sânii, pulpele
pline, abia ghicite prin transparenţa desuului, mâinile
finuţe, totuşi, deşi muncite, ca în final, chiar înainte
de a ieşi din compartiment, să-i studiez pentru ultima
oară crupa ţeapănă, fermă, atât de feminină totuşi,
graţioasă şi provocatoare. Şi atunci am ştiut. Am
ştiut că tot ceea nu avusese tata pe lumea asta, ce nu
mai apucase să rezolve el, mai bine-zis, de acum îmi
revenea mie. Ca un drept perpetuu şi ca o obligaţie
ancestrală, în acelaşi timp. Pentru că niciodată nu-mi
dorisem, cu adevărat, o femeie, ca în dimineaţa aceea
de început de mai, când trenul mă purta bezmetic,
zdrăngănind sacadat, dar surd, peste şine, către acolo
de unde destinul meu se împletea mai departe cu al
tatei, dar numai la trecut.
Fragment din romanul Ultimul diribist, în lucru.