DRAGOSTE ASCUNSĂ

Nu vă imaginaţi ce acuzaţie gravă constituia pentru generaţia mea aprecierea că ai încălcat morala comunistă. Era vorba fie de o relaţie extraconjugală, fie de o legătură “neprincipială” cu o tovarăşă ori cu un tovarăş, dacă acuzata era femeie. Morala, ca un ansamblu de norme şi reguli acceptate de oameni în relaţiile dintre ei şi cu societatea, avea în regimul comunist principii speciale privind colectivismul, atitudinea socialistă faţă de muncă şi avutul obştesc, devotamentul pentru cauza comunismului, responsabilitatea faţă de familie, combaterea concepţiilor retrograde, lupta pentru desfiinţarea oricărei exploatări şi asupriri şi multe altele. Cu toate că era lansat un concept larg de moralitate, efectiv în practica muncii de partid, în arsenalul preocupărilor educative ale activiştilor partidului comunist pentru formarea omului de tip nou, abaterile de la morală erau cercetate şi sancţionate în majoritate pentru relaţiile sentimentale şi sexuale practicate în afara familiei, cu agravare deosebită în caz de divorţ, socotit ca abandon familial.În acest sens, relaţiile sentimentale între comunişti trebuiau finalizate în cel mai scurt timp prin căsătorie. Condiţiile de moralitate comunistă reprezentau piatra de încercare la primirea în partid, angajamentul pentru orice candidat fiind sacrificiu suprem pentru cauză. Circula o anecdotă pe tema asta, în legătură cu un cetăţean dintr-un cătun îndepărtat care, în speranţa că va trăi mai bine, a cerut să intre în partid.Secretarul organizaţiei i-a enumerat cerinţele care constau în renunţarea la un salariu mai mare, la băutură şi femei din afara familiei şi în final, să-şi exprime disponibilitatea să-şi sacrifice viaţa pentru partid. La care omul a spus:”Păi…tovarăşe secretar, dacă bani, nu, băutură şi femei, nu, ce rost mai are viaţa, o dau dracului pentru partid sau altceva, că tot nu-mi mai foloseşte la nimic!” Deşi formula folosită în activitatea educativă şi în munca de partid era “prevenirea abaterilor de la morală”, în practică cei “predispuşi”nu erau atenţionaţi din timp, lucru şi aşa foarte sensibil, preferându-se direct sancţionarea pe linie de partid şi profesională, după constatarea “faptei”.

Nu vă imaginaţi ce acuzaţie gravă constituia pentru generaţia mea aprecierea că ai încălcat morala comunistă. Era vorba fie de o relaţie extraconjugală, fie de o legătură “neprincipială” cu o tovarăşă ori cu un tovarăş, dacă acuzata era femeie. Morala, ca un ansamblu de norme şi reguli acceptate de oameni în relaţiile dintre ei şi cu societatea, avea în regimul comunist principii speciale privind colectivismul, atitudinea socialistă faţă de muncă şi avutul obştesc, devotamentul pentru cauza comunismului, responsabilitatea faţă de familie, combaterea concepţiilor retrograde, lupta pentru desfiinţarea oricărei exploatări şi asupriri şi multe altele. Cu toate că era lansat un concept larg de moralitate, efectiv în practica muncii de partid, în arsenalul preocupărilor educative ale activiştilor partidului comunist pentru formarea omului de tip nou, abaterile de la morală erau cercetate şi sancţionate în majoritate pentru relaţiile sentimentale şi sexuale practicate în afara familiei, cu agravare deosebită în caz de divorţ, socotit ca abandon familial.În acest sens, relaţiile sentimentale între comunişti trebuiau finalizate în cel mai scurt timp prin căsătorie. Condiţiile de moralitate comunistă reprezentau piatra de încercare la primirea în partid, angajamentul pentru orice candidat fiind sacrificiu suprem pentru cauză. Circula o anecdotă pe tema asta, în legătură cu un cetăţean dintr-un cătun îndepărtat care, în speranţa că va trăi mai bine, a cerut să intre în partid.Secretarul organizaţiei i-a enumerat cerinţele care constau în renunţarea la un salariu mai mare, la băutură şi femei din afara familiei şi în final, să-şi exprime disponibilitatea să-şi sacrifice viaţa pentru partid. La care omul a spus:”Păi…tovarăşe secretar, dacă bani, nu, băutură şi femei, nu, ce rost mai are viaţa, o dau dracului pentru partid sau altceva, că tot nu-mi mai foloseşte la nimic!” Deşi formula folosită în activitatea educativă şi în munca de partid era “prevenirea abaterilor de la morală”, în practică cei “predispuşi”nu erau atenţionaţi din timp, lucru şi aşa foarte sensibil, preferându-se direct sancţionarea pe linie de partid şi profesională, după constatarea “faptei”.

Şi acum să ne ocupăm de eroul povestirii noastre, căpitanul Ioan Predescu, necăsătorit, ardelean, mutat din provincie într-un comandament din capitală unde majoritatea ofiţerilor erau mult mai în vârstă, o parte din promoţii din timpul războiului şi chiar dinainte, iar o parte selecţionaţi din producţie şi formaţi prin şcoli şi cursuri speciale. Asupra căpitanului plana permanent suspiciunea şi pericolul de a fi declarat imoral având în vedere relaţiile sale posibile cu mai multe femei, fapt în sine condamnabil, dar şi riscul ca, la supărare, una din ele să-l reclame la serviciu, unde de regulă femeilor li se dădea dreptate iar infidelii erau sancţionaţi. Din start, cadrele necăsătorite erau suspectate şi în atenţia “organelor” întrucât puteau face tot felul de cunoştinţe şi atrase în cercuri dubioase, ca să nu mai vorbim de faptul că existenţa lor, fără obligaţii, constituia o ameninţare pentru familie, îndemna sau cel puţin sugera tinerilor o altă opţiune şi un alt comportament în societate. Predescu, prin statutul său de burlac ori de câte ori se afla timp mai îndelungat în apropierea “tovarăşelor” colege de serviciu fie în comandament sau în misiune în teritoriu era atenţionat mai în glumă mai în serios de către şefi, activişti de partid şi chiar de unii colegi grijulii, să nu cadă cumva în “greşeală”,existând riscul să fie sancţionat şi mutat disciplinar. Toată lumea ştia că în ceea ce priveşte relaţiile de familie, eventualitatea unui divorţ pentru cei căsătoriţi provoca o adevărată catastrofă, sancţiunea putând ajunge până la trecerea în rezervă.Unele soţii ale cadrelor, în stările conflictuale cu bărbaţii lor, lansau ameninţarea: ”Lasă că mă duc la ministru şi te reclam şi o să te dea afară din armată!” Şi din păcate, nu de puţine ori aşa s-a întâmplat. Se mergea până acolo încât la partid soţului înşelat i se cerea ca de dragul familiei şi a poziţiei sale de ofiţer, săşi educe mai mult nevasta, să ducă muncă de lămurire cu ea pentru înlăturarea neajunsurilor în comportare. Cazurile de imoralitate familială sau de comportare ”neprincipială” cu tovarăşele erau criticate în adunările de partid unde ceilalţi comunişti luau atitudine, îşi exprimau dezacordul, înfiereau atitudinea vinovaţilor şi se delimitau de cel incriminat iar în funcţie de indicaţiile superioare propuneau sancţionarea. Bineînţeles că pentru a putea lua o atitudine exigentă, activiştii de partid şi şefii ierarhici trebuiau să constituie exemple demne de urmat aşa că se păzeau să nu ajungă în gura lumii, chiar dacă tentaţiile nu lipseau. Lumea vorbea totuşi, şi de regulă nu fără motiv, despre escapadele amoroase ale unor şefi cu subalternele sau despre cutare sau cutare “tovarăşă” preferata unui şef sau altul şi cu care ceilalţi trebuiau să se pună bine. Lui Predescu programul din comandament nu-i lăsa prea mult timp liber. Nu-l atrăgeau petrecerile şi localurile, în schimb iubea spectacolele de teatru şi operetă, expoziţiile şi competiţiile sportive oferite din belşug în capitală. Din păcate norma de teren la vremea aceea era de douăzeci de zile lunar, timp în care se deşfaşurau controale, verificări la unităţi iar colectivele de ofiţeri lucrau întrunit, îndrumate şi
supravegheate permanent de şefi. Toate se făceau în grup, şi în puţinul timp liber, de la vizionarea unui film şi până la ieşirea în oraş, mai rău ca la şcoală. Pe urmă existau reguli pentru prezentarea în caz de alarmă, astfel încât atât în Bucureşti cât şi la ieşirile în teritoriu, ofiţerul trebuia să lase numărul de telefon şi adresa unde putea fi găsit la nevoie. În caz contrar, absenţa la alarmă constituia una din cele mai grave abateri profesionale. Oamenii găseau totuşi soluţii aşa că în situaţia unei”urgenţe” Predescu lăsa adresa sau un număr de telefon unui coleg de încredere. Se impune precizarea că pe atunci nu existau radiotelefoane. Adevărul este că şi în condiţiile de dificultate menţionate se manifesta solidaritatea batrânească şi ajutorul reciproc după cum existau şi activişti de partid şi şefi mai îngăduitori care înţelegeau să se ocupe de lucruri serioase, unii având totuşi şi ei pasiuni şi probleme sentimentale. Până şi unii ofiţeri de contrainformaţii mai treceau cu vederea abaterile de la morală ce nu puteau naşte complicaţii. Asta şi cu condiţia să fi avut relaţii bune cu ei. De regulă, la baza cercetărilor erau informările de partid, anonimele “prietenilor”, reclamaţiile păgubiţilor şi sesizările structurilor de protecţie din interiorul instituţiei. Cu o aşa de vastă supraveghere era greu de scăpat intr-o combinaţie de durată şi chiar într-o aventură. În condiţiiile descrise, pentru căpitanul Predescu, înzestrat cu însuşiri ca să fie plăcut şi chiar căutat de femei, era greu să-şi facă o prietenă pe care să o cunoască bine; în timp, atâta vreme cât era mai mult plecat şi adesea fără să fie anunţat din timp. Nu de puţine ori a ratat întâlnirile stabilite fie din vina lui fie că la înapoierea din teren, în Bucureşti nu mai găsea fata. Pe de altă parte, o cunoştinţă făcută în provincie pe timpul activităţii de teren nu ştia când putea reveni să se întâlnească. Treabă destul de încurcată şi nu-i de mirare că ofiţerul ca şi alţi tineri de seama lui, încerca să finalizeze o relaţie în timpul cel mai scurt posibil, potrivit zicalei româneşti: ”Ce-i în mână nu-i minciună!” Numai că în felul acesta legăturile sale erau trecătoare. Până la urmă aceasta a fost şi cauza unei căsătorii facute mai târziu, în grabă, superficial, ceea ce este o altă poveste! Dar să revenim la perioada anilor şaptezeci în care Predescu, băiat atrăgător era simpatizat la serviciu de cele câteva colege tinere, majoritatea dactilografe suprasolicitate pentru că se lucrau multe, foarte multe hârtii pentru rapoarte, analize, informări şi şedinţe de tot felul. De multe ori documentele se dactilografiau prin dictarea textului iar pentru asta în afara programului era solicitat Predescu, întrucât nu avea obligaţii. De aici aluzii şi ironii precum şi atenţionări de genul: ”Vezi că dacă te apropii prea mult de tovarăşa….şi aude tovarăşul general…nu te văd prea bine!” sau “Tinere, fii atent că te paşte o mutare dacă aude tovarăşul colonel…că-i faci ochi dulci secretarei!” Ori de câte ori încerca ofiţerul să se scuze şi să justifice că nu face curte tovarăşelor simpatizate de şefi, i se răspundea de către unul din activişti: ”…Lasă că ştim noi!” Şi pâna la urmă Predescu s-a convins că într-adevăr “organele” ştiau multe despre combinaţiile unora, la vremea când aveau amant. Era un mare secret, nu ca acum, despre jocurile de noroc, chiolhanuri, practici religioase şi alte manifestări “decadente” împotriva autorilor luându-se măsuri. Numai că erau sancţionaţi oamenii de rând în timp ce în cercul închis al şefilor de la partid şi de instituţii importante devotaţi “cauzei” faptele erau de regulă muşamalizate şi trecute cu vederea ori atenţionaţi cu discreţie şi îngăduinţă ”tovărăşească”. Căpitanul Predescu a avut prilejul să cunoască un astfel de caz. Era vorba despre un fost şef al instituţiei în care lucra acum ofiţerul, un general mutat, de fapt promovat, într-o altă structură importantă şi apoi pensionat. Despre aventurile generalului se vorbea pe la colţuri chiar şi despre plecarea lui. Era de notorietate promisiunea acestuia pentru femeile frumoase indiferent de statutul lor social şi că pentru rezolvarea unor petiţii privind promovarea, avansarea, mutarea etc, cel mai indicat era să vină în audienţă la general, o femeie. De unde a aflat Predescu despre comportarea generalului? Bineînţeles, tot de la o femeie. Întâmplarea a făcut să cunoască într-un secret desăvârşit pe una din cele mai prezentabile dactilografe la vremea aceea, o femeie divorţată şi râvnită de toţi bărbaţii pentru multiplele ei calităţi. Spuneam că se întocmeau pe atunci foarte multe rapoarte, documentare, lecţii, informări, statistici, analize etc. la care lucrau numeroşi oameni “de condei” care zi şi noapte redactau, refăceau, completau, schimbau, concretizau, dezvoltau, lucrând ziua şi noaptea la materiale ce se dactilografiau de mai multe ori fiind folosită adesea metoda dictării. Întrucât Predescu era cel mai tânăr, lui îi revenea sarcina să dicteze dactilografelor. În felul acesta le-a cunoscut mai bine în “procesul muncii” şi cu o vorbă bună, cu un compliment şi o glumă s-a făcut simpatizat . Tracasate şi obosite cum erau colegele şi îndeosebi cele singure îşi doreau puţină destindere şi recuperare. Din acest punct de vedere ofiţerul tânăr şi singur constituia o atracţie, bineînţeles, cu maximum de discreţie şi conspirativitate. Aşa s-au cunoscut şi apropiat unul de celălalt. Rodica, o brunetă cu ochi verzi, femeie la maturitate, divorţată, harnică şi pricepută în meserie, dactilografia materialele cele mai pretenţioase, în forma finală. După serviciu, târziu au plecat de câteva ori împreună şi cum este firesc întrucât s-au plăcut au început o relaţie intimă nu înainte de a se convinge că pot avea încredere unul în celălalt. Se întâlneau la ea, după repetate măsuri de precauţie, străduindu-se să nu fie văzuţi împreună. Până şi la serviciu nu-şi permiteau nici un gest care să le trădeze intimitatea. Este firesc ca, după un timp, în clipele de linişte şi relaxare, să-şi povestească întâmplări din viaţă şi ca amanţi să-şi facă mărturisiri. Aşa a aflat despre relaţia ei cu generalul, fostul şef al instituţiei despre care Rodica vorbea: “Ştiam că-i plac femeile şi că nu “iartă” nimic. Mă gândeam că lumea exagerează”. Referitor la acest general, Predescu aflase şi el multe lucruri. Este drept că omul era foarte tânăr şi fusese avansat la gradul de general şi numit într-o funcţie foarte mare la numai 29 de ani. Şef al unei structuri la nivel naţional cu mii de subordonaţi avea nu numai mari responsabilităţi, ci şi multiple posibilităţi relaţionale, inclusiv în societatea civilă. Pe măsura trecerii
timpului exerciţiul funcţiei îl formase ca un conducător autoritar care înţelegea să-şi atingă obiectivele fără nici o împotrivire. Deşi foarte bun specialist, preocupat de bunul mers al instituţiei, se manifesta adeseori abuziv ceea ce la timpul respectiv nu era o excepţie fiind în plină dictatură a proletariatului. Ca bărbat, arăta foarte bine, plesnea de sănătate cum se spune şi se purta amabil cu femeile. Avea unele preferinţe, însă nu ezita să facă complimente obişnuite, fiindu-i caracteristică, adresarea directă, fără menajamente. Chemarea la comandant, era pentru dactilografe, un eveniment deosebit. Mă refer la cele care lucrau în diferite compartimente. Fetele de la secretariatul comandantului erau chemate mai des. Într-o zi, imediat după prânz, în mod surprinzător, Rodica a fost anunţată să se prezinte la commandant deşi nu avea lucrări la dânsul. S-a aranjat puţin în oglindă, a luat un carneţel şi pix, prezentându-se la antecameră unde se afla aghiotantul. După ce a fost anunţată la comandant, femeia a intrat în cabinet şi s-a oprit imediat lângă uşă. – Să trăiţi tovarăşe comandant! M-am prezentat la ordinul dumneavoastră! – Bună ziua! Se ridică de la birou şi se apropie zâmbitor. – Te-ai speriat probabil când te-am chemat la mine. – Nu, dar nu ştiam motivul şi nu-mi amintesc să fie vreun document dactilografiat de mine la dumneavoastră. Generalul se oprise în faţa ei şi privind-o insistent a luat-o de mână. Fii liniştită, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Adică s-a întâmplat ceva… Constat că am subordonate nu numai foarte harnice şi pricepute dar şi foarte frumoase, aşa cum eşti dumneata. Rodica nu se aşteptase la un compliment aşa direct şi cu toate că se obişnuise cu tot felul de gesturi ale bărbaţilor, prezenţa şefului cel mare o cam fâstâcise. – Hai vino, nu-ţi fie jenă, vreau să stăm puţin de vorbă! Generalul o luă înainte ţinând-o de mână intrând în apartamentul din spatele biroului, unde erau amenajate o sufragerie şi un dormitor cu grup sanitar şi baie. – Stai, te rog, lângă mine aici pe canapea, îi spuse în timp ce o trase de mână să se aşeze. Acum te pot admira cu adevărat. Mi s-a vorbit de dumneata şi se pare că laudele au fost prea puţine. S-a ridicat şi a început să se plimbe prin încăpere în timp ce vorbea. – O să am nevoie de tine pentru nişte lucrări personale la care vor avea acces puţine persoane. Rodica remarcă imediat adresarea fără apelativul de politeţe. Generalul se aşeză din nou lângă ea având faţa ceva mai îmbujorată în timp ce nările începuseră să i se dilate cu un tremur nervos. Brusc îi cuprinse faţa în palme apropiindu-se foarte mult. Rodica nu s-a împotrivit aşteptând încordată. A reuşit să spună: – Vă rog frumos, dacă vine cineva! – Nu vine nimeni aici, stai liniştită.

A împins-o uşor şi ea s-a lăsat pe spate. Respiraţia lui devenise sacadată şi pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. A sărutat-o strivindu-i buzele cu un geamăt uşor. Rodica a simţit mâna fierbinte, nerăbdătoare care îi mângâia pulpele şi care apoi i-a rupt chiloţii provocându-i o durere scurtă. A fost sărutată din nou pătimaş pe gură, pe sânii dezgoliţi de asemenea în forţă, în timp ce o cuprinsese o uşoară ameţeală făcând-o să nu simtă decât zbuciumul bărbatului şi respiraţia lui sacadată iar apoi o căldură în care era amestecată plăcere şi durere, sub greutatea unui trup a cărui atingere n-o simţea din cauza hainelor. Totul s-a petrecut aşa de repede încât s-a dezmeticit numai când a slăbit strânsoarea şi a putut să respire mai uşor. S-a ridicat cu oarecare greutate. Şi-ar fi dorit să intre la baie dar era ocupată. Nu ştia ce să facă, trebuia să-şi aranjeze părul şi ţinuta. În acel moment a ieşit bărbatul: „Poţi să intri. După ce termini, ai să pleci prin uşa de la dormitor pe care o voi deschide. Să nu-ţi fie teamă, în porţiunea aceea pe hol nu se circulă. O să ne mai vedem. Sper să nu-ţi faci rău singură. O să primeşti şi lucrarea de care ţi-am vorbit”. După ce şi-a pus ţinuta în ordine s-a întors în birou unde parcă nici nu i se sesizase lipsa. Toată lumea îşi vedea de treabă iar colegele curioase din fire, de data aceasta nu i-au adresat nici măcar o întrebare. Interesant, exista o conspiraţie a tăcerii. Au trecut câteva zile şi aghiotantul comandantului i-a adus un material la dactilografiat care trebuia terminat şi prezentat dânsului personal, adică generalului, la ora 19:00, deci după terminarea programului. Rodica s-a străduit şi a terminat lucrarea mai înainte de termenul prevăzut. Rămăsese singură la serviciu aşa că s-a pregătit pentru întâlnirea cu generalul inclusiv în ceea ce priveşte lenjeria intimă ce nu era necesară. Aşa, ca măsură de precauţie! Când s-a prezentat la comandant, acesta i-a luat documentul şi l-a pus pe birou, după care, ţinând-o din nou de mână, au intrat în dormitorul apartamentului. A îmbrăţişat-o, sărutând-o cu patimă. Rodica şi-a descheiat bluza şi s-a întins pe pat, ridicându-şi rochiţa în talie. S-a repetat precipitarea şi zbuciumul bărbatului cu nările fremătânde, ca un armăsar încordat. Flămând şi însetat parcă de trupul ei, s-au contopit fără să-şi vorbească însă cu gemete şi icneli de efort, totul terminându-se printr-o îmbrăţişare brutală, la care femeia s-a străduit să reziste. Şi în sfârşit, o linişte în care îşi auzeau respiraţia. – Aş vrea să cred că m-ai dorit pe mine şi n-am nimerit întâmplător aici. Mă simt umilită. Doresc să ne întâlnim şi să stam de vorbă. Locuiesc singură şi poţi să vii la mine când doreşti, îndrăzni să-i spună Rodica dintr-o răsuflare. Generalul s-a ridicat marcat de efort dar destins, răspunzându-i. – Nu pot să fac ce vreau. Este suficient atât, deocamdată. Despre noi nu vorbeşti cu nimeni, nici cu prietenele nici cu ofiţerii de la protecţie, indiferent de promisiuni şi oferte. Sper că ai înţeles!
– Da, totuşi… – Am terminat. Vom mai vorbi! Rodica a ieşit prin spate. N-a avut curajul să-i spună nimic despre nemulţumirile ei. Trebuie să fi avut şi el suflet, nu putea fi doar un animal. Lumea îl aprecia şi vorbea frumos despre comandant. A plecat acasă tristă şi îngândurată. S-au mai întâlnit de câteva ori. A fost surprinsă când, la primul salariu, a primit în plus şi o primă consistentă. A aflat că nu era singura şi primele s-au acordat pentru evidenţierea în muncă. S-a gândit să refuze banii dar şi-a dat seama că ar fi declanşat un adevărat scandal. Rodica i-a povestit toate acestea lui Predescu, uneori cu revoltă, alteori cu ironie şi jenă, convinsă că tânărul o va înţelege şi accepta ca un adevărat prieten. Glumeau amândoi când îşi stabileau întâlnirile tot în secret şi cu măsuri de ascundere de parcă ar fi săvârşit o ilegalitate. Ea fiind mai veche în instituţie l-a informat şi despre unele legături existente între colegele ei şi diferiţi ofiţeri inclusiv şefi. De unde ştia? Păi bârfa, invidia, răutatea şi curiozitatea nu vor disparea indiferent de regimurile politice. Şi apoi, să nu uităm că există un sistem riguros de cunoaştere a oamenilor, că în afara specialiştilor în culegere de informaţii, a celor cu angajament de sprijin al structurilor respective, era un număr important de activişti ai partidului, colegi deai noştri, majoritatea bine intenţionaţi şi pregătiţi care desfăşurau o susţinută muncă cu omul , cu noi cei mulţi supuşi greşelilor. Predescu s-a convins încă odată, că nimic din viaţa intimă a individului nu scăpa atenţiei celor interesaţi şi plătiţi pentru asta, unele aspecte având valabilitate şi astăzi. La o întâlnire cu Rodica la el acasă, asta însemnând o cameră cu chirie, având bucătăria şi W.C.-ul în comun, au rămas până către miezul nopţii când ea a hotărât să plece acasă întrucât dimineaţa trebuia să rezolve o serie de treburi. A coborât din bloc în staţia de autobuz în speranţa că va mai prinde ultima cursă. Predescu o urmărea de la fereastra camerei, Rodica făcând semne disperate că nu mai sunt şanse. Atunci el i-a sugerat tot prin semne să traverseze strada şi să ia un taximetru. Răspunsul a fost tot prin semne că nu are bani. Predescu s-a retras în cameră, a luat o bancnotă de 25 lei, la vremea aceea bani suficienţi să traversezi Bucureştiul, a împăturit-o şi a introdus-o într-o cutie de chibrituri goală după care a ieşit la geam şi a aruncat-o la picioarele ei. A urmărit apoi femeia care s-a urcat în maşină, şi-au făcut un semn de salut şi a plecat. Să fi trecut aproape o lună de la data întâmplării, timp în care cei doi s-au mai întâlnit peascuns, la serviciu comportându-se fără nici un gest de apropiere care să provoace bănuieli. A venit şi cea mai fericită zi a salariului. La caserie, lume multă, animaţie şi bună dispoziţie. După ce a aşteptat cuminte la rând, Predescu şi-a primit banii, i-a numărat şi l-a rugat pe casierul “nea Trifoi”, aşa cum îi spunea lumea subofiţerului, să-i schimbe o sută de lei în bancnote de 25 de lei pentru a plăti nişte datorii, ceea ce acesta a şi făcut. În timp ce lua banii, a auzit în spatele său:

– Bancnotele astea de 25 de lei încap cel mai bine în cutia de chibrituri şi poţi s-o arunci cu precizie la ţintă! A privit în spatele său şi l-a văzut pe locotenentul major Bistran, unul din ofiţerii de contrainformaţii din comandament. – Cred că împachetate, încap la fel de bine şi hârtiile de o sută de lei cu condiţia să ai suficiente pentru a le arunca la ţintă. Vreţi să verificaţi bancnotele dacă sunt false? răspunse Predescu zâmbind cu ironie. – Da de unde! Am zis şi eu aşa, glumind ca între bărbaţi. Sper că nu te-ai supărat! – Doamne fereşte, cum să mă supăr pe cineva care glumeşte, răspunse căpitanul încercând să-şi păstreze calmul. Mă gândesc să-mi pregătesc acasă câteva cutii goale de chibrituri în care să păstrez banii pe care vreau să-i dau cuiva. Parcă despre aşa ceva vorbeai? – Mai bine îi dai în mână de la început că-i mai sigur. Chestia cu „Ce-i în mână…!” Ha, ha, ha, râse încântat de ce-a spus individul. – Mulţumesc pentru sfaturile competente! – Să trăiţi, fiţi liniştit că “noi” nu avem nimic cu dumneata, ba chiar “vă” simpatizăm. Cu alții avem noi treabă! – Eu vă doresc sănătate, spuse Predescu ieșind din holul casieriei unde alţi colegi așteptau la rând. Odată ajuns afară, primul gând a fost s-o caute pe Rodica şi să-i ceară socoteală. Doar de la ea se putea afla întâmplarea cu banii şi cutia de chibrituri. Până la urmă, chestia nici nu era prea interesantă pentru a merita să fie povestită. Mă rog, femeile se amuză cu tot felul de fleacuri. – De ce totuşi era supărat? S-a gândit că aşa cum a aflat el de aventurile fostului general, putea deveni la rându-i subiect de bârfă şi comentarii picante sau răutăcioase. Mai erau şi consecințele posibile în plan profesional unde morala comunistă devenise un instrument de măsură. Până la urmă a reuşit s-o vadă pe Rodica şi la toate acuzele ce i-au fost aduse, ea a susţinut fără ezitare că n-a discutat cu nimeni. Predescu n-a crezut-o, insistând să afle adevărul. – Te întreb din nou, cui povesteşti tu despre întâlnirile noastre? Te-am considerat un prieten sincer. Sau pentru tine aşa ceva nu există? – Îţi repet că nu discut cu nimeni. Eu nu mă laud dacă am un amant, deşi nu văd cui ar trebui să dau socoteală, nici măcar la partid pentru că nu sunt membră. Crezi că e o plăcere să fii singură şi să te discute toată lumea? Ce vrei să fac? Şi până la urma nu mi-e ruşine de relaţia cu tine. Şi-o doresc mai multe femei de aici. Vrei să ţi le spun cu numele? Nu mă întrerupe, spuse Predescu oarecum potolit. – Sau poate vrei să ne despărţim şi cauţi un motiv, lansă femeia un contraatac ca să câştige teren. Ce nu-ţi convine? – Ne ştiu “băieţii” de la C.I. Lucrezi pentru ei? Rodica schiţă un zâmbet amar fără a părea surprinsă.
– Pe naiba. Lucrez pentru tine, îndeosebi când suntem singuri, încercă ea să glumească. Ce dacă au aflat? Mulţi bărbaţi te invidiază şi ar dori să fie în locul tău. Hai să ne împăcăm. Chiar dacă aş fi greşit, nu poţi să mă ierţi? În fond, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Poate ţi-e frică să nu ia măsuri împotriva ta. – Şi ce? N-am dreptul să mă tem? – Ba da, însă te asigur eu că nu se va lua. Mai sunt şi alţii cu musca pe căciulă şi nu riscă să fie daţi de gol. Eu îi ştiu şi întrucât vreo doi sunt şefi mari am să-i ajut să-şi amintească de asta! – Uite că aflu lucruri noi despre tine. Ştii să şantajezi oamenii. Va veni şi rândul meu? – Nu-ţi fă griji. Ştiu că te foloseşti de mine în intervalul dintre două ieşiri în teren. Este mai comod aşa. Când vei găsi altceva mai bun ai să mă părăseşti. Sper să fie cât mai târziu. Eu am înţeles să-mi trăiesc clipa de fericire atât cât mi-e sortită de Dumnezeu. – Ştii să ieşi din încurcătură. Nu m-ai convins. Trebuie să descopăr până la urmă de unde s-a aflat de întâmplarea cu banii. O să mai vorbim, încheie Predescu discuţia fără să fie mulţumit de explicaţii, păstrând o anumită suspiciune faţă de această femeie frumoasă, cu o mare experienţă de viaţă. Poate şi asta constituia o atracţie pentru tânărul ofiţer. Aşa cum se întâmplă de obicei, au apărut alte evenimente în viaţa ofiţerului şi până la urmă a intervenit şi o mutare în serviciu care a diminuat idila celor doi, devenită treptat o amintire frumoasă, ce-i drept. Surpriza mare a fost după un timp, aflarea veştii că un şef de secţie din comandamentul unde a lucrat Predescu, om cu familie şi autoritate, a fost retrogradat şi mutat, printre altele şi pentru relaţii „neprincipiale” cu tovarăşa Rodica Vulcan. Încălcarea moralei comuniste ori socialiste, mă rog, constituia o preocupare „majoră” pentru cohorta de “specialişti” care supravegheau comportarea oamenilor, îi urmăreau pe cei predispuşi abaterilor şi care evaluau „răspunderea”, „exigenţa”, „spiritul revoluţionar”, „devotamentul” etc. cu care acţiona fiecare „tovarăş”. Nu ştiu dacă am reuşit să vă conving ce pericole ne păşteau pe noi la tinereţe şi maturitate dacă am fi păcătuit preacurvind, ceea ce Dumnezeu ne-ar fi iertat dar partidul nu. Aşa că ferice de generaţie matură de astăzi care nu are oprelişti ideologice, ba dimpotrivă, îşi etalează potenţele multiple pe care i le atestă o amantă cu atât mai mult cu cât serveşte şi ea aceeaşi cauză! Un motiv în plus pentru noi bărbaţii din generaţiile trecute să înfierăm regimul dictatorial comunist şi să-l elogiem pe cel actual, de democraţie pe care poate doar unele soţii să-l conteste şi numai dacă sunt în opoziţie.
Ion Bălăei, Dragoste ascunsă