DRUM SPRE UN SPAŢIU CE PARE SUSPENDAT ÎN TIMP

Sydney nu s-a schimbat prea mult în 12
luni. Barbara Streisand cânta “You are my hero”
iar eu scriu aceste pagini de jurnal în clubul
hotelului Westin din “Down Under”, cum mai
este numită Australia. Formalităţile de vamă sunt
destul de simple dacă ai viză şi mai ales dacă ai
paşaport tip nou cu microcip în el. O aştept pe
Alina şi cursa ei Fidji Airways care, după escala
din Nadi, ajunge la trei ore după zborul meu direct
cu Qantas. Declară solemn că următoarea vacanţă
o vrea în Fidji. „OK, s-a făcut!”, îi răspund fără
nici o ezitare.Un răspuns negativ ar fi fost inutil.
Luăm un taxi şi într-o jumate de oră suntem la
Westin în oraş, pe Pitt street la colţ cu Martin
Place, numărul 5. La doi paşi se găseşte cafeneaua
Lindt, azi închisă temporar, unde avusese loc
atentatul terorist acum câteva luni. Australia are şi
ea problemele ei cu extremiştii musulmani, dar se
pare că au mai mult curaj în a-i trata fără mânuşi.
Dormind suficient, cam şapte ore, în avion în cursa
de 14 ore, am ieşit la o mică plimbare luând-o spre
ANZ, monument din parcul de alături, Hyde Park.
De acolo mergem spre Grădina Botanică către
locul unde nevasta primului guvernator visa
admirând peisajul, pe o bancă făcută la comanda
şotului ei. Este o bancă sculptată în stâncă pe
malul de sud al intrării în portul Sydney, numită
azi Macquaries Point. De aici poţi admira clădirea
cu acoperiş în forma de scoică a Operei, podul
Harbor şi toată intrarea în golful Jackson. Flori
roşii, un fel de gladiole uriaşe, încadrează
imaginea demnă de invidiat de orice fotograf
profesionist. Turişti chinezi şi ruşi mişună peste tot
şi fac poze cu telefoanele lor, dar mă distrează mai
ales cei cu I-pad-urile. Nu văd viitorul aparatelor
de fotografiat. Peste câţiva ani copiii vor întreba ce
au fost alea, aşa cum mă întreabă Andrew ce au
fost magnetofonul şi picup-ul. I-am arătat un disc
LP şi s-a minunat. Zâmbeşte şi îmi spune: „Ce
înapoiaţi eraţi!” “Mda”. Răspund eu.

Mai multe nave, vedete americane şi australiene,
sunt ancorate în portul militar de alături din
Wooloomooloo Bay (nu am greşit, sunt 8 litere
o)… Ruşii şi chinezii le fac poze, bineînţeles fără
teamă sau jenă. I-aş invita să încerce să facă asta în
Rusia sau China. « Va fi cu siguranţă ultima ta
poză pentru o durată lungă », şopteşte un înger
îmbrăcat în uniformă de poliţist. Trecem să vedem
casa guvernatorului, care este deschisă pentru
marele public. Este construită în stilul britanic al
marilor castele sau vile. Grădina cu florile
tropicale este splendidă.
Ne întoarcem pe Pitt street până la hotel. Alina
este dezamăgită că nu vede liliecii atârnaţi în
pomii din gradina botanică, aşa cum i-am văzut
acum 7 ani. Paralel cu Pitt street este George
street, care ne duce către Victoria Building, unde
bineînţeles ne oprim pentru o pauză de shopping.
Alina vrea să guste White Flat, o cafea specială, un
fel de capucino australian cu ristretto dublu. Este
încântată cât de delicioasă poate să fie. Starbucks
au anunţat în State că vor introduce şi ei această
băutură. Eu rămân la espressoul meu dublu. Luăm
autocarul « roşu » ca tot turiştii, ca să vedem mai
mult din oraş, având timpul limitat şi având pe
amicii noştri Piturlea din Bucureşti cu noi, care nu
au mai fost în Australia. Ne ducem până pe coasta
de est a oraşului, la Bondi beach, loc făcut faimos
de firma Speedo cu costumele de baie ale
campionilor olimpici australieni. Oricum, speedo
ar trebuie să fie purtată doar de cei tineri şi mai
ales de bărbaţii fără burtă. Unii pe vasul nostru nu
respectă această regulă şi priveliştea nu este
tocmai plăcută, oricât de sexy se cred proprietarii
ei. Nu cred că s-au uitat în oglindă cam de mult.
Îmi place Sydney, care seamănă mult cu marile
oraşe americane, dar în acelaşi timp parcă este mai
curat, iar demografia este mult mai albă. Urmând
îndrumările din cartea sfântă, încerc să nu fiu
rasist, dar trebuie să mărturisesc că îmi este din ce
în ce mai greu, mai ales faţă de rasa galbenă care
şi-a cam luat nasul la purtare.
Paddington este cartierul cu multe case, în
stilul de epocă de la începutul secolului XVIII
când s-a întemeiat această aşezare. Cartierul este
în plină forfotă, cu restaurante, cafenele şi multe
magazine mici. Ne întoarcem pe Oxford Street.
Apoi pe lângă Muzeul Australian şi Catedrala St
Marry o luăm pe Market St. Facem la dreapta pe
Pitt până la hotel. Sydney trebuie să fie categoric
unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume şi
foarte uşor de navigat prin el. Urbanistica făcută a
la englezi.

A doua zi luăm un taxi. Aveam prea
multe valize de cărat. Ajungem în doar câteva
minute pe Circular Quay, unde este ancorat vasul
nostru: Celebrity Century. De aici începem o nouă
aventură de două săptămâni. De pe vas avem o
vedere splendidă a oraşului cu blocurile înalte, cu
clădirea Operei şi a Podului Harbor.
Plouă mărunt şi enervant, dar lumea de pe
punte este în extaz. Mă rog din suflet ca ploaia să
se oprească pe durata croazierei. Nu este chiar aşa
de plăcut să navighezi pe furtună, mai ales când ai
o pasageră lângă tine foarte sensibilă la orice val.
Plutim încet şi ieşim în larg luând-o către
nord, pe coasta de est a continentului către
obiectivul principal al călătoriei noastre: marea
barieră de corali… Dimineaţa când ne trezim şi ies
pe balcon îmi vine să ţip de bucurie. Un curcubeu
uriaş se desfăşoară într-un semicerc superb pe
partea dreaptă a vaporului. Ce splendoare! Îmi
aduc aminte de promisiunea lui Dumnezeu din
Biblie către Noe şi sper să fie aplicabil şi pe timpul
croazierei noastre. « Doar 14 zile fără ploaie, Te
rog! ».

Prima ancorare va fi după două zile pe
mare, în micul oraş Airlie Beach. Acesta este un
oraş miniatură de turişti, foarte prietenos şi care
seamănă cu toate oraşele de pe insulele cu climă
tropicală. Regiunea se numeşte Whitsunday şi face
parte din statul Queensland. Este locul unde mulţi
turişti vin să vadă una din minunile naturale ale
lumii şi să navigheze cu iahturile pe insulele din
jur. Numele Whitsunday a fost dat de căpitanul
Cook în 1700, în onoarea zilei descoperirii lor –
Sunday Pentacost. Însă se pare că acesta a făcut o
greşeală, uitând că trecuse linia internaţionala de
schimbare a datei. În mijlocul orăşelului este o
lagună artificială unde facem baie, fiind protejaţi
astfel de crocodilii de apă sărată sau dulce ce se
găsesc în abundenţă pe aici, precum şi de
meduzele otrăvitoare de care trebuie să ne ferim
chiar dacă unele sunt doar de mărimea unei
monezi. Având otravă multă, ele pot ucide un
copil sau pot să incapaciteze un adult provocând în
acelaşi timp multă durere. Este cald şi apa este
plăcută. Mesajele prietenilor noştri din Europa,
care ne spun de frigul ce bântuie prin ţară, ne fac
să apreciem şi mai mult temperatura de afară. Mă
surprinde multitudinea de feluri de palmieri.
Ne întoarcem pe vasul nostru cu barca,
oraşul neavând un port de apă adâncă pentru un
vas mare ca al nostru. La ora 5 ridicăm ancora şi o
luăm tot spre nord, către următorul port unde abia
aştept să văd bariera de corali de aproape, Cairns.
Până acolo însă vom pluti o zi, 280 mile nautice.
Incredibil ce mare este această ţară continent!
Miercuri dimineaţă, la 6, ancorăm în portul Cairns.
Climatul cald, vântul ce adie plăcut, verdeaţa
tropicală şi atmosfera relaxantă fac ca oraşul să
atragă foarte mulţi turişti, acesta fiind venitul
numărul unu, iar al doilea fiind acela din trestia de
zahăr. Punctul numărul unu de atracţie nu este
orăşelul în sine, chiar dacă este superb şi foarte
curat, ci ceea ce se găseşte în apropiere: bariera de
corali şi pădurea tropicală « rain forest ».
După ancorarea vasului, debarcăm ca să
ne urcăm într-o barcă cu motor care ne duce timp
de o oră şi jumătate în larg, trecând pe lângă insula
Green şi ne depune pe un ponton chiar deasupra
barierei de corali. Îmi pun hainele de protecţie
împotriva meduzelor (care din fericire nu au
apărut) şi cu masca de scafandru mă lansez în
lumea incredibilă a coralilor. Lumea subacvatică
este de o frumuseţe fantastică şi ai sentimentul de
a fi ajuns pe o altă planetă. Culorile şi formele
acestor adevărate piese de artă cu cât sunt mai
deosebite, cu atât par mai unite într-o armonie
desăvârşită. Valenţele supranaturale ale acestei
capodopere a creaţiunii au puterea de a-ţi opri
respiraţia. Pot doar să şoptesc în taină: « Doamne,
ce mare eşti! », titlul unui imn creştin.
Nu voi uita niciodată această experienţă.
Am atins cu gingăşie steaua de mare, care a
încercat uşor să se ferească de degetele mele. Mi-a
părut rău că am deranjat-o, dar ispita era prea
mare. Un peşte scalar îmi dă târcoale cu
curiozitate. Zeci de peşti de culori ce nu par reale
defilează în jurul meu. Parcă se mândresc sau
poate se joacă, poate sunt doar curioşi. Văd o
umbră sub mine. Mă îngrozesc. Este un rechin.
Noroc că este unul mic ca mărime, White Tip Reef
Shark. Oricum, are menirea să îmi producă un
sentiment de teamă. Se îndepărtează iar eu respir
uşurat. Ce lume de feerie şi basm!

Noaptea o petrecem pe vas, ancoraţi în
port. A doua zi, la 9 dimineaţa, debarcăm ca să
luăm trenul spre jungla tropicală. Barron Gorge
National Park este o secţiune spectaculoasă a Wet
Tropics World Heritage Area. Sculptată acum mii
de ani (unii zic milioane) de râul Barron, locul este
plin de văi, ravene şi cascade majestoase ce aruncă
apa adunată din vechile păduri tropicale de pe
platoul înalt. Luăm trenul Kuranda Scenic care ne
duce confortabil pe acest teren dur, presărat de
stânci. Calea ferată, construită în 1882, când s-a
descoperit aur în zonă, este o adevărată perlă
inginerească. Lungimea de 37 km, cu 55 de poduri
(244 m în oţel şi 1894 m din lemn), 98 de curbe,
15 tuneluri săpate de mână şi 2,3 milioane de
metrii cubi de pământ înlăturaţi, face ca acesta să
fie considerată una din marile realizări ale
constructorilor de căi ferate. Superbă realizare!
Inaugurarea a avut loc în 1891, în iunie, iar staţia
Kuranda unde am coborât, a fost inaugurată în
1915. Totul a rămas neschimbat, vagoanele în care
am călătorit sunt cele din 1908
Ne-am suit în tren în staţia Freshwater.

Trecem pe lângă peisaje incredibil de frumoase,
cum ar fi cascada Stone Creek, unde traversăm un
pod metalic în curbă pe trei pontoane, o adevărată
operă de artă văzută prin ochii mei de inginer. Pe
partea cealaltă a văii se văd Glacier Rock şi Red
Bluff, două stânci ce domină peisajul abrupt. Ne
apropiem de Robb’s monument, o stâncă enormă
lăsată mărturie în memoria inginerului John Robb,
unul dintre proiectanţi. Coborâm pentru zece
minute în staţia Barron Fall, unde pozăm cascada
de 265 m înălţime. După o oră şi jumătate
ajungem în staţia Kuranda.
În acest loc din pădurea tropicală vizităm
un mic paradis local, o rezervaţie naturală plină cu
diverse animale de pe acest continent: crocodilul
numit simbolic “Jack the Ripper”, canguri,
diavolul tasmanian şi bineînţeles favoritul tuturor,
drăgăşelul Koala. Facem şi un mic tur într-un
camion amfibiu militar ieşit din fabrică acum 70
de ani şi învăţăm despre plantele şi animalele din
jungla tropicală: o şopârlă numită Boyds dragon,
cockatoos, catbird, o pasăre care – ciudat, miaună
ca o pisică, scrub python, care poate ajunge la 8 m,
rifle bird – o pasăre a paradisului şi multe alte. Eu
sper totuşi să nu vedem pitoni. În schimb văd un
fluture albastru numit Ulysse, cu aripi parcă
vopsite cu culoare metalică strălucitoare. Îmi
atrage atenţia un pom cu frunze mari, în formă de
inimă, « stingin tree ». Ghidul ne spune că sunt
foarte otrăvitoare şi că trebuiesc evitate, mai ales
de a fi folosite pe post de hârtie igienică. Unii au
îndrăznit totuşi şi au regretat amarnic gestul
necugetat. Ferigi uriaşe, de sute de ani vechime, ne
ţin umbră. Ele fac parte din specia neagră.
Fiind în zona râului Barron, ghida ne povesteşte
despre legenda lui Buda-dji a aborigenilor. Şarpele
« covor « este cel care a săpat valea râului Barron
şi a pârâiaşelor de pe Tablelands. Buda Dji a fost
omorât şi tăiat în bucăţi de trei negustori de păsări,
geloşi pe frumuseţea şarpelui. Spiritul şarpelui
trăieşte mai departe însă pe aceste teritorii. În faţa
noastră trece în zbor un fazan « de tufiş » cu culori
vii.

Oricum, arta aborigenă reflectă această legendă şi
mărgelele colorate ale şarpelui sunt încorporate
chiar şi pe faimoasele bumeranguri. Bineînţeles,
cumpăr două ca să le duc acasă.O să mă joc cu ele
la pensie. Acasă mai am unul care nu este aşa de
frumos decorat.

Albastrul cerului se reflectă în apele liniştite ale
oceanului şi le transformă într-un ceruleu de o
nuanţă strălucitoare ca platina. Linia de orizont ce
demarcă cele două imensităţi pare a fi trasă cu un
liniar. Nici un val, ceea ce permite peştilor
zburători să baleteze deasupra peliculei fine de
apa. O pensulă cerească a tras câteva dungi cu un
alb transparent pe bolta ocrotitoare. Plutim încet
(doar 18 noduri) către Darwin, oraşul din Northen
Territories ale Australiei. La Nord de noi se
găseşte insula Papua cu cele doua ţări, Indonesia şi
Papua Noua Guinee. Nu contenesc să absorb
liniştea şi frumuseţea momentului. O pace
lăuntrică sufletească mă cuprinde. Nimic nu poate
fi mai spectaculos decât măreţia acestui spaţiu ce
pare suspendat în timp. Este poate surpriza cea mai
plăcută a acestei croaziere.
Darwin este un port în Teritoriile din
Nord, (Northern Territories) şi chiar dacă nu este
un oraş mare, este în plină dezvoltare economică
din cauza noii fabrici de lichefiere a gazului şi
fiind aproape de imensul teritoriu al Asiei, este un
punct de tranzit important pentru toate exporturile
de minereuri, bogate resurse ale ţării. Numele a
fost dat de un englez, bineînţeles în onoarea
biologului faimos. Înainte se numea Palmerston.
Am aranjat un tur organizat să vizităm Parcul
Naţional Linchfield, la 120 km de oraş, gazda
unor splendori naturale cu care am început să mă
obişnuiesc pe acest continent. Nimic nu mă mai
surprinde. Aborigenii au locuit pe aceste meleaguri
de mii de ani. Cu nume ca Koongurrukun, Mak
Mak, Marranunggu aceştia respectă natura şi,
conform credinţei lor, toate fiinţele din ea fac
parte din lumea spiritelor străbunilor lor.
Temperatura afară este de 280C şi marea este
calmă ca apa într-o ceaşcă de ceai. Petrecem două
ore în autocarul care ne ducea pe şoseaua Stewart
printr-un peisaj de savană africană de un verde
aprins cu mulţi arbori: eucalipţi, palmieri şi
banani; mlaştini şi iarbă de un metru înălţime pe
ambele părţi. Iarba este arsă periodic pentru
prevenirea incendiilor mari. De fapt, natura însăşi
ar începe incendii cam la fiecare şase ani după care
îşi revine cu mai multă vigoare şi sănătate. Legea
universală a conservării din fizică se aplică şi aici:
nimic nu se pierde, ci totul se transformă, până şi
carbonul simplu, iar ciclul vieţii se închide
miraculos ca un inel misterios. Păsări de multe
feluri, marsupiali ca wallabies (un fel de cangur în
miniatură) şi o mulţime de crocodili. În multe
locuri nu este indicat să faci baie ca nu cumva să
devii aliment pentru aceste vietăţi feroce. Ca
răzbunare, la prânz am gustat carne de crocodil
care, surprinzător, mi s-a părut delicioasă, asta
după ce am trecut peste gândul de a digera o astfel
de urâciune. Dar carnea gustoasă şi prăjită aducea
mai mult cu un mellange de piept de pui şi peşte
alb. În schimb carnea de cangur nu mi-a plăcut de
loc din cauza gustului puternic de vânat. Poate nici
ideea de a mânca nişte animale atât de nostime cu
ţopăitul lor nu m-a ajutat.

Când ajungem în orăşelul Bachelor, numit
aşa după un politician australian în 1912, ieşim de
pe drumul principal Stuart şi mergem spre Parcul
Naţional unde ne oprim să vedem castele
construite de termite. Incredibile aceste construcţii
de 3-4 m înălţime, ce seamănă cu nişte catedrale
sau ceva palate uriaşe de nisip! Pe o parte a
drumului se aflau Termitele magnetice care iubesc
umiditatea mare şi sunt poziţionate nord –sud, iar
pe cealaltă parte termitele catedrală, cărora le place
mai mult la uscat. Nu îţi vine să crezi că aceste «
furnici », de fapt nu sunt furnici deoarece se
apropie mai mult de familia ploşniţelor şi sunt
chiar duşmani aprigi ai furnicilor, pot să
construiască aceste monumente, adevărate
capodopere arhitecturale. Ele dau un farmec ciudat
şi în acelaşi timp miraculos acestui peisaj. Viaţa
termitelor poate constitui subiect pentru o carte
interesantă. După o pauză de masă, mergem la
cascada Wagi, o altă surpriză a acestui peisaj din
pădurea tropicală. De pe stânci ce seamănă cu
marele canion american, la o scară mai mică însă,
apele umflate se prăbuşesc de la o înălţime de 50
m într-un lac superb la bază, în care din păcate nu
poţi face baie din cauza unor crocodili flămânzi ce
abia aşteaptă o hrană proaspătă.
Plimbându-ne în pădurea tropicală admir
păianjeni uriaşi ce au creat nişte pânze cu o
măiestrie de adevăraţi artişti plastici şi lilieci
porecliţi « fantoma » atârnaţi în pomi ca şunca la
afumat. Doar unii se mai întind între vârfuri, cu
aripile lor ajungând la 1 m lăţime, făcându-se
astfel observaţi.

Sunt atent la tot ce este în jur ca să nu fiu surprins
de vre-un şarpe sau insectă care să-mi strice
vacanţa.
De la Wagi mergem la cascada Tompler
care nu este accesibilă decât la partea de sus. De
acolo poţi vedea întinderea vastă a platoului.
Undeva în depărtare, verdele pădurii tropicale se
topeşte cu cerul şi norii cenuşii ai aburului. Ce
spectacol! Ne întoarcem şi o ploaie torenţială ne
prinde pe drum. De aceea este numită pădurea
tropicală, iar acum este sezonul umed. Perioada
uscată este între luna mai şi octombrie.
Darwin este un oraş cu peste 65 de
naţionalităţi, dar oricum mi se pare că albii sunt
predominanţi, ceea ce este într-adevăr o surpriză
plăcută. Curăţenie peste tot, ca şi în celelalte oraşe
vizitate. Japonezii l-au bombardat în 1942, dar nu
l-au invadat. Muzeul militar este uimitor, iar
aeroportul civil este doar o mică parte a celui
militar. Australienii sunt bine pregătiţi pentru orice
eventual atac. Din Darwin poţi lua trenul spre
Adelaide, doar 3 mii de km. Va trebui să o facem
şi pe asta în viitorul apropiat. ( Mai avem atâtea de
văzut pe această planetă). Dar vremea cea mai
bună va fi în mai-august, perioada uscată.
Ridicăm ancora ca în «Toate pânzele sus »
a lui Radu Tudoran din tinereţe şi o luăm spre
noua aventură ce se numeşte Benoa, Bali, insula
binecunoscută din Indonezia. De mult voiam să
vizitez aceste insule, însă mereu a intervenit ceva
şi lipsa de securitate m-a reţinut mereu. Acte de
terorism s-au întâmplat foarte des şi, dat fiind că
este ţara cu cei mai mulţi musulmani în lume, îmi
dă o stare de nesiguranţă. De fapt s-a anunţat că
aceasta este ultima croazieră care se opreşte pe
Bali până nu se asigură o securitate mai bună a
vasului. Sper totuşi să nu avem probleme.
Pe vas, majoritatea oamenilor fac doar
două lucruri: mănâncă şi dorm, apoi ciclul se
repetă din nou. De aceea nu trebuie să cauţi
balenele în ocean, le găseşti fără binoclu pe vasul
nostru. Alţii stau ca racii în plin soare lângă
piscina de pe puntea 11, iar pielea lor este mai
roşie decât cea a crustaceelor. Treaba lor însă,
fiecare cu ce îi place, doar de aceea avem
democraţie. Eu mă ţin de regimul meu de sport şi
fac exerciţiu pe melodia «Counting Stars » a
formaţiei One Direction. Mă mai uit la ştirile de la
BBC care, ca pe toate celelalte posturi, sunt
deprimante. Crime, accidente, vreme proasta, etc..
Pozitivul îl găsesc doar uitându-mă pe fereastră,
admirând calmul verde albăstrui al mării Timor.
Azi intrăm în Oceanul Indian. Eu prefer liniştea
din cameră şi de aceea luăm mereu un apartament
cu balcon ca să pot să mă relaxez.
Am dat ceasul înapoi cu încă 90 de
minute. Ascult discursul lui Obama despre starea
Uniunii. Să sperăm că vor reuşi să facă ceva ca
America să meargă mai departe bine. Orice i se
reproşează preşedintelui, economia este cea mai
bună în ultimii 8 ani. Bursa a crescut cu 10 mii de
puncte, şomajul a scăzut de la 8% la 5,8 % iar 10
milioane de americani mai mult au asigurare
medicală. Ar putea fi mai bine ? Bineînţeles, dar
oricum este mai bine decât în timpul crizei din
2008 când a preluat puterea de la amicul Bush.
În Sydney continuă Australian Open de
tenis şi turneul final de fotbal din Cupa Asiei. Pe
vas întâlnim şi două chelneriţe din România. Se
bucură că pot vorbi româneşte cu pasagerii. Mai
sunt doi băieţi români care însă lucrează la
magazinele de bijuterii şi vând opaluri şi alte
pietre preţioase bătrânilor de pe vas ce nu au ce
face cu banii.

Ni se spune că vom ancora în larg şi va
trebui să luăm bărcile pentru o plimbare de 45
minute până în port. Alina deja era în panică. Din
fericire, dimineaţa se ia decizia ca să tragem în
portul Benoa.

Insula cea mai populară a ţării, Bali atrage
cinci milioane de turişti în fiecare an. Frumuseţea
ei iţi taie respiraţia cu peisajul muntos şi vegetaţia
tropicală, găsindu-se doar la opt grade de Ecuator.
Munţi de peste 3 mii de m înălţime, ca Gunung
Agung, ceea ce înseamnă Mama munţilor şi cu
pante acoperite de terase unde se cultivă orezul. Se
mai plantează şi cafea şi cacao, fiind două din
exporturile principale. În 1478, mulţi oameni au
imigrat de pe insula Java. Primul explorator
european a fost Marco Polo, dar primii care au
debarcat pe termen lung au fost olandezii, care au
controlat insula din 1597 până au ocupat-o
japonezii în al doilea război. Insula îţi oferă tot
felul de aventuri: de la plimbare pe elefanţi, la
snorkeling să vezi lumea subacvatica. Pentru
iubitorii de cultură şi artă, insula este o Mecca a
sculpturii în lemn. Mobila din lemn de tec se vinde
în toată lumea, fiind foarte rezistentă la umezeală.
Am luat un tur cu ghid care să ne introducă în
viaţa de pe insulă. Ghidul ne-a explicat foarte clar
că majoritatea de pe insulă sunt hindi-indonezieni,
diferiţi de cei din India. Toţi sunt într-adevăr foarte
religioşi şi prietenoşi cum nu am mai văzut. Se
respectă minorităţile musulmane sau creştine de
pe insulă dar, surprinzător, nu se admite să fi ateu.
Toţi trebuie să creadă în Dumnezu sau dumnezei.
Ne-a mai spus clar că bărbatul este capul familiei
şi că femeia trebuie să-l urmeze (cu asta am fost de
acord şi i-am făcut cu ochiul Alinei). Prima
oprire, Kertha Gosa pavilion, tribunalul cum ar fi
la noi, cu nişte tavane pictate superb cu o alegorie
de legende şi poveşti. Multe din scene, ca şi în
povestea ghidului, au puternice conotaţii sexuale.
Totul se învârte în jurul fructului interzis.
Clădirile aparţin fostului împărat, dar azi se pot
vizita. Norocul face să dăm peste un grup de femei
ce se pregăteau de o nuntă. Profit şi fac poze cu
mireasa îmbrăcată în costum tradiţional. Mă
întreabă într-o engleză perfectă dacă îmi place
Bali. Cum aş putea răspunde « nu », mai ales că
m-a lăsat să o îmbrăţişez? Mergem mai departe pe
drumuri înguste, aglomerate cu maşini şi
motociclete, spre Rendang unde luam masa la un
restaurant excelent Mahagirii cu mâncăruri
tradiţionale. Am stat la o masa admirând terasele
cu culturile de orez şi muntele acoperit în nori.
După masa îmbelşugată şi gustoasă mergem să
vizităm templul Kehen. Aici (având pantaloni
scurţi) sunt nevoit să mă acopăr cu un sălbatic ca
să nu mi se vadă genunchii şi ca nu cumva să se
supere zeitatea locală. Urcăm treptele şi trecem de
cele două porţi de piatra. Toate templele au acelaşi
fel de intrare. Două statui de piatră stau de pază.
Una a unui fost împărat şi alta a reginei chinezeşti.
Bineînţeles, ghidul ne explică legenda lor. Fiind
mai puţin interesantă decât basmele româneşti, nu
le mai repet. Toate au acelaşi subiect de iubire,
trădare, gelozie, pedeapsă şi nu se termină cu bine.
Ghidul insistă că aici toţi sunt monogami, spre
deosebire de musulmanii de pe celelalte insule ca
Java şi Sumatra care au patru neveste. Mă întreabă
eu ce părere am? Mi-ar place să am mai multe
neveste? Cu Alina lângă mine şi atentă la
răspunsul meu, îi spun că şi una costă mult,
darămite patru. Se mulţumeşte cu răspunsul meu
dar nu ştiu dacă i-am convins pe amândoi.
Continuă să explice diferenţele dintre hinduşii de
aici şi cei din India. Mă surprinde să văd la fiecare
casă o construcţie în stil de templu. Ne oprim în
orăşelul Penglipuran, un fel de muzeu al satului de
la noi, care aici este însă locuit de familii de
localnici. Intrăm în casă, la numărul 35 şi vedem
fiecare încăpere, fiecare simbolizând o parte a
corpului uman. Bucătăria simbolizează stomacul,
WC nu mai trebuie să explic, etc.. Fiecare casă are
însă nişte găini şi porci şi gradină de legume şi
câte un pom fructifer. Bineînţeles nu lipseşte micul
templu unde familia slujeşte în fiecare zi şi aduce
ofrande zeilor. Pe o tavă cu fructe, cu mâncare şi
flori se găsea şi o ţigară. Îl întreb pe ghid dacă zeul
ăsta fumează? S-ar putea, regula însă este să aduci
zeului tot ceea ce îţi place şi ţie şi pentru care eşti
recunoscător. Logic, mai ales că o statuie de piatră
nu face cancer la plămân.

Înainte să ne întoarcem pe vas, ne oprim în
orăşelul Kesiman, unde suntem iniţiaţi în tehnica
fabricaţiei de textile, faimosul Batik. Este o
tehnică de a decora textilele sau picturile folosind
ceara de la stupii de albine. Cumpăr câteva baticuri
din care poţi să îţi faci o fustă sau cămaşă şi două
sculpturi din lemn.

Preţurile sunt foarte mici. Balinezii câştigă
cam 150 de dolari pe lună şi totuşi sunt foarte
fericiţi şi nu am văzut cerşetori pe stradă, ca în
locurile musulmane sau la indieni.
La opt seara ridicăm ancora iar mâine-noapte vom
traversa ecuatorul navigând mai departe pe Marea
Java spre Singapore. Vom trece pe apele unde pe
28 decembrie s-a prăbuşit cursa Air Asia cu 162 de
suflete la bord. Având o cursă lungă spre casă,
încerc să alung gândurile nefaste. Soarele îmi
surâde printre norii albi. În rest sunt înconjurat
doar de albastrul infinit al mării care mă leagănă
uşor. A fost o croazieră de vis. Abia aştept
următoarea…Să auzim numai de bine.
Victor, ianuarie 2015
Victor Tolan