Dispariţia unui model uman meritoriu

La mijlocul verii anului 1957, pe 11 iulie în comuna Luna de pe mirifica vale a Arieşului, a văzut lumina zilei Traian, cel de al 8-lea copil din
cei 10 câţi au avut Maria şi Gheorghe Indre, oameni harnici, modeşti şi înzestraţi, care şi-au iubit copiii ca lumina ochilor şi pentru care au
trudit ca ei să devină oameni integri şi de valoare, să facă şcoală, să-şi dobîndească profesii onorabile, să-şi întemeieze la rândul lor familii
frumoase şi trainice peste timp.

Traian se năştea la exact 2 ani după sora imediat mai mare, Cornelia,
născută tot pe 11 iulie în 1955, coincidenţă despre care tatăl lor vorbea ca despre un semn Dumnezeiesc de protejare a viitorului copiilor lui;
semn care s-a repetat doi ani mai târziu când, la 5 mai 1959, s-a născut Iulia – următoarea soră mai mică a lui Traian, născută în aceeaşi zi a anului cu fratele lui mai mare, Gheorghe, care a văzut lumina zilei cu exact 6 ani înainte pe 5 mai 1953, întărindu-i astfel tatălui lor credinţa că familia lui se află sub semnul protecţiei divine şideterminându-l să sporească rugăciunile de slavă şi mulţumire, de ajutor şi sprijin.
Traian a fost un copil vesel, plin de energie şi viaţă, prietenos şi devotat prietenilor săi de joacă, atitudine care s-a confirmat toată viaţa lui în relaţiile cu oamenii cu care a lucrat sau colaborat, în relaţiile cu familia şi rudele, cu vecinii cu colegii şi cu toţi cei care l-au cunoscut.

Copilăria lui Traian s-a derulat în atmosfera de pace şi linişte a vremii, marcată însă de greutăţi şi lipsuri materiale care necesitau un efort de cumpătare şi o strădanie permanentă a tuturor membrilor familiei de a contribui la completarea modestelor venituri din care trăiau. Copil cuminte şi ascultător, Traian a înţeles rugăminţile mamei de a răspunde cererilor ei de a merge zilnic cu mâncarea de prânz la câmp pentru vecinul Aurel, mai înstărit, serviciu recunoscut şi recompensat în variate feluri de lelea Maria, soţia lui Aurel. Mai târziu Florentin, poştaşul satului care era şi croitorde  meserie, l-a descoperit pe Traian, copil ager şi serios şi a început să îi încredinţeze misiunea de a distribui o parte din poşta fără valoare finaciară,
scrisorile, ziarele şi revistele abonaţilor, sarcină nu uşoară, pe care Traian o îndeplinea în perioada
vacanţelor cu entuziasm şi mândrie dar şi cu o neaşteptată maturitate şi seriozitate, Florentin rămânând mereu surprins de corectitudinea şi eleganţa cu care acest copil îl ajuta în schimbul unei modeste plăţi.

Începută în anii de şcoală generală această preocupare a fost continuată şi în anii cursurilor liceale urmate în Câmpia Turzii, cu deosebirea că dintr-o ocupaţie de vacanţă ea adevenit una permanentă, derulată în paralel cu obligaţiile şcolare, cu un efort admirabil şi aproape incredibil date fiind rezultatele remarcabile pe care reuşea să le obţină şi la şcoală.

Traian povestea, uneori oftând, cum de la şcoală mergea la oficiul poştal unde prelua şi tria corespondenţa şi presa cotidiană de împărţit în faţa poştaşului, care privea uluit şi fascinat, neînţelegînd criteriile după care el făcea trierile, ştiind doar că ani de zile nu a primit nici  reclamaţie din partea nimănui. Într-una din
zile, intrigat, l-a întrebat nedumerit cum face. A aflat spre surprinderea lui că Traian îşi făcuse o reţea de colaboratori din colegii lui de clasă şi din prietenii din anii mai mici sau mai mari care, ştiind problemele materiale cu care se confrunta acest harnic şi inimos coleg al lor, îl ajutau distribuind materialele pe străzile şi în zonele în care locuiau.

Aşa se face că în una din zile, pentru a se amuza unul din colegii lui i-a luat materiale de poştă din servietă şi a umplut cu ele catedra înainte de începutul orei cu cel mai sever profesor: un inginer din uzină care ţinea mult la ordine şi disciplină, ingredinte esenţiale pentru activitatea unui viitor muncitor sau inginer în cadrul uzinei pe lângă care funcţiona liceul industrial din Câmpia Turzii. Enervat de mulţimea de scrisori răspândite pe masă, îngrijorat de apariţia lor acolo, aceste documente având caracter confidenţial şi neputând fi manipulate şi gestionate decât în mod riguros conform exigenţelor legii, inginerul a întrebat
autoritar:

– Cui aparţin? Cine îşi permite o asemenea obrăznicie şi impertinenţă? Trist, cu faţa înroşită de emoţie şi de supărare şi cu un acut sentiment al vinovăţiei, jenat pentru nesocotinţa infantilă a colegului său, aproape cu lacrimi în ochi, Traian şi-a cerut scuze mărturisind că sunt ale lui, spunându-i motivul şi procedând cu mare iuţime la strîngerea acestora şi la eliberarea catedrei. Ca reacţie profesorul l-a scos la tablă, l-a ascultat, i-a
dat şi o problemă de rezolvat.

A rămas plăcut surprins de corectitudinea răspunsurilor şi de calitatea pregătirii lui şi i-a dat nota maximă. S-a adresat apoi cu severitate şi asprime colegilor lui de clasă vorbindu-le despre puterea exemplului şi
cultul muncii făcută cu efort si seriozitate, pe care n, colegul lor modest din Luna, le ilustra în acel moment mai grăitor, mai convingător şi mai frumos ca nimeni altul.

După absolvirea liceului, Traian a trecut un concurs de admitere sever în vara anului 1977 intrând la Facultatea Energetica din Cadrul IPB. Ca student, Traian Indre şi-a probat o dată în plus calităţile lui de om serios, bun şi generos. S-a angajat într-un efort de învăţare şi pregătire pentru profesia de inginer energetician, efort pe care l-a continuat până în ultimele zile ale activităţii sale dată fiind continua înnoire a tehnicii, schimbarea rapidă a soluţiilor şi tehnologiilor. În anii aceia de zbor al viselor, de împliniri şi progrese în planul cunoaşterii şi al formării sale ca om, Traian a cunoscut-o pe Maria Lazăr din Treznea, studentă la ingineria biochimiei, de care s-a îndrăgostit pe viaţă şi alături de care au întemeiat o minunată şi
exemplară familie.

Au înfruntat cu curaj şi solidaritate toate problemele nu puţine şi nu uşoare cu care s-au confruntat în cei peste 30 de ani de căsnicie, probleme materiale, probleme de sănătate, probleme induse de despărţirile inerente de cei dragi, dar au reuşit să dea viaţă, să crească, să formeze şi să îndrume doi copii minunaţi: pe
Raluca şi pe Marius, oameni maturi, având astăzi propriile lor familii, recunoscuţi, apreciaţi şi preţuiţi pentru valoarea lor profesională şi pentruînalta  şi impresionanta calitate umană.

Harnic, cinstit, modest şi aşa cum am spus mai înainte dăruit de mic copil muncii, după absolvirea facultăţii Traian a lucrat ca inginer de exploatare şi mai apoi ca şef de atelier timp de 17 ani în CET Zalău. Erau ani grei, în care tinerii ingineri din centrală au reuşit prin competenţă, dăruire şi eforturi remarcabile să asigure alimentarea cu căldură a oraşului Zalău şi producerea de energie electrică pentru uzinele din platforma industrială a municipiului.

Pentru Traian au fost ani în care a acumulat multă experienţă; în calitatea sa de şef al atelierului electric, a contribuit la formarea unor echipe calificate, la instaurarea unui climat de disciplină şi ordine în gestionarea instalaţiilor şi echipamentelor, la reducerea semnificativă a costurilor de întreţinere şi exploatare. A iubit şi apreciat oamenii cu care a lucrat şi la rândul lui s-a bucurat de preţuirea şi admiraţia lor atât ca inginer cât şi ca om.

Începând cu anul 2000, folosindu-şi cunoştinţele dobândite, s-a transferat în domeniul exploatării şi întreţinerii reţelelor electrice de transport din cadrul Companiei Naţionale Transelectrica. Din 2006 a fost promovat ca şef la Centrul de exploatare din Zalău, Sucursala de Transport Cluj a Companiei Transelectrica. Și aici a muncit cu aceeaşi pasiune şi a reuşit să ducă la bun sfârşit amplul proiect de retehnologizare a staţiei electrice de transformare Sălaj şi să modernizeze instalaţiile de alimentare cu apă ale staţiei de conexiuni şi transformare Tihău. Parcursul său profesional şi existenţial a fost din nefericire curmat de o boală necruţătoare care l-a obligat să se pensioneze înainte de vreme.

Ca om, Traian Indre a fost un soţ şi un tată extraordinar, eforturile făcute de el şi de soţia sa Mia Indre i-au ajutat şi sprijinit substanţial pe Marius şi pe Raluca să îşi finalizeze studiile la Paris cu rezultate strălucite, Raluca dobândind titlul de doctor inginer în telecomunicaţii şi lucrând ca inginer cecetător în Paris în cadrul Companiei Orange, iar Marius – absolvent al École de Mines, ca inginer de sisteme de automatizare în cadrul Societăţii Naţionale de Motoare de avion din Franţa.

Cu misiunea pământească îndeplinită impresionant, regretat şi iubit, Traian ne-a părăsitpe ntru a-şi dormi somnul de veci în pământul de la Treznea, pământ sfânt pentru neamul românesc, înnobilat de sângele martirilor şi îmbogăţit şi înfrumuseţat în continuu de oamenii locurilor alături de care şi-a trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii şi pe care el i-a iubit cu dragoste filială şi frăţească.
Gheorghe Indre, Treznea, 22 aprilie 2014