Ecouri în şi din presă şi aprecieri ale cititorilor nr. 61 – 62

GÂNDUL ANONIMULUI – MESAGER DE
CULTURĂ

„Cultura este o podoabă pentru cei fericiţi
şi un refugiu pentru cei nefericiţi.”

Democrit

Am ajuns să ne bucurăm precum copilul ce
primeşte jucăria dorită şi îndelung râvnită
atunci când ni se oferă posibilitatea, din ce în
ce mai rară, de a intra în posesia unei reviste
de cultură. În ce mă priveşte am, totuşi,
privilegiul (poate de invidiat de alţii azi, când
cultura nu mai reprezintă o atracţie decât
pentru o minoră categorie, ceea ce face ca
asemenea vectori, precum revistele culturale,
să nu mai reprezinte o afacere de interes pentru
producători) de a intra în posesia, fie a revistei
„Curtea de la Argeş”, fie a revistei (online)
„Bogdania”, fie a revistei tematice „Historia”.
Între ele, de una-două ori pe an mă bucur de
lecturarea revistei „Gândul Anonimului”
copilul de suflet al unor inimoşi descendenţi ai
comunei clujene (turdene) – Luna care, prin
eforturi proprii, dau viaţă, iată, de paisprezece
ani unui produs de cultură nu numai
sentimental, dar şi de înalt umanism.

Din Nota redacţiei la nr. 59-60 aflăm
că «„Gândul Anonimului” a
supravieţuit şi a evoluat de la
simplu la mai bine cantitativ şi
calitativ, cu scriitura colaboratorilor,
majoritatea neconsacraţi [cu dorinţa] de a
exprima prin scris, cum pot mai bine,
experienţa de viaţă şi sentimentele moral
volitive» dar, am zice noi, având şi dorinţa să
fie de folos cetăţii cu experienţa lor trăită.
Preluând din nota semnată de Gheorghe
Indre aflăm că „publicaţia «Gândul
Anonimului» apare de 14 ani şi continuă, iar
din 2008 apare în format A4 trimestrial şi a
ajuns, începând cu nr. 51-52 la 74 pagini şi un
tiraj de 300 exemplare”. Tirajul ar putea părea
derizoriu dar trebuie ţinut cont de ceea ce ne
spune autorul notei: „costurile, care sunt şi
acestea o condiţie [şi ce condiţie!, am
completa noi] de la nr.1 la nr. 52 au fost
suportate exclusiv de membrii fondatori şi alţi
susţinători”.

Începând cu anul 2009, Redacţia revistei
a instituit la Luna „Premiul redacţiei Gândul
Anonimului, care se acordă celui mai bun
absolvent al clasei a VIII-a din şcoala generală
de la Luna.

Pentru cititorul ocazional e bine să
consemnăm că „Publicaţia Gândul
Anonimului este apolitică, nonguvernamentală, non-profit, se menţine activă
prin altruismul colaboratorilor şi prin
sprijinul Parohiei Ortodoxe din Luna”
Numărul 59-60 al revistei debutează cu o
proză semnată de Gheorghe Indre: „Paznic la
marginea lumii”. Fragmentul prezentat pare a
fi o biografie; aşa dacă ar fi şi tot ar merita
remarcată forţa prin care omul este legat de
natură şi natura se exprimă prin om.
Fragmentul debutează cu o frescă epică deloc
de neglijat: „Soarele de toamnă timpurie,
căzută peste spinările dealurilor transilvane de
undeva din cotloanele zăvorâte ale vremurilor
imemoriale, umplea curtea dreptunghiulară a
casei de la Luna cu o lumină blândă purtând în
desfăşurarea ei atotcuprinzătoare dulceaţa
zahărului din struguri, galbenul boabelor de
porumb, savoarea inconfundabilă a gustului de
mere coapte şi aroma busuiocului purtat de
femeile participante la trista ceremonie ce se
desfăşura… pentru a putea fi ilustrate din
punctul de vedere al trăirii lor de către cel ce a
fost Gheorghe Sabău…”. Derulând lectura,
dăm mai la vale peste alte şi alte pasaje pline
de savoare precum: „Codrenii, locuitorii acelor
plaiuri de basm şi de legendă, cărora le
aparţine şi Băiţa de sub Codru, sunt oameni…
falnici… un tip aparte de demnitate omenească,
a cărei forţă şi complexitate o fac să dureze
peste timp, derivă din înfrăţirea intimă a
acestor oameni cu CODRUL – adăpost şi
sprijin, sursa de existenţă şi rezerva
inepuizabilă de viaţă, mister şi fascinaţie…”.
Povestirea se derulează molcom, cu imagini
colorate parcă pal şi duios, adăpată „din
poveştile bătrânilor povestitori, ca dintr-un
izvor dătător de lumină şi de viaţă”. Ce morală
mai bună pentru cei de azi decât zisele tatălui
naratorului că „oricât de brută şi de grea ar fi
munca, ea trebuie uşurată şi făcută rodnică de
puterea judecăţii omeneşti”. Lăsând deoparte
fraza prea lungă (90-95 şi chiar 194 cuvinte),
prea multele cacofonii şi lipsa prepoziţiilor nu
împietează prea mult dulceaţa povestirii care,
oricum, cucereşte pe cititor.

Grl.bg(r) dr. Gheorghe Văduva
semnează amintirile „Focuri de arme…”, o
întoarcere la serile şi zilele acelui sfârşit de
decembrie 1989. „… nu am înţeles – zice, la
un moment dat autorul – aceste focuri de
armă ca pe un spectacol, ci ca pe o melodie a
morţii şi a distrugerii, ca pe un vulcan în
erupţie din inima mea…” Şi asta, completez
eu ceea ce vroiau să spună aceste gânduri,
pentru că acele focuri de armă priveau ţintiri
de fraţi către fraţi, neam către neam, toţi din
acelaş aluat şi acelaş sânge… Vorbind despre
momentul pătrunderii mulţimii în sediul CCului, autorul spune: „Dacă acei militari
(grupele de securitate a palatului) ar fi tras sar fi decanşat un măcel. Desigur, un astfel de
măcel era dorit şi chiar planificat de cei ce
vizau nu doar înlăturarea conducerii
comuniste… ci însăşi dezmembrarea
României”.

Pentru mine, scenariul sugerat
era limpede şi numai Dumnezeu ştie de ce el
nu a reuşit, iar posibilele supoziţii ar fi brutal
criticate, fie de o parte, fi de cealaltă a
spectrului politic de azi!
O excelentă frescă de viaţă reală, comparabilă,
îmi permit să spun, cu „Moartea Căprioarei” în
alt plan, reprezintă eseul „Nu trage tată”
(pg.18-21) scris de Ioan Bembea. Personal nu
mă văd capabil să relatez, chit că mi-o am în
ochii minţii, imaginea de luptă inegală precum
aceasta: „ Lupul se arăta fricos şi se îndepărta.
Câinele prinde curaj şi îl urmăreşte. Din spate
apare haita iar bietul câine nu mai are unde se
retrage. După o luptă inegală dulăul, oricât de
vrednic ar fi, este sfâşiat şi rupt în bucăţi de
echipa înfometată”. Prea duios pentru a o
descrie dar, în acelaş timp, măreţ pentru
sacrificul câinelui, adesea neglijat şi/sau chiar
batjocorit şi chinuit de către om. Povestirea
decurge spre lămurirea de unde venea vulpea
care făcea să dispară ba o raţă, ba o gâscă.
„Când nimeni nu se aştepta, mare zarvă în
marginea drumului, pe pajiştea de lângă apă.
Găini şi gâşte îngrozite de spaimă, ţipând,
zboară în toate direcţiile…”, de-mi vine să
spun că tot ce este viu ţine la această stare. De
aici şi nedumerirea mea asupra sinuciderilor,
dar mai ales, a lipsirilor de libertate şi chiar a
răpirii darului cel mai de preţ al lui Dumnezeu,
fie că aceasta se produce prin ucigaşi de
profesie sau ocazionali, fie că se produce în
război, act al cărui înţeles nu l-am perceput
niciodată, în ciuda aventurii mele de 14-15 ani
de şcoli şi carieră militare.

Şi, în fine, vulpea descoperită este luată
în linia de miră a armei pădurarului care, în
ciuda ţipetelor disperate ale fetei sale „Nu
trage tată”, apasă pe trăgaci. Mai departe, eu,
ca cititor, ca şi la Moartea căprioarei, am
plâns. Şi neg cu violenţă aducerea vânătorii în
rândul sporturilor. Nu poate fi sport, atâta timp
cât adversarii nu luptă cu arme egale…
Cu un început paşnic şi anodin Grl.lt.
cu trei stele(r) Ioan Bălăei narează pe întinsul
a trei pagini(16-18) întâmplările şi faptele
memorabile, scrise cu talent şi bunătate
sufletească, îmbrăcându-l pe „Zorro”,
veşnicul Don Juan îndrăgostit, Casanova de
provincie din acel oraş ardelean cu multă
dragoste şi, parcă, nostalgie. Oricum, o
lectură mai mult decât agreabilă
Am lăsat la urmă şi deloc întâmplător,
eseul „De-ale revoluţiei” (Ioan-Ganea
Christu). După ce citeşti cele două C.V.-uri
(ce nu scapă neamintite nici mâzgălelile de
pe pereţi din perioada pregrădiniţă) te aştepţi
la a citi ceva strălucitor dar, Vai!, nimic mai
fals. Să umpli aproape două sute de rânduri
(197) cu banalităţi în limbaj de cartier s-a
dovedit a fi ceva facil. Autorul a demonstrat
o! Dar când tu eşti, oricât de rotund te-ai da,
doar un amator, să te apuci să arunci în
derizoriu numele (nu spun deşi se
subânţelege, omul şi opera) unui titan al
literaturii române (că vrea sau nu vrea Ioan
Ganea Christu) este deja o trufie şi simt că
am scris, deja, prea mult despre acesta.

Un remarcabil interviu, înscris la
rubrica Opinii, semnează Gheorghe Văduva,
cu Gabriel I. Năstase, conferenţiar la
facultatea de Finaţe Bănci şi Contabilitate,
U.Cr. Dimitrie Cantemir. Spicuiesc din
răspunsurile intervievatului: „…educaţia,
cercetarea şi inovarea sunt factorii principali
ai dezvoltării şi ai bunăstării naţionale. Din
această perspectivă [este necesar] un acord
social privind proiectul de ţară”; … „Ar trebui
să ne aplecăm serios asupra disciplinelor şi
programelor de studiu din şcoli şi ar fi util să
realizăm, cu specialiştii din sistemul
educaţiei, cercetării şi inovării, alte manuale,
mai atractive, mai eficiente şi raportate la
valorile autentice naţionale”; … „…există o
finanţare publică deficitară a educaţiei,
cercetării şi inovării. Cele mai multe
universităţi nu au venituri proprii cu care să
poată suplimenta fondurile guvernamentale,
acolo unde ele există”; „Salariile mici din
universităţi, mai ales la începutul carierei,
constitue un element de menţinere a unei
atractivităţi reduse pentru tinerii valoroşi…”.
Sper ca prin aceste citate să fi trezit interesul
pentru lecturarea întregului interviu.

Avut-a Dacia o stemă? – se întreabă şi
nu retoric, prof dr.Nicu Vintilă. Întrebarea,
spune domnia sa, reprezintă o necesitate ce
se impune a fi rezolvată pe baze ştiinţifice, pe
documente certe. Citind cu atenţie cele cinci
(25-30) pagini dedicate acestui subiect cel
interesat poate afla răspunsul. Fie şi din fraza
de încheiere a domnului Nicu Vintilă: „Este
greşit să se scrie despre «Perioada anterioară
formării statelor feudale româneşti» sau
despre «întemeierea, descălecat» deoarece
acestea nu sunt altceva decât vechile
formaţiuni ale provinciilor Daciei străbune.
Noua structură organizatorică feudală se
aplică asupra unităţilor existente de mii de
ani”.

Un interesant şi total de nenglijat este
reportajul fantastic al lui Victor Emanuel
Tolan despre „Insula Fanteziei”. Pe parcursul
a două pagini (30-31) autorul invită pe cititor
la o mică hoinăreală pe Insula Fanteziei,
niciuna alta decât fenomenala Islanda.
Pe parcursul a patru pagini (32-37), col(r)
dr.Ion Petrescu face o pertinentă pledoarie
asupra reunirii pământurilor locuite de români,
cu referire directă şi nemijlocită a ţinuturilor
dintre Prut şi Nistru. Cu tristeţe şi indignare
autorul constată că „în România, de teama
unor lideri vremelnici, nu există o structură
puternică, dezirabil ministerială, care să
iniţieze, să verifice periodic şi să supervizeze
noi conexiuni politice, economice, culturale,
sportive şi militare între cele două maluri ale
Prutului”. Autorul avansează, chiar, un plan în
11 puncte premergătoare reunificării, până la
centenarul de la 1 Decembrie 2018.

O seducătoare lectură oferă Sever
Constantin Răduică în confesiunile sale.
„Meseria de miner, spune domnia sa, prin
specificul ei, pare o meserie ingrată pentru cei
neavizaţi; însă, pentru majoritatea celor care o
alegeau, ea reprezenta cândva o sursă sigură de
venit din care puteau să-şi rostuiască o casă cu
gândul la o pensie mai bună şi totodată să-şi
crească copiii oferindu-le premiza unui viitor
mai bun”. „Cine nu se adaptează pleacă. Cei
rămaşi, ortacii, se leagă sufleteşte la bine şi la
rău în lupta pentru viaţă”. Până la această
lectură convingerea mea era că cea mai mare
parte a minerilor provenea din zonele miniere.

Aflu acum că mulţi dintre ei, „…devin
condamnaţi să trăiască la munte, unde aerul
este mai tare, departe de locurile dragi unde au
văzut lumina zilei”. Pentru „…idealul unei vieţi
în care «totul nu-i decât deşertăciune» … dar
astăzi nici mina nu-i mai primeşte, a fost
închisă din interese obscure”. Mi-e greu să
citez mai departe, sufletul meu plângând în
ritm cu nedreptatea comodităţii celor fericiţi
prin beneficiul în care trăiesc, adus de
sacrificiul celui lipsit de alternativă şi
condamnat să trăiască o mare majoritate a
vieţii în interiorul adâncurilor de sute, uneori
de mii de metri.

Pornind de la esenţa testamentului lui
Avram Iancu, „Ultimul dor al vieţii mele”, dr.
Gelu Neamţu face (pg.40-41) o completare
esenţială. Şi anume, completează sensul pe
care-l dădea Crăişorul cuvântului «fericire»
din testament. Pe mine personal autorul m-a
câştigat deplin prin suprapunerea de
sentimente şi de voinţă atunci când scrie:
„Românilor, deştepta-ţi-vă! Nu vă lăsaţi
înşelaţi de nişte istorici vânduţi şi nişte
politruci plătiţi cu bani grei de neprietenii
naţiunii române pentrua-i săpa temeliile.
Sensul pe care-l dădea Iancu fericirii naţiunii
era şi acela al unităţii sale. Un popor unit e de
nebiruit. Un popor unit este cu adevărat fericit.
O naţiune care-şi cunoaşte trecutul va avea şi
viitor”. Autorul, cu sprijinul unor documente
certe, demonstrează că lupta pentru realizarea
Dacoromâniei a fost constantă de la 1848 şi
până la 1918.

În nr. 59-60 al revistei se mai poate citi şi
merită a se citi despre „Ştafeta veteranilor la
Luna”, eveniment consemnat de Susana
Mirică.

Un bogat colaj de poezie (opt pagini) îi
are ca autori pe Lucian Gruia, Gheorghe Indre,
Gheorghe Văduva, Victoria Milescu, Dan
Gâju, Eduard Zalle, Sever Constantin Răduică.
La „Actualitate şi trecut la Luna”, col(r)
Ion Mazere Luneanu publică «O inscripţie şi
semnificaţia ei», fragment din cartea „Comuna
Luna-istorie. Trăinicie şi adevăr pe Valea
Arieşului”.

Ing. Susana Mirică Ocolişan realizează,
printr-un bogat documentar, o frumoasă
prezentare a modului în care la Luna se
respectă, încă, datinile lunii decembrie.
Pe două pagini succesive (59-60),
raţional ilustrate, ing. Gheorghe Indre îl
prezintă pe octogenarul Alexandru Fetiţa,
produs al satului Luna, iar la rubrica „Recenzii
şi cărţi primite la redacţie” Emil Lungeanu
prezintă cartea «Amintiri de ceară», autor
Anca Florentina Popescu, sub semnul de
Specii lirice şi specii umane. La rândul său,
Lucian Gruia îl prezintă pe Dan David, pleact
de pe meleaguri erdelene în unităţi chimice din
ţară ca inginer chimist şi, din 1997, trăitor la
Los Angeles, dând frâu aplicaţiilor sale
poetice.

În final Gabriel Năstase face „o abordare
fantastică a morţii lui Corneliu Vadim Tudor”,
iar Sever Constantin Răduică aduce un omagiu
celui care a fost scriitorul Marin Radu
Mocanu.

Nr. 59-60 al revistei de cultură „Gândul
Anonimului” este frumos ilustrat, conţine
multe imagini din Islanda şi o galerie
„Incursiune în lumea artelor plastice” ce
acoperă în întregime coperţile a treia şi a patra.
Felicit întregul colectiv redacţional
(G.Indre, E. Lungeanu, L. Gruia, G. Canache)
şi le mulţumesc pentru clipele de relaxare şi
captare a interesului pentru o lectură integrală,
la vârf de creion.
Victor Vernescu

GANDUL ANONIMULUI 59-60

Am devenit un cititor privilegiat al
publicaţiei Gândul Anonimului şi de aceea îmi
face o deosebită plăcere să remarc tenacitatea
menţinerii pe piaţă a acestei reviste. Tot respectul
pentru echipa redacţională care răbdureşte de mult
la alcătuirea unei tipărituri prin care ne întreţine
speranţa de mai bine şi pe plaiurile noastre.
Numărul 59-60 editat în decembrie 2015 este
oarecum unul de bilanţ pe multe planuri –
editorialul de pe prima pagină dă tonul şi
menţionează intrarea publicaţiei în al XIV-lea an
de existenţă – la mulţi ani înainte! Apoi dl
Gheorghe Indre, unul dintre fondatori pe care am
avut privilegiul să îl cunosc semnează un fragment
de proză din volumul Paznic la marginea lumii,
care aduce un frumos omagiu unui locuitor din
satul Luna trecut în lumea celor drepţi: Gheorghe
Sabău.

Cu talentul obişnuit de acum, observat în
multe alte texte cu care ne răsfaţă de sărbători, dl
Indre are numai accente de frumuseţe şi duioşie
pentru comuna Luna, cumva pricinuitoarea
publicaţiei care cu tenacitate se menţine spre a
încuraja România profundă că nu totul este alterat
şi înstrăinat pe astă lume. Comuna Luna devine
arhetip iar locuitorii ei modele de vieţuire
frumoasă şi demnă, numai buni de pus în manuale
pentru elevii noştri care cu greu îşi mai găsesc
repere din sfera binelui.

Aşa l-am perceput pe cel
comemorat în articol, Gheorghe Sabău, un român
verde cu un destin zbuciumat dar întors mereu spre
mai bine şi terminat în cheie profund creştină, în
mijlocul familiei şi prohodit de preotul satului.
Dl grl.bg. (r) dr. Gheorghe Văduva punctează
bilanţul amintirilor de acum 26 de ani într-un
Bucureşti în care militarul de carieră a auzit
Focuri de arme de război în Bucureşti…
Cutremurătoare amintiri dar mult binevenite,
lămurind ceva ce ştiam fără dovezi – militarii din
Armata României nu au tras în oameni în Piaţa
Universităţii! Şi nici în alte locuri fierbinţi din
Capitala noastră mult răscolită de ura neprietenilor
în acel decembrie de foc. Apoi înţelegem mai bine
toate jocurile de umbre şi culise şi ne mîhnim din
nou pentru stema decupată din drapel, pentru
victimele setei de putere şi pentru nepriceperea
noastră de a ne alege guvernanţi mai prietenoşi…
Mai ales că următorul text al dlui Ioan Ganea Christu,

intitulat De-ale Revoluţiei, punctează un
caz particular de trăire a acelor zile pe fundalul
aceleiaşi dezordini organizate sau organizări
dezorganizate, cum o fi mai bine spus nu ştiu, din
Capitala noastră în decembrie 1989…

Da, multe sau dovedit a nu fi ceea ce par a fi iar ochii noştri
trebuie învăţaţi să vadă mai bine şi mintea să
înţeleagă dincolo de aparenţe şi de perdele de fum.
Apoi tonalitatea se schimbă şi dl g-ral lt. cu trei
stele (r) Ioan Bălăei evocă figura unui personaj
interesant dintr-un orăşel din Ardeal, care şi-a
primit renumele de Zorro din pricina pălăriei cu
boruri drepte, dar fără mască şi care chiar în
regimul trecut a ştiut să trăiască în acord cu
propriile sale principii de viaţă. Să i se fi spus Don
Juan ar fi fost probabil prea mult, fiindcă acesta a
iscat multe scandaluri şi chiar dueluri însă
personajul nostru era foarte discret şi, după ani, a
intrat chiar în folclorul local: în caz de ceartă soţii
– oricare dintre ei – aveau ocazia să îşi trimită
consortul / consoarta la Zorro, să se înţeleagă cu el
mai bine!

Tot pe linia amintirilor aflăm o poveste mai tristă
intitulată Nu trage, tată! semnată de Ioan Bembea,
dedicată de autor tuturor mamelor. Iar firul
depănat ne duce tot într-un sat al copilăriei, evocat
foarte frumos cu păduri, ape, case, oameni, copii şi
… o păţanie cu o vulpe, într-o simbioză om-natură
de toată frumuseţea. Desigur gospodinele erau
foarte indignate că li se furau orătăniile de către
cumătra vulpe, uneori fugind cu ele în bot,
tacticos, chiar pe sub nasul oamenilor! Iar după
descoperirea ascunzişului său chiar în acoperişul
porţii unor gospodari păgubiţi, femeia fuge şi
aduce pădurarul, singurul care avea puşcă. Finalul
este nefericit pentru biata vulpe şi mustrător foarte
pentru oameni: furase pentru puii ei!
După frumoasele evocări, constituind adevărate
imne la adresa acestor plaiuri mioritice şi
locuitorilor lor, urmează interviul cu Gabriel
Năstase, conferenţiar universitar al Facultăţii de
Finanţe Bănci şi Contabilitate a Universităţii
Creştine Dimitrie Cantemir, care pune accent pe
dezvoltarea economică şi socială a unei ţări prin
valorificarea resursei umane şi încheierea unui
Acord social privind proiectul de ţară. Apoi prof.
dr. Nicu Vintilă se întreabă Avut-a Dacia o
stemă?

O întrebare firească la care dă răspuns
într-un articol foarte interesant şi bine documentat.
Lăudabile preocupări are autorul şi îi dorim multe
alte intervenţii în această publicaţie spre a urmări
cumva o evoluţie îmbucurătoare.
După aceea călătorim în Insula fanteziei împreună
cu autorul, Victor Emanuel Tolan, căruia îi
mulţumim că ne-a dezvăluit aspecte ale unei ţări –
insulă: Islanda. Dar revenim înapoi în ţară unde
patriotismul nu a pierit; în Jurnalul de campanie
pentru reîntregirea naţională dl col. (r) Dr. Ion
Petrescu ne amplifică mult speranţele de Unire cu
bucata de ţară hrăpită de vecinii cotropitori şi ne
arată că între cei care se ocupă de destinele
României se află şi astfel de Oameni. Acest text îl
corelez cu O completare esenţială la Testamentul
lui Avram Iancu al dr Gelu Neamţu, fiindcă
fericirea pe care Craiul Munţilor o dorea naţiunii
sale era unirea! Iată motivul pentru care mesajele
ambelor texte par identice: continuitatea dorinţelor
de unire pentru acest neam; iar faptul că încă mai
avem teritorii de recuperat în anul de graţie 2016
ne arată că trebuie să combatem în continuare spre
împlinirea luptei străbunilor noştri.

Dl Sever Constantin Răduică ne împărtăşeşte
confesiuni despre ortacii mineri şi despre această
meserie grea în textul intitulat Am rătăcit prin ere
de granit şi-am cunoscut Infernul, în care ne
arată înţelegerea pentru această categorie socială
mult năpăstuită în vremurile de acum, în care
minele se închid iar oamenii îşi pierd locurile de
muncă şi poate pofta de viaţă chiar… Dar speranţa
menţinerii unor foarte frumoase tradiţii revine cu
relatarea evenimentului din comuna Luna: Ştafeta
veteranilor la Luna – iată că ne preţuim ostaşii şi
respectăm sacrificiile lor; sperăm ca toate aceste
jerte, din toate timpurile, să rodească şi să ne
aducă un pic de bunăstare şi multă împăcare în
aceste mirifice ţinuturi.

Revista mai include şi poezii semnate de Lucian
Gruia, Gheorghe Indre, Gheorghe Văduva,
Victoria Milescu, Dan Gîju, Eduard Zalle şi Sever
Constantin Răduică; O inscripţie şi actualitatea ei
de col. (r) Ion Mazere Luneanu, la rubrica
Actualitate şi trecut la Luna; Decembrie la Luna
de ing. Susana Mirică Ocolişan; Portrete de luneni
– Alexandru Fetiţa; Recenzii şi cărţi primite la
redacţie, deci o paletă largă de materiale pentru
toate gusturile. Dacă aceste mici recomandări v-au
incitat puţin, vă rog să vă faceţi rost de revistă şi să
vă răsfăţaţi cu un răgaz de lectură, ca într-un firesc
de viaţă petrecută în tihnă, fiindcă nu veţi regreta:
este aici hrană pentru minte şi inimă, pentru
relaxare dar şi pentru motivarea celor mai nobile
sentimente. Mulţumim!
Liana Floarea Puria

 

Dispariţii

CUVÂNT COLEGIAL, CUVÂNT
ÎNLĂCRIMAT
Am întâlnit-o de două ori, în timpul trecut, pe
doamna inginer Suzana Mirică: ca director la
Fabrica de Tricotaje „Crinul” din Bucureşti, una
dintre marile fabrici de tricotaje ale ţării, în
vremea anilor de până în 1989, când Industria
Uşoară, cum şi Agricultura <<aceasta aşa
năpăstuită cum era – şi totuşi de-o mie de ori mai
atent preţuită decât în vremea celor 26 de ani (un
sfert de secol! – comparaţi cu anii 1918 – 1944 sau
1963 – 1989!)>> erau cele două ramuri
economice-bază pentru valuta adusă ţării. Nu ştiu,
nu m-am interesat, nepreocupându-mă, cine şi de
unde venea – ca directoare – inginera, mie şefă,
dar am comparat-o imediat, din prima zi (şi nu
numai eu) cu celelalte directoare, existând o
tradiţie a fabricii ca director să fie o femeie-inginer
(accentuez, pentru că-n vremea din urmă pot fi
director sau, cu o vorbă ciudată şi plină de
„înţelepciune” ((sună exotic şi –fără dovadă-
atotcuprinzătoare de merite pentru persoana
numită ma-na-ger, pe româneşte menăger!

(paranteza parantezei: man- om în sanscrita, limba
noastră europeană străveche= om în engleză = om
în limba vechilor indieni (europeni-indieni ajunşi
în acel ţinut- arieni), vezi capodopera filozofică-
literară şi de drept: Legea lui MANU, dar şi Caraiman, unde este vârful Omul şi statuia acestuia,
numită SFINX)), reiau, pentru că m-am pierdut în
fraza explicativă: în vremea din urmă poate fi
manager oricine şi, mai ales, din altă disciplină
(umanistă, economică, tehnică…)… deci, director
să fie o ingineră, iar inginer-şef un bărbat, numirile
(şi confirmările, mai mult sau mai puţin, fiind ale
Oamenilor Muncii prin Adunările Generale din
întreprinderea respectivă, nefiind cazuri – nu
cunosc- prin care o hotărâre luată de Partid
(precizez, de Partidul Comunist, unicul deţinător
de ştiinţă etc., unicul existent prin lege şi
conducător, la fel prin lege, a toate, vorba unui
poem celebru, poem bine alcătuit prozodic şi
ideatic, de George Lesnea, un poet valoros şi
apreciat de toţi inginerii şi absolvenţii facultăţilor
româneşti, mai ales prin traducerile din poetul rus,
genial şi chinuit pentru geniul său, Serghei Esenin
– şi nu mă îndoiesc că studenta Mirică Suzana în
vremea trăirilor studenţeşti la Iaşi n-a participat la
excursii, tabere studenţeşti, staţiuni unde se recitau
poeziile sale şi se cântau celebrele cântece din
folclor studenţesc, (editate mai ieri-alaltăieri,
bineînţeles după 1989, de către Universitatea
Babeş- Bolyay din Cluj-Napoca, carte cu un
succes fulgerător) şi dacă ne-am fi întâlnit, cum
gândeam a fi, vom fi găsit evenimente
asemănătoare din viaţa dumneaei şi a mea, de
studenţi la Institutul Politehnic “Gheorghe Asachi”
Iaşi, Facultatea de Industrie Uşoară, secţia
Tricotaje – Confecţii, în ani de studii şi de
absolvire/ licenţă diferiţi).

Şi am avut ani buni directoare straşnice, în
timpul meu de inginer la Fabrica de Tricotaje
“Crinul”-Bucureşti, anterior venirii sale, pe
Magdalena Filipaş (plecată ulterior anilor de
directorat în funcţii diplomatice, inclusiv în
Filipine!) ori pe doamna Maria Diţă. Inginera
directoare Suzana Mirică le-a continuat cu aceleaşi
dovezi, capacităţi de conducător: meticulozitate,
atenţie, promptitudine în luarea măsurilor tehniceorganizatorice şi, mai ales, apropierea de ceilalţi,
fie cadre tehnice sau de alte specialităţi sau
muncitoare (95% din personal)- muncitori. În ce
mă priveşte, dar şi pentru ceilalţi şefi de birou,
servicii, ateliere, secţii din fabrică (repet una dintre
marile fabrici de tricotaje-confecţii ale ţării, ale
lumii, profilate pe export Vest (Belgia, Marea
Britanie, Franţa, Germania, Italia, SUA etc.),uşa
doamnei director (cu toată tovărăşia, directoarea
era doamna director!) era deschisă problemelor
urgente (chiar dacă erau musafiri, inspectori etc.

de la Centrală, Partid, sector (doamna era şi-n
conducerea sectorului 2) chiar şi străini- de la
firme străine (lecţie învăţată de la directoarele de
înainte:“E vorba de export! Nu vă supăraţi! Ei,
şefii de producţie au, sigur, o problemă urgentă!”).
Şi cum să nu avem *probleme urgente* şi noi,
cei de la Unitatea Lehliu, secţie a Fabricii Crinul
Bucureşti, din judeţul Călăraşi?!- mai ales de
aprovizionare, de neclarităţi de cerinţe calitative
(extra, extra!, dar tricotul, coloristica,
dimensiunile, tiparele, acele, auxiliarele – când
totul era centralizat, bine drămuit şi mai ales, fără
import!, fără cheltuieli de valută, când unele
termene se cereau micşorate, comenzile onorate –
etc.) când fiecare sector dorea să fie primul în
atenţia planificării, normelor cât mai bine plătite,
dotării diverse), prezenţe, absenţe…alte sarcini
(obşteşti, sociale, agricole, politice), plus
calificările pentru alte fabrici şi secţii de confecţiitricotaje, la Brăila, Cislău, Feteşti…, modernizări,
dotări cu utilaje noi de ultima noutate de
fabricaţie…

Doamna inginer Suzana Mirică a fost o
personalitate a sectorului de tricotaje-confecţii, a
ingineriei, a conducerii tehnico-administrative din
Industria Uşoară! A fost apreciată şi în Centrală şi
în Minister! A activat şi în problemele Sectorului 2
al Capitalei, cu aprecieri deosebite. Iar faptul că
Fabrica de Tricotaje “Crinul” ajunsese în 1989 să
primească Ordinul Muncii clasa a II, pe ramură,
era şi împlinirea eforturilor sale permanente.
…Peste ani, citesc în revista pe care o apreciez un
articol din care aflu că doamna directoare
pensionară este din Luna, localitate de suflet
ardelean şi că activează tenace, cu drag în diverse
treburi ale consătenilor. Îmi dau seama că ambiţia,
dăruirea, atenţia la amănunte, dragostea de
oamenii care fac (oricât de uşoară în denumire,
munca în industria textilă, sau în pielărie, inclusiv
în specialitatea tricotajelor-confecţiilor) bunuri
materiale, de calitate apreciată (spun iarăşi – 70%-
90% uneori export Vest, dar şi Est – două ţări mai
ales: URSS-ul şi Iugoslavia, marca CRINUL România, Bucureşti, fiind omologată mondial!),
mai ales venea din străduinţa ardeleană, ţărănească
de a fi oriunde eşti ajuns, pe orice treaptă socială,
om de caracter, de cuvânt, de neînduplecat cu tine
şi cu ceilalţi, de neacceptare a niciunui rabat în tot
ce faci tu, dar şi ceilalţi, colegi, subalterni.
Voi mai spune că Fabrica „Crinul” Bucureşti
era apreciată şi din punct de vedere sindical,
social, cultural, sportiv, atât pentru participările
directe ale muncitorilor/ muncitoarelor, dar şi de
sprijin ale colectivelor activând în respectivele
domenii din sector, municipiu etc., directoarea
noastră (repet: şi celelalte de înaintea ei) fiind
prezentă şi în alte activităţi – minte deschisă, cultă,
femeie harnică, bine îngrijită (lucruri pe care le
pretindeau şi de la colegii de muncă: ordine,
curăţenie, aspect plăcut personal şi în mediul de
lucru!), exigentă cu sine şi cu noi (inclusiv cu
autorul acestor rânduri, rânduri scrise cu o lacrimă
reţinută).

Aş fi vrut să merg la Luna să mă-ntâlnesc cu
doamna directoare, cu doamna inginer, cu doamna
pensionară şi cu doamna colaboratoare şi
îndrăgostită de revista GÂNDUL ANONIMULUI,
o revistă a lunenilor şi a noastră a tuturor, cititori
şi colaboratori. Am vrut să-şi povestească viaţa,
anii de şcoală, de strădanii profesionale, cred că ar
fi fost o lectură captivantă, model, atât despre
dumneaei, dar şi despre luneni, colegi de şcoală,
de facultate, de industrie, de “Crinul”, dar şi lecţie
de istorie etc. N-a fost să fie. Dumnezeu a vrut
altfel cu binecredincioasa Lui.
Dumnezeu s-o bine odihnească!
Florin Grigoriu, inginer
Bucureşti