Selectați pagina

ENERGETICA ROMÂNEASCĂ DUPĂ 30 DE ANI DE DEMOCRAȚIE

Timpul care a trecut e bun trecut. El nu poate
fi nici negat, nici uitat, nici schimbat, nici modificat.
Timpul prezent nu este totdeauna o urmare a timpului
trecut, ci doar un alt timp care, tot așa, vine și trece.
Precum pașii, oamenii și vremuirile…

Un modul de timp de 30 de ani reprezintă o
perioadă nesemnificativă ca durată în istoria
multimilenară a omenirii sau chiar în istoria
multiseculară a unui continent, a unui popor, a unei
națiuni; dar din punctul de vedere al conținutului de
fapte, de întâmplări semnificative, transformări
surprinzătoare și neașteptate pe care le aduce,
depinde foarte mult când este plasat în timp acest
modul de 30 de ani, în zorii civilizației, în perioada
ei antică sau medievală, în epoca modernă sau în
contemporaneitatea clocotitoare și explozivă pe
care noi o trăim. De exemplu 30 de ani cât a durat
în centrul Europei războiul din prima jumătate
a secolului al XVII-lea, cunoscut în istorie ca
Războiul de 30 de ani de schimbări semnificative
în cultura, gândirea și civilizația europeană și
mai ales în configurația geopolitică a vremii,
având drept consecință redesenarea granițelor și
a teritoriilor ocupate de Sfântul Imperiu Romano
German, pregătind terenul pentru explozia și
dezvoltarea statelor națiuni în secolul al XIX-lea,
după războaiele napoleoniene și revoluțiile care
au avut loc, pe când 30 de ani care au zguduit
fizica. Istoria teoriei cuantice, o carte de succes
scrisă de marele fizician George Gamow în 1966,

arată progresele uluitoare și revoluționare ale
cunoașterii omenești înregistrate în 30 de ani
în domeniul fizicii în prima parte a secolului
al XX-lea. Ritmul progreselor omenirii în
cunoaștere s-a accelerat permanent, pe măsură ce
minți strălucite, din toate domeniile de studiu și
cercetare a lumii, au iluminat și descifrat mistere
și teritorii de explorare mentală tot mai diverse,
mai complicate, considerate incredibile prin
îndrăzneala și noutatea soluțiilor și modelelor
propuse, cum a fost revoluția din matematică
produsă de geniul creator al marelui GEORG
Cantor – părintele teoriei mulțimilor contestat și
neacceptat de mari savanți ai vremii.
Din punctul de vedere al editorialului nostru,
perioada care mă interesează este cuprinsă între
1989 și 2019, se referă la istoria contemporană a
României și include și scurta mea trecere activă
pe acest pământ. Ea însă a fost precedată de o altă
perioadă de 30 de ani cuprinsă între anii 1959 și
1989, pe care am trăit-o de asemenea foarte intens
poate, din anumite puncte de vedere, mai intens și
mai productiv pentru propria mea existență decât
cea menționată la începutul acestui paragraf.
Pentru a desluși corect înțelesurile personale ale
transformărilor sectorului energiei din ultimii 30
de ani cu care, așa cum am precizat, existența mea
s-a intersectat zi de zi, voi explora comparativ
cele două perioade trăite.
În anul 1958, la 28 iulie, s-a înregistrat un
eveniment fast pentru istoria contemporană a
României. Armata sovietică a părăsit teritoriul
țării noastre cu toți cei 35000 de membri civili
și militari ai ei, decorați pentru contribuția adusă
la eliberarea țării de sub jugul fascist, și cu toate

tancurile și celelalte categorii de armament care
le deținea în România. În aceste condiții România
devenea atunci singura țară din tratatul de la
Varșovia fără trupe de ocupație pe teritoriul ei, cu
alte cuvinte, o țară liberă și independentă, o națiune
suverană, care și-a putut permite să-și croiască
singură destinul și să își planifice dezvoltarea
economică și socială în acord cu interesele de
progres și prosperitate ale poporului român. În
acea perioadă de 30 de ani, țara întreagă a devenit
un imens șantier, s-au construit întreprinderi și
ulterior mari platforme industriale, s-au construit
orașe întregi, s-au construit mari sisteme de
irigații pentru agricultură, s-au construit școli,
spitale, instituții de învățământ superior, s-au
construit chiar și biserici, drumuri, căi ferate
etc. și, pentru ca toate acestea să poată funcționa
și să se poată dezvolta, s-a construit Sistemul
Energetic Național, format din centrale termo
și hidroelectrice de mare putere, rețele electrice
de foarte înaltă, înaltă, medie și joasă tensiune,
care erau susținute de mine de cărbune cu
exploatare de adâncime și de suprafață, instalații
de explorare și exploatare a resurselor de petrol
și gaze naturale, toate realizate proporțional și
corelat pe baza de planuri cincinale de dezvoltare
economică și socială. A fost un efort colectiv
uriaș, care a necesitat sacrificii și multă angajare
de competență, a necesitat școlarizare de
specialiști în toate domeniile și pe toate nivele de
pregătire: muncitori, maiștri, ingineri, profesori,
medici, juriști etc. În 1960, la începutul acestei
perioade de creștere economică și de dezvoltare
socială, am intrat în școala generală de 8 ani, după
absolvirea căreia destinul meu uman s-a împletit
cu evoluția industriei energetice: am urmat
cursurile Liceului Industrial energetic de la Cluj și
mai apoi cursurile Facultății energetica din cadrul
Institutului Politehnic din București, iar după
absolvire am lucrat numai în domeniul energetic
până la pensionare, astfel încât în 1989 aveam 10
ani de experiență ca inginer electroenergetic în
activitatea de distribuție a energiei electrice în cea
mai mare și mai dezvoltată rețea de distribuție din
țară, rețeaua care alimenta municipiul București.
În linii mari acesta a fost conținutul primului
modul de 30 de ani din viața sectorului energetic
pe care i-am trăit. Poate cel mai folosit cuvânt
legat de viața personală din această perioadă a
fost cel de șantier. Tata lucra pe șantier și, din
munca lui, și-a întreținut numeroasa familie; în
toate orașele existau șantiere de construcții de
locuințe, de construcții civile sau de construcții
industriale, în anii de liceu și în anii de facultate

am făcut vizite și excursii de studii pe marile
șantiere din domeniul energetic, cum ar fi
șantierul de construcție al hidrocentralei Tarnița,
șantierele de construcții montaj pentru linii
electrice. După absolvirea facultății, deși lucram
într-o întreprindere de distribuție pe partea de
exploatare, colaboram cu șantierele de construcții
montaj pentru stațiile și rețelele electrice care se
dezvoltau, se modernizau și se înnoiau continuu.
Cea de a doua perioadă de 30 de ani, 1989 2019,

a fost perioada democratizării sistemului
social politic, perioada posibilităților de alegere
a drumului propriu, iar din punctul de vedere al
sectorului energetic a fost perioada reformării
continue, a multor transformări cu caracter
pozitiv, dar și a multor transformări dureroase
pentru mulți lucrători din sector.
Din punctul de vedere al propriei experiențe,
singura despre care pot vorbi fără riscul de a face
greșeli foarte mari și fără necesitatea recurgerii
la un uriaș efort de documentare, așa cum este
gândit acest editorial, începând cu 1991 am
lucrat preponderent în activități cu caracter
de management, am fost implicat în amplul și
complicatul proces de restructurare a industriei
energiei electrice, nevoită să se adapteze noilor
condiții sociale și economice, noilor provocări cu
care întreaga societate și economie românească
se confruntau pentru a putea plăti prețul libertății
dobândite după sângeroasele evenimente din
decembrie 1989. Această perioadă de 30 de
ani se poate segmenta din punctul de vedere al
evoluției sectorului energetic în două mari etape:
prima etapă este cuprinsă între 1990 și 2006 (16
ani), până la 1 ianuarie 2007 când România a fost
admisă în UE ca membru cu drepturi depline, și
a doua etapă cuprinsă între 2007-2019 (14 ani), a
cărei desfășurare o trăim în prezent.
După 1989, a început un nesfârșit proces de
tranziție spre modelul nou de economie de piață
și întreaga activitate economică și-a modificat
conținutul și desfășurarea. S-a schimbat
treptat, treptat totul: limbajul folosit, legile,
reglementările, comportamentul oamenilor, toate
sistemele de valori, ierarhiile în plan economic și
mai ales social, societatea s-a împărțit în elite și
vulg, au apărut marile averi și, de cele mai multe
ori asociate lor, aroganța și disprețul proaspeților
îmbogățiți față de omul de rând.

În limbajul lucrătorilor din sector, a început
să fie tot mai puțin folosit cuvântul șantier,
constructor și investiție. Zeci de proiecte de
centrale hidroelectrice și termoelectrice aflate
în diferite stadii de execuție au fost întrerupte
și multe abandonate total. Nici în domeniul
rețelelor electrice lucrurile nu au stat mai bine, cu
deosebirea că numărul marilor proiecte era mai
mic. Restructurarea industriei și a agriculturii
au condus la scăderea drastică a consumului de
energie, multe instalații de producere – în mod
deosebit centralele electrice de termoficare,
dependente de consumul de abur industrial și apă
caldă pentru nevoile industriei – s-au confruntat
și se confruntă și azi cu mari probleme de
funcționare din cauza lipsei de consum, în mod
deosebit în perioadele de vară.
În prima perioadă din acest modul, deși
începuse o neterminată, nici până azi, tranziție spre
economia de piață, statul avea încă un important
rol în economie, și încă mai putea controla
dezvoltările din sectorul energetic. Această
situație a permis, de exemplu, finalizarea Unității
nr.1 din CNE Cernavodă, pusă în funcțiune în 1996
și a Unității nr. 2 din aceeași centrală, finalizată și
pusă în funcțiune în 2007, ambele fiind realizate
cu o schemă de garantare a împrumuturilor de
către Ministerul de Finanțe, neexistând pe atunci
interdicția ajutorului de stat. Sunt cele mai mari
investiții realizate în sector în ultimii 30 de ani și
ale căror performanțe de exploatare sunt foarte
bune. În a doua perioadă, după 2007, în sectorul
de producție, favorizate de legislația privind
promovarea valorificării resurselor energetice
regenerabile, grație modificărilor legislative, au
început ample programe și proiecte de investiții
private în domeniul centralelor electrice eoliene
și centralelor electrice fotovoltaice susținute de
schema de subvenționare prin certificate verzi
tranzacționate pe o piață a certificatelor verzi –
permise și încurajate și de legislația UE. Asociate
acestor proiecte, s-au promovat și proiecte de
investiții în rețelele electrice de transport și
distribuție. Impactul acestor scheme asupra
marilor consumatori industriali și măsurile luate
au redus ritmul acestor categorii de investiții.
După alegerile din 1996, situația politică
s-a schimbat radical, procesele de restructurare și
reformă s-au adâncit și s-au accelerat, a

marea privatizare, s-a creat cadrul legislativ și
instituțional care a permis privatizarea marilor
întreprinderi industriale, bazat pe teza că statul
este cel mai rău proprietar, teză care, din păcate,
s-a dovedit nu întotdeauna fructuoasă. Au
dispărut, după privatizare, aproape toate marile
platforme industriale din București și din alte
mari orașe, pe terenurile ocupate de acestea
s-au construit ansambluri rezidențiale, investiții
fără mare bătaie de cap pentru investitori și
foarte profitabile, unele din terenurile ocupate
de anumite întreprinderi bucureștene au fost
cumpărate de foști directori care și-au construit
vile și case cum nu visaseră niciodată. De regulă,
după privatizare, întreprinderile nu au mai fost
menținute, ba mai mult, au fost demolate, rase
cu buldozerul ca să elibereze terenurile pentru
proiectele menționate anterior.

Dar după 2007, cel mai dezarmant fenomen
a fost migrația populației active; România a
devenit o țară abandonată de mulți dintre proprii
ei locuitori, mânați de dispariția locurilor de
muncă și atrași de marile diferențe de salarizare.
Toate aceste transformări radicale au
afectat și sectorul energetic, supus unor continue
procese de restructurare și reformă. În procesul
de pregătire a aderării la UE și al negocierii
capitolului XIV energie, au fost demarate
procesele de privatizare în domeniul energetic. Au
fost privatizate la început companii de distribuție
a energiei electrice, companii de distribuție a
gazelor naturale, Societatea Națională Petrom,
au fost listate la bursă CNTEE Transelectrica,
SC Electrica. Ca urmare a acestor transformări,
s-au introdus metodele de guvernanță corporativă
specifice economiei de piață, evident toate fiind
posibile datorită evoluției cadrului legislativ
și instituțional și dezvoltării sistemului de
reglementări necesare pentru înființarea și
dezvoltarea piețelor de energie electrică și gaze
naturale în acord cu dezvoltările din UE pentru
crearea pieței unice de energie la nivelul Uniunii
Europene.

Azi, piața de electricitate din Romania
este interconectată la nivelul pieței pentru ziua
următoare și la nivelul pieței intra-zilnice, piața
de echilibrare este funcțională, iar Transelectrica
implementează reglementările UE prin care s-au
aprobat codurile de rețea și codurile de piață
elaborate de ENTSO-E sub coordonarea ACER.
Toate aceste aspecte și multe altele
reprezintă reale progrese în evoluția sectorului
energetic din România în acord cu dezvoltările
din UE, dar există numeroase particularități
care ar trebui inventariate și analizate, care din
păcate nu pot fi făcute în spațiul limitat al acestui
editorial.

Ceea ce este important în opinia noastră
este impactul acestor transformări asupra forței
de muncă din sector și perspectivelor ei de
dezvoltare. În februarie 2010, în revista Patrona-E,
publicam un articol de analiză și reflecție intitulat
Rezultatele reformei. După 20 de ani, în care, cu
tristețe și o anumită îngrijorare, firești pentru că
pe atunci eram activ, scriam:
„Iniţial recrutarea, selectarea şi angajarea
personalului de conducere cu rol decizional
semnificativ în companiile şi instituţiile nou create
s-a făcut prin concurs, chiar dacă foarte adesea
concursul era formal, treptat însă regulile s-au
modificat şi posturile se ocupă prin numiri care nu
mai au nevoie nici măcar de acoperirea formală a
unui exerciţiu de organizare a concursului.
În confuzia de evaluări a contribuţiilor la
obţinerea rezultatelor economice despre care am
vorbit anterior, şi considerând multele obligaţii şi
constrângeri pe care le au cei ce trebuie să ia aceste
decizii s-a ajuns la situaţia paradoxală în care
experienţa, pregătirea profesională şi în cele din urmă
competenţa reală să conteze tot mai puţin şi uneori să
nici nu intre între criteriile de selecţie, sub acoperirea
formală dată de principiul managerial conform
căruia cei ce conduc «trebuie să folosească privirea
din elicopter», imaginea de ansamblu, detaliile
rămânând întotdeauna în seama unor lucrători
care trebuie să–şi facă treaba corect şi despre care
se presupune acest lucru. Dacă nu competenţa şi
experienţa sunt criteriile majore de selecţie, atunci,
totuşi, care sunt acestea ? Practica o demonstrează
că sunt fidelitatea şi loialitatea faţă de cel care a făcut
numirea, capacitatea de a nu crea probleme şi de a nu
lua decizii incomode şi neproductive în raport cu tot
felul de priorităţi dintre care multe netransparente şi
uneori de neînţeles.
Riscurile derivate din acest climat sunt, pe
de o parte, un mecanism de decizie alterat şi afectat
uneori de alte interese şi influenţe – altele decât cele
rezultate din necesităţile şi priorităţile industriei
energetice, pe de altă parte inhibarea preocupărilor
de autoperfecţionare a personalului, în absenţa
posibilităţii de a pune în aplicare celebra deviză

napoleoniană conform căreia «În raniţa fiecărui
soldat se află bastonul de mareşal!», scăderea
atractivităţii companiilor din sector, tendinţa celor
tineri de a migra spre mediul privat după ce s-au
format ca specialişti, au confirmat valoarea lor
profesională şi cunosc problemele tehnice şi/sau de
organizare şi funcţionare a pieţei. ”
În ultimul articol despre reformă din seria de
10 din perioada ’99-2000 publicate în Impuls am
încercat să identific aşteptările principalelor părţi ale
societăţii interesate sau afectate de schimbările din
sectorul energiei de la reforma în acest sector. Încă
sistemul politic pe atunci nu era atât de perfecţionat
ca cel de azi şi mai avea o brumă de respect pentru
fondul lucrurilor şi, deşi tentaţia superficialităţii era
foarte mare, aceasta nu producea erodări atât de
vizibile ale credibilităţii instituţiilor şi structurilor
create prin reformă. Iată de ce atunci, în seria de
aşteptări enumerate, nu am menţionat şi pe cele ale
partidelor politice. Azi, acest lucru este observabil
uşor, partidele aşteaptă posturi pentru clienţii lor,
fie membri de partid, fie susţinători ai campaniilor
electorale – posturi în general foarte bine plătite
şi, dacă vin la putere şi numărul acestora nu este
suficient, prin restructurare înfiinţează atâtea câte
trebuie.
În anumite cazuri, nici această măsură nu
este suficientă şi atunci fac tot felul de maşinaţiuni
şi presiuni pentru a da la o parte experţi angajaţi pe
competenţă şi neînrolaţi politic, pentru a-şi satisface
nevoile de numiri. Acest registru de rezultate ale
reformei este poate cel mai dăunător pe termen lung
în măsura în care va deveni o practică încetăţenită,
care va face ca după fiecare schimbare la putere toţi
oamenii acestei ţări care îşi închipuie că pot trăi pe
picioarele lor, bazaţi pe strădania de a fi serioşi şi pe
eforturile de a se menţine competenţi într-un domeniu,
fără a se implica din punct de vedere politic, cu alte
cuvinte fără a fi putut să fie convinşi de unul dintre
partide că merită să activeze pentru el, trebuie să fie
pregătiţi pentru a plăti această atitudine demnă cu
preţul alunecării pe scara promovării profesionale.
Ca şi în precedentul articol, optimist gândind,
ne exprimăm speranţa că aceste stări de fapt sunt
trecătoare şi că aspectele critice sesizate vor fi
considerate corespunzător în evoluţiile viitoare ale
reformei, ale cărei rezultate le vom comenta şi în
numerele viitoare, şi a cărei dezvoltare este departe
de a se fi încheiat.”
Fără a intra în detalii, din lipsă de spațiu,
și promițând că vom încerca să continuăm aceste
reflecții nu putem decât să constatăm că situația
nu numai că nu s-a îmbunătățit ci, dimpotrivă, s-a
înrăutățit incredibil dar, ca și acum zece ani, credem
că speranța de mai bine trebuie să moară ultima.
Gheorghe Indre, 3 decembrie 2019

Arhivă