Selectați pagina

Întoarcerea în timp (IX)

ÎNTOARCERE ÎN TIMP (IX).

PICHETUL DE GRĂNICERI (III)

-poveste adevărată-

MOTTO

Mi-e dor să făuresc o cale bătută

Prin deşertul uitării

Spre străbunele glorii

Despre care puţini aezi mai cântă,

Să rămână simbolic marcată

Cu pana căruntă.                                       Ion Mazere

Nu ştiu cum se face că de o vreme tot mai des meditez asupra trecutului nostru ca fost grănicer uitat de veghe la hotarul Ţării, dacă nu cumva anii mă provoacă. Şi, continuă Deleanu – cred că sunt puţini grăniceri, care, porniţi pe calea hotarului marcat de străbuni, să nu-şi amintească, cu plăcere şi respect de pichet, pichete originale şi rustice, eşaloane de pază ale tinereţii noastre grănicereşti, înşirate ca mărgelele în jur şi aproape de frontiera Ţării Româneşti. De pildă, eu când îmi amintesc de prima întâlnire cu pichetul de grăniceri Fâneţe, în câmp, la vest de Beba Veche şi Triplex Confinium[1], mă încearcă clipe nostalgice, cu oarecare haz, cu gândul la ce şi cum a fost odată. Să fie la mijloc un exces de zel, ori o simplă întâmplare, care mi-a rămas adânc fixată pe retina memoriei? Nu, categoric nu, deoarece mai târziu m-am convins că pe lângă inedita deplasare, la originea farmecului întâlnirii cu primul pichet de grăniceri, stau cu totul alte evenimente care, văzute ca o sumă de anticipaţii în formarea mea ca grănicer asupra cărora o să revin fie şi pe scurt pentru a nu deraia în banalităţi.

Deci, întâlnirea cu primul pichet de grăniceri, precizează Deleanu, s-a produs în primăvara anului 1949. Era atunci, din câte îmi amintesc, şi-mi amintesc bine, o zi mohorâtă, când se părea că natura şi-a propus să glumească pe seama mea. Dar, peste puţin timp am înţeles că acele aparente glume fac parte din dramaturgia profesiei adoptate. Cu privire la debut, în aceea zi, după ce plouase toată noaptea şi continua să plouă, nu îl puteam asocia convingător cu proverbul –ziua bună se cunoaşte de dimineaţă-, dar nici nu puteam dramatiza. Las la o parte detaliile cu privire la indicaţiile primite şi starea de la eşaloanele superioare, batalion şi companie (comandantul trecut în rezervă) şi ambele indicative se găseau în reorganizare. Reorganizări şi restructurări cam dese după război, cu destulă instabilitate şi nesiguranţă pe toate planurile. România trecută sub dominaţie străină, ca ţară învinsă, iar noi învinşi, la ce ne puteam aştepta?…

Şi totuşi, în condiţiile date, nu tocmai favorabile, am pornit pe calea grănicerească spre Beba Veche, respectiv pichetul Fâneţe, distanţă de aproximativ 18-20 de kilometri cu căruţa pichetului, pe un drum de câmp desfundat şi mocirlos. Distanţa a fost parcursă în timp cât traseul de la Bucureşti la Arad cu trenul. Incredibil, şi totuşi adevărat, deoarece peripeţii nebănuite de mine, probabil nici de alţii, au fost suficiente pentru a susţine şi justifica timpul exagerat de mare şi extrem de greu pentru a se înlătura clisa ce se lega de obadă şi se încărca între spiţe, până nu se mai învârteau roţile, repetat la 200-300 de metri. Aici apare hazul şi necazul, nu ca astăzi cu maşina pe asfalt. Atunci aveam impresia că am intrat într-o altă realitate, unde timpul şi spaţiul au alte valori practice. Şi, când te gândeşti că era abia la începutul carierei…

Uneori mă încercau stări de nedumerire, gândindu-mă, fără a pretinde răspuns – oare de multe ori a repetat Nădăşan, conductorul meu de cai, acest drum capricios ? Un flăcău simplu, vârtos, mic de statură, nu-l uit, era de prin părţile Abrudului. Calm, încrezător şi sigur pe el, nu-ţi vine să crezi cum încerca să mă liniştească, când priveam la ceas, apoi la cer. El: „Mai este timp şi drum, o să ajungem la pichet când se aprinde lămpaşul. Pe vreme bună mergem mai repede, dar pe aici rar când nu este noroi după ploi şi bălţile rămase, dar se face o recoltă, o să vedeţi dv.” El a văzut, fiind anul doi, iar la grăniceri armata era de trei ani.

Îmi mai amintesc cum Nădăşan, oştean harnic, precum era şi acasă, la fiecare pornire de pe locul unde curăţa roţile de noroi, verifica starea hamurilor la cai, dacă n-a mai rămas ceva pe jos din uneltele folosite, scutura pătura pe care o aşeza apoi pe scândura de şezut, ori mai ostoia setea cailor cu câte o găleată de apă de la fântâna întâlnită pe marginea drumului. Se crede că avea el cai acasă, deoarece toate le făcea din proprie iniţiativă, nu din ordin. În plus, nu a lovit nici măcar o dată caii pe drumul greu cu corbaciul. Dimpotrivă, se menţinea ca un părinte într-un fel de dialog cu căluţii şi era neutru la nerăbdarea mea.

Ciudată realitate că, pe măsură ce ne deplasam lent şi cu opriri forţate des, simţeam cum tot mai mult mă afundam în şesul nesfârşit şi o singurătate neobişnuită, iar cu privirea rătăceam în necunoscut, aşa cum se mută des o cameră de luat vederi de la un obiectiv la altul, fără prea mare importanţă. Apoi se aşternea iarăşi liniştea şi tăcerea peste care domina murmurul ploii. “Aceasta nu se opreşte nici mâine”, intervine Nădăşan şi îmi oferă foaia lui de cort, aveam şi eu pelerină, dar nu strica, iar el se acoperi cu pătura cailor. Îi mulţumii, însă, întâmplător privind la ea, apărea cu unele rupturi şi diferite pete. Atunci nu era cazul… dar mai târziu am aflat de ce, cu foaia de cort se aducea paie şi iarbă la cai, se acopereau alimentele în căruţă când se făcea aprovizionarea, se punea sub şa în loc de pătură… după ce am aflat de la alţi conductori de cai, mai târziu, cum să fie atunci foaia de cort întruna curată, ea fiind un fel de sculă universală în lipsa altora. De sus ploaia continua să curgă de parcă niciodată n-a fost senin, iar drumul gâlgâia de bălţi şi noroi, încât prin cap îmi treceau tot felul de năzbâtii – ca şi cum aş fi fost pe puntea unei nave, unul din căutătorii de pământuri noi, a cărui suflet e legat cu o ancoră nesigură de zarea unor teritorii mărginaşe spre care ţinteam cu tot riscul.

Cred şi acum că atunci am fost martorul predării şi primirii unei lecţii practice pe teren a începutului meu, necunoscutul, care presupune răbdare, adaptare şi voinţă, fără a pierde din vedere ţinta. Astfel nu e greu de închipuit cum tot atunci a explodat în sufletul meu mândria şi curajul de a nu ceda la diverse încercări ori obstacole întâlnite în cale. Că îndărătul acestei neobişnuite deplasări spre pământul ”făgăduinţei”, respectiv al pichetului pe care aveam să-l comand se întinde ca o pânză verde, câmpul mănos al Ţării mele, alături de sentimentul bărbăţiei tinereşti şi al izbăvirii care abia încolţise, ce avea să mă însoţească toată viaţa.

De sus ploaia avea să înveselească frumosul şes până departe, alături de începutul meu. Ne deplasam încet şi tăcuţi. Doar Nădăşan, din când în când, se intercala prin ploaie, spărgând monotonia în care eram înglodaţi, borborosind încet, în dialog cu caii săi… dar să aud şi eu. Bieţii cai au transpirat, de ne-ar ţine hamurile astea coapte. Peste două zile va trebui să reluăm drumul după pâine, dacă n-o aducem noi, atunci cine? Că îmi da şi mie de gândit.

Inimosul soldat, conductor de cai, era de o sinceritate ţărănească şi o moralitate bazată pe tradiţia creştină, cu frică de păcat, calităţi moştenite de la părinţi, încât chiar de la întâlnire mi-a devenit atât de apropiat, de parcă am fi copilărit împreună. Mai cu seamă că preocupările lui bolborosite sincer, aparent minore, căpătau pentru mine o valoare atât de semnificativă, că veneau în contradicţie cu greutatea mersului şi învelişul tăcerii ori murmurul ploii, să nu fie luate în considerare în ceea ce urmează. Un fel de opinii pornite din instinct practic. Dincolo de simple obligaţii ostăşeşti, exprimate modest, nu sub formă de nemulţumire, că mă făcea şi pe mine părtaş la a gândi la asemenea mici dar reale probleme pentru viaţa mea, a soldaţilor şi bunul trai al pichetului acolo în câmp, nu mult diferită de a lor. Dar de care aveam să răspund în viitor, ca şi de paza frontierei pe o lungime de unsprezece kilometri şi jumătate.

Vorba lui Nădăşan, dacă nu aducem pâine, ce vom mânca, care de noi depinde, ca multe altele. Mi-a spus el şi altele, judecăţi aparent simple dar înţelepte, vedeţi domnule sublocotenent, aici prin Banat cu aceste noroaie, obada roţilor la căruţe este îngustă, să taie noroiul, nu lată ca la furgoanele militare de se încarcă cu noroi că omorâm caii pe asemenea drumuri. Sau pe aici prin Banat deplasările cu căruţe pe asemenea drumuri sunt puţine, pentru că de primăvara până toamna localnicii sunt răspândiţi în sumedenie de sălaşe în capul pământului, numai iarna se retrag la domiciliul de bază în localităţile Beba Veche, Nădlag, Cheghenici, Sânnicolau… alţii bătrâni rămân şi iarna la sălaşe în câmp pentru a îngriji de animale.

Mergem încet, dar se pare că ne apropiem. Când am intrat în Beba Veche se făcuse întuneric, cum apreciase Nădăşan. În această situaţie îmi era greu, deşi doream, pe parcurs să disting felul oamenilor şi al aşezărilor familiare, dar acoperite de noapte rar, din loc în loc se auzea câte un mârâit de câine sau un scrâşnet de poartă mişcată de vânt, în rest, tăcere.

Pichetul nu mai era departe, se pare.”Iată-l!” La vreo 500 de metri, în afara localităţii mi-l arată Nădăşan, îndreptând codoriştea corbaciului în direcţia unei lumini slabe. Norii se mai împuţinaseră. În apropiere simt deodată o uşoară adiere de vânt pornită din spatele pichetului şi livada de alături. În răsfăţul vântului şi mişcat de emoţii, paşii mi se clatină neobişnuit, trezind un câine bălţat, lungit pe pragul de la intrare. Câinele îşi înalţă capul şi îşi drege glasul cu un lătrat cam răguşit, mai mult a prietenie, obişnuit cu haina militară.

LA NOUA CASĂ

Mă opresc câteva clipe în curte şi privesc consternat clădirea pichetului. Nu cu mult diferită de casa părintească, ceva mai mare, cu acareturi prin curte de un anumit fel. După câte văd, în stânga şi dreapta nu mi se pare să fie mai mulţi militari de câţi oameni eram noi în familie, opt copii, cu părinţii zece, poate dublu sau puţin peste (aproximativ un pluton).

Pichetul mai avea trei cai, unul de cavalerie, pentru commandant, trei câini, unul dresat şi o vacă de lapte, restul erau închise, iar majoritatea militarilor erau plecaţi în serviciu şi puţini la somn. Intru în cancelarie, dacă i se poate spune aşa, o mică încăpere unde se aflau lada cu muniţie, regulamente militare, scripte pentru conducere şi evidenţă materială, o măsuţă, un telefon şi un pat de fier tip cazon. Strictul necesar pentru conducere, odihnă şi popotă. Hrana de la cazan, asigurată de drept.Condiţii cazone şi pentrru comandant, altfel cum în câmp!

Primul somn a fost scurt, la mijloc tot nerăbdarea. Eram preocupat să cunosc militarii, frontiera, culturile agricole şi activităţile. Cu sergentul Napău, ajutor al comandantului ca însoţitor, nu răsărise încă soarele, am pornit la recunoaştere în partea stângă cu opriri scurte a raionului pichetului, pentru a stabili locurile cele mai potrivite pentru paza de zi şi de noapte, în funcţie de natura acoperirilor, ativităţile din zonă şi comunicaţiile din apropiere.

La limita stângă am ajuns către prânz, masa era departe, am băut totuşi apă rece dintr-un izvor străjuit de o salcie pletoasă, uriaşă. Din prea plinul izvorului o şuviţă de apă se scurge blând, pierzându-se în iarba grasă, amestecată cu menta pe care se îmbrobodeau zboruri de fluturi şi de libelule. Alături o claie de fân de care obosit mă reazem ca să mă simt ca într-un fotoliu.

-Acesta e reper 13, Izvorul vădanii, intervine Napău. O să ne oprim aici de multe ori să luăm o gură de apă rece.Napău n-a putut preciza de unde vine denumirea acestui reper, deoarece aşa o ştie de când a venit la pichet. Mai târziu am aflat de la bătrânii satului că acel izvor a fost amenajat de Maria, văduva eroului Tudorică, erou căzut în luptă la Tisa în 1919. (Mamă a cinci copii, acum trecută şi ea la cele veşnice). O practică întâlnită des la sate, vezi fântâna lui Girgiu Ilie, a lui Marc Mărian, a lui Duma, Ţâu, Tăban… din hotarul comunei Luna şi din apropiere, fântâni care au ostoit setea multor truditori ai câmpului sau în trecere prin apropiere. Ulterior am reamenajat izvorul celebru, Reper 13 cu pietrele căzute, schimbându-i totodată şi prozaica denumire cu “Reper 13 erou Tudorică”, mai aproape cu ce a urmat la 1 Decembrie 1918 şi în continuare.

După scurtul popas la Reper 13, la întoarcere am trecut prin adâncimea raionului, pe la Sălaşul Chiorului, Stâna cu câini răi, pârâul Răstoaca, Răţărie… cu aceeaşi preocupare…

Concomitent m-am preocupat de soldaţi, sursa succesului dorit, pentru a ne cunoaşte reciproc, cu rolul şi preocuparea fiecăruia, precum şi misiunea pichetului în general, de care răspundem toţi şi fiecare în parte în zona de pază numit pentru că alţii nu mai sunt ca să se bucure de success, sau să dea socoteală pentru insucces, decât fiecare în parte în raport cu locul de pază încredinţat pe timp de zi sau de noapte. Ca să constat treptat că soldaţii, majoritatea veniţi de la sate cu tradiţia şi moralitatea de care am pomenit mai înainte erau minunaţi.

Au trecut de atunci peste 60 de ani, iar noi, foştii grăniceri ne aflăm azi pe traseul vieţii tot mai aproape de punctul de incidenţă cu pământul, am rămas însă aceeaşi, în ciuda multiplelor încercări morale şi greutăţi cât puteam duce pentru îndeplinirea misiunii avute de care ne amintim cu plăcere şi respect. Pentru că dacă şi atunci se iveau diferite probleme cu trecerile legale şi ilegale peste frontieră a persoanelor şi bunurilor eram satisfăcuţi că stă în puterea grănicerilor şi a organelor de vamă să le rezolve prompt pe baza legislaţiei interne, simbol al suveranităţii statale, fără alte intervenţii sau precizări din afară. Pe un alt plan, mai intim, când paza frontierei se executa cu militari în termen considerată datorie patriotică, iar pichetul de grăniceri putea fi asemuit cu casa părintească, locul începutului ce nu se uită, deoarece viaţa militară disciplinată practic acolo se învaţă şi se măsoară, o trăieşte tot mai intens, suportând greutăţi şi încercări morale diferite, devii tu însuţi omul de bază pentru familie şi Ţară cu nume (grad) şi şansa de care dispui- dator ţie şi patriei, căreia, fără tine îi lipseşti. Nu întâmplător despre un sergent de grăniceri după trei ani lăsat la vatră, auzeai la sate opinia – ăsta-i bun de primar.

În pichet cu specificul lui (ca şi în alte domenii) succesiunea oamenilor şi a timpului sunt factorii care ritmează activitatea de pază permanent, fără pauze de nici un fel (duminici şi sărbători) care se gustă şi se trăiesc după calendar, însă limitat, după executarea serviciului de 7-8 ore. Acolo soldaţii aveau două zile libere pe lună, după un grafic din ianuarie-decembrie să fie uşor substituiţi.

Geneza pichetului cu ale sale obligaţii permanente rivalizează cu cea mai severă şcoală, deoarece se împleteşte teoria cu practica dură zi şi noapte, în noroi, tăcere şi vis, până la dispariţia oricăror limite, rotunjit în zi grănicerească de la ora 18 azi, până la ora 18 mâine şi repetat la infinit, zi care stă la baza organizării pazei şi a programului orar. Probabil, tocmai de aceea pichetul este singurul eşalon cu ziua sa grănicerească, care poartă matricea ancestrală a armei, iar ofiţerul, singur şi izolat răspunde de tot şi toate în calitate de comandant, organizarea şi executarea pazei zilnic, de armament şi muniţie, viaţa şi traiul militarilor (hrană, igienă, somn), consemnul şi evidenţa materială, de disciplină, ca instructor, educator şi părinte spiritual. Cu alte cuvinte, comandantul conduce, execută, trăieşte, se bucură, rabdă, învinge sau este învins, pentru că viaţa acolo e o luptă cu el şi cu alţii zi şi noapte, iar de siguranţa frontierei în zona de responsabilitate depinde reuşita, aprecierea şi onoarea, virtuţi care pentru un ofiţer nu sunt de neglijat.

Mai atenţi cu noi şi cu alţii ne putem da seama pe baza experienţei căpătate în timp că frontiera Ţării şi paza ei înseamnă ceva mai mult, chiar capacitatea de sacrificiu în numele celor mai nobile idealuri de a fi independenţi şi suverani în patria noastră, acoperite cu riscuri maxime decenii şi secole de atâţia anonimi de-a lungul istoriei. Altfel spus, pichetul este mediul moral istoric care l-a făcut pe grănicer (sau cum s-au mai numit ei în timp), nu numai necesar ci şi nemuritor. Locul unde este tinereţe fără bătrâneţe, iar vanitatea, superficialitatea, ori meschinăria, acolo nu au nimic cu iubirea de patrie. Şi cine nu se poate obişnui cu gândul că s-a schimbat ceva de la 1 Decembrie 1918, odată cu făurirea României Mari în graniţele ei istorice, să lase măcar pe alţii să meargă înainte, pe calea trasată de înaintaşi, pentru a fi şi rămâne ceea ce suntem după atâtea suferinţe, secole de dominaţie de unii şi de alţii, duşmani şi „prieteni”, care mereu îşi schimbă ţinuta dar năravul ba…

Iar dacă suntem ţară liberă şi suverană cum ne place să o spunem acum, ca toate ţările din NATO şi UE, cu obligaţii şi drepturi, ar fi bine să nu se uite lecţia din 1939-1940, când ţări prietene şi bogate, ’’prietene” ca şi azi, din interese proprii ne-au părăsit şi tacit au fost de acord cu pretenţiile unor ţări, obligatorii pentru România să cedeze părţi importante din trupul ţării, fără să se tragă un foc de armă, chiar de pierdeam, am fi rămas cel puţin cu dreptul ca în alte condiţii istorice favorabile să ne pretindem teritoriile ocupate cu forţa de alţii.

Şi n-ar fi rău să nu se mai neglijeze o realitate, că tendinţe de instabilitate internă au fost şi vor mai fi alimentate de unii, ori de ţări cu alte interese cel puţin pe două planuri:

-Pe planul concurenţei şi al schimburilor economice cu drepturi egale şi libere în UE. Sună frumos, nimic de zis, numai că între ţări suverane, cu dezvoltare economică diferită, adică mai puţin dezvoltată, câştigă ţările mai bine situate economic în detrimentul celorlalte, încât nu apropie ci îndepărtează egalitatea dorită. În România, las la o parte distrugerea în cea mai mare parte a obiectivelor industriale privatizate (ca o condiţie să fim primiţi în UE), că vor merge mai bine, iar rezultatul o spun fără jenă, e catastrofal. Sau dacă ne referim la agricultură, ce se poate crede, dacă importăm 70-75 la sută din necesarul de produse agroalimentare, noi o ţară cu un asemenea potenţial agrar.

-Pe plan ascuns, instabilitatea internă este alimentată de politica naţionalistă a minorităţii, în general maghiare, care nu se poate împăca cu denumirea de stat naţional, cerând mereu fel de fel de drepturi, aşa zise egale de dezvoltare, pe baza democraţiei, libertăţii şi a statului de drept, ca prim pas – dreptul la autonomie al ţinutului secuiesc, ţintind în ascuns independenţa. Încurajaţi şi de evenimentele recente ca dezagregarea Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi că se mai bâzâie prin Spania, Belgia, Italia, Irlanda de Nord,  şi prin alte zone în care se mai folosesc focuri de armă, evenimente cu implicarea directă sau prin ascuns a unor ţări atrase de bogăţia solului pentru a fi exploatat în folosul lor, nu a populaţiei autohtone.

Şi când te gândeşti că pe acest ogor al soartei noastre româneşti, vitregită de o concurenţă infernală între noi egali şi alţii mai egali, puternici şi bogaţi, nu trebuie subestimat că se mai găsesc din păcate unii de ai noştri superficiali, dar ca să fie în vervă, reuşesc, totuşi, în numele democraţiei şi a statului de drept prea des clamate dar puţin aplicate să încropească retuşuri facile, măsluind cu apă şi busuioc făcătoare de minuni, iluzii fericite, vieţi viitoare, care şi când…? Mai puţin precizate decât ceea ce se vede azi, un mic grup de şnapani supraîmbogăţiţi, iar pentru mulţimea anonimă umilinţe acoperite cu sărăcie.

A nu scrie cu încăpăţânare şi despre acestea în comparaţie cu fosta viaţă a grănicerilor despre care am amintit mai sus, pe câmpuri, păduri, maluri de ape sau creste de munţi pentru a proteja şi apăra avutul naţional, înseamnă a risca să rămâi descoperit sub tirul dur al inimii tale, al cărei foc nu-l mai poţi regla, şi cu atât mai mult controla. Riscând să devii prima victimă, la impactul idealurilor sau gândurilor tale înaripate, cu realitatea prea mult searbădă ori sterilă pusă în circulaţie chiar de tine.

Nu întâmplător mă ispiteşte şi azi, după atâţia ani, amintirea drumului parcurs cu mari eforturi spre primul pichet de grăniceri ce nu se uită niciodată, e puţin spus, mai degrabă ar trebui să ne pună pe gânduri…

(Continuare în numărul următor)

Gândul Anonimului

Arhivă