DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A UNEI ŢĂRI, PRIN VALORIFICAREA RESURSEI UMANE

Interviu cu Gabriel I. NĂSTASE,
conferenţiar universitar în cadrul Facultăţii de
Finanţe Bănci şi Contabilitate a Universităţii
Creştine „Dimitrie Cantemir”

Gh. V.: Sunteţi cadru didactic universitar şi
aţi fost consilier al Preşedintelui României (în administraţiile lui Ion Iliescu şi Emil Constantinescu),
director general în ministerul Educaţiei şi Cercetării
– Departamentul de Cercetare şi Vicepreşedinte
(cu rang de secretar de stat) în cadrul Agenţiei
Naţionale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii
(ANIMM). În opinia dumneavoastră, ce ar trebui
să schimbe guvernul recent instalat (considerat a fi
un guvern tehnocrat), cel mai urgent, în ceea ce
priveşte educaţia, cercetarea şi inovarea?

G. I. N.: Este necesară o schimbare fundamentală a viziunii asupra educaţiei naţionale şi a
cercetării. Această nouă viziune trebuie să fie clădită pe
concepţia şi convingerea că educaţia, cercetarea
şi inovarea sunt factorii principali ai dezvoltării şi
bunăstării naţionale.
Din această perspectivă, noi propunem un
acord social privind proiectul de ţară – o viziune
programatică, potrivit căreia, prin referendum, să
asigurăm identificarea celor mai fiabile şi performante soluţii manageriale în domeniul dezvoltării
României.
Acest proiect prezintă o perspectivă de
transformare a societăţii româneşti, a educaţiei,
cercetării şi inovării printr-un model antreprenorial, ştiinţific şi cultural-patriotic util dezvoltării
societăţii româneşti. Acesta urmăreşte să continue
ce a fost bine construit în societate, educaţie,
cercetare şi inovare, să dezvolte domeniile care au
funcţionat mai puţin bine şi să propună direcţii noi
de dezvoltare, în contextul în care noi definim
educaţia, cercetarea şi inovarea ca domenii strategice, care relaţionează concurenţial în spaţiul
internaţional, cu alte sisteme economice.
Propunem, aşadar, un proiect de dezvoltare
cumulativă – cu utilizarea şi valorificarea experienţei inovative şi antreprenoriale, care să
consolideze dezvoltarea, educaţia, cercetarea şi
inovarea în postura de domenii prioritare la nivel
naţional şi în acelaşi timp să le transforme în
actori antreprenoriali şi competitivi la nivel
internaţional.
Opţiunile noastre valorice, care trebuie să
guverneze societatea românească, educaţia, cercetarea şi inovarea, se referă la viziune, consens,
onoare, tradiţie, muncă, inovare, dinamism, pragmatism şi excelenţă.
Acordul descrie şi relaţiile din interiorul
comunităţilor de profesori, cercetători, cetăţeni,
drepturile şi obligaţiile lor. În această dimensiune,
ACORDUL ar putea fi perceput şi ca o înţelegere
în cadrul căruia profesorii, cercetătorii şi cetăţenii
consimt să se supună unor reguli implicite în producţia educaţiei şi a cunoaşterii, cum ar fi: respectarea proprietăţii intelectuale, acurateţea, adevărul
rapoartelor asupra rezultatelor, respectarea axiologiei, recunoaşterea ideilor altora etc.

Tot ca urmare a aprobării acestui ACORD,
bugetul educaţiei nu ar fi dependent de Ministerul
Finanţelor, de crizele care se succed ori coexistă
în ţară. În vederea asigurării funcţionării normale
a domeniului educaţiei, este necesar 6% din PIB.
Pentru realizarea reformei educaţiei ne-ar mai
trebui încă 2 % din PIB, iar pentru cercetare ar fi
necesar încă 2% din PIB. Poate părea mult, dar,
dacă ne gândim că ani la rând am fost finanţaţi cu
ce a rămas de la alţii, care au furat sau nu, cred
că a venit timpul să ne gândim şi la viitorul
copiilor noştri, că la al nostru…
O altă problemă este reconsiderarea Legii
nr. 1/2011 – Legea Educaţiei Naţionale şi a unor
acte normative consecutive aplicării acestei legi.
Este necesar să se rediscute legea cu reprezentanţii Ministerului Educaţiei şi Cercetării, cu societatea civilă, cu specialiştii din educaţie şi cercetare.
După aceste discuţii, propunerea legislativă referitoare la reformarea educaţiei, cercetării şi
inovării să fie discutată în Parlamentul României,
pentru a nu fi contestată ori atacată în orice
moment.
Ar trebui să ne aplecăm serios asupra
disciplinelor şi programelor de studiu din şcoli şi
ar fi util să realizăm, cu specialiştii din sistemul
educaţiei, cercetării şi inovării, alte manuale, mai
atractive, mai eficiente şi raportate la valorile
autentice naţionale. Cu alte cuvinte, avem nevoie
şi de o reformă a manualelor.

Competitivitatea posturilor din educaţie, atât
pentru cadre didactice (de predare şi auxiliar), cât
şi pentru personalul nedidactic, reprezintă o altă
direcţie de lucru, aceasta pentru a permite buna
funcţionare a sistemului – care este îmbătrânit,
descompletat şi, în bună măsură, deprofesionalizat. Chiar dacă refacerea sistemului educaţiei,
cercetării şi inovării va dura mai mulţi ani,
degradarea continuă a acestora trebuie stopată
imediat.
Educaţia, cercetarea şi inovarea au nevoie de
o altă abordare!

Gh. V.: Ce măsuri propuneţi noului guvern?

G. I. N.: Îmi permit să recomand noului
Guvern să nu repete greşelile trecutului, de a iniţia
reforme în grabă şi fără fundamentarea acestora.
Consider că acest ACORD propus de noi, să
fie analizat şi eventual să fie considerat, dacă este
cazul, un instrument de lucru, un document gândit
de noi, document programatic al dezvoltării pe
termen lung a României. Acest ACORD ar putea
fi baza conceptuală şi strategică a oricăror măsuri
şi schimbări din domeniul educaţiei, cercetării şi
inovării.

Revin, o urgenţă ar fi abrogarea Legii nr.
1/2011 a Educaţiei Naţionale care nu reflectă
interesul nostru naţional şi la care în cea mai
mare parte trebuie să renunţăm.
Pe cale de consecinţă, ar trebui adoptată o
nouă Lege a Educaţiei, care să fie expresia respectării acordului propus de noi şi a consensului
cu societatea civilă din România.
Prefigurând viitoarea lege, aceasta va trebui
să rezolve raţional metodologia de promovare a
cadrelor didactice, modul în care se ierarhizează
universităţile, finanţarea universităţilor, criteriile
de finanţare a proiectelor etc. O asemenea lege ar
trebui să ofere doar un cadru general şi de principii al reglementării educaţiei, statul urmând a
renunţa la pretenţia centralistă de a reglementa
tot şi lăsând loc aplicării principiilor bunei guvernanţe. Astfel, atribuţii privind reguli ale promovării cadrelor didactice şi ale ierarhizării universităţilor ar putea fi date unor ONG – uri de profil.
Nu mai trebuie mers pe linia ca statul să
reglementeze tot, ci trebuie dezvoltate instrumentele managementului calităţii în toate unităţile
şcolare.

Competitivitatea posturilor din universităţi şi
promovarea cadrelor didactice vor reprezenta alte
solicitări ale noastre către viitoarea guvernare,
care trebuie să înţeleagă că, dacă un profesor a
părăsit sistemul prin pensionare sau într-un alt
mod, trebuie angajat ori promovat altul, cu competenţe similare. Spre exemplu, orele de matematică nu pot fi predate de către alţi colegi
specialişti în alte discipline!

Gh. V.: Cum aţi descrie, în câte o frază,
ultimele mandate ale miniştrilor ai Educaţiei?

G. I. N.: Fără a jigni pe nimeni, Legea nr.
1/2011 are un defect de origine: constituie subiectul
unui pact politic. Această lege nefuncţională fiind
asumată prin răspundere guvernamentală, în mandatul ministrului Daniel Funeriu, fără consultarea
societăţii civile. Consider că o reformare, indiferent de domeniul avut în vedere, trebuie realizată
cu o extinsă consultare şi conştientizare a cetă-
ţenilor. Aroganţa a adus foştilor miniştri numai
neplăceri.

Gh. V.: Ce sfat aţi acorda actualului ministru
al Educaţiei?

G. I. N.: Nu-mi place să dau sfaturi, dar
totuşi o fac cu scuzele de rigoare. Să se consulte
cu societatea civilă şi cu sindicatele din educaţie,
cercetare şi inovare, să-şi facă o echipă de consilieri bine instruiţi în domeniul educaţiei, cercetării
şi inovării, să depolitizeze structurile din educaţie,
cercetare şi inovare, să susţină promovarea
acordului pe care l-am propus, acord care îl va
ajuta pe ministrul educaţiei, cercetării şi inovării,
să fie cât mai apropiat de colaboratori şi, cel mai
important, să iubească „educaţia”, pentru că au
mai fost şi miniştri care au fost interesaţi mai mult
de propria lor imagine decât de problemele
educaţiei, cercetării şi inovării.

Gh.V.: Care sunt principalele probleme cu
care se confruntă, în prezent, învăţământul superior si cercetarea?

Cum vedeţi evoluţia acestor
probleme?

G. I. N.: Universităţile din România se confruntă cu multe probleme, deoarece există o
finanţare publică deficitară a educaţiei, cercetării
şi inovării. Cele mai multe universităţi nu au
venituri proprii cu care să poată suplimenta
fondurile guvernamentale, acolo unde ele există.
Universităţile se confruntă cu greutăţi privind
calitatea învăţământului, fiind implicate şi în acte
de corupţie. Competitivitatea echipamentelor pentru
cercetare, infrastructura necesară asigurării unor
tehnologii moderne de informare şi de comunicare
cu mediul socio-economic, legătura cu mediul
economic, promovarea cadrelor didactice ca
urmare a impunerii unor standarde minimale
nerealiste, de către fosta conducere a ministerului,
sunt câţiva factori care trag în jos calitatea
procesului de educaţie şi instrucţie.
Salariile mici din universităţi, mai ales la
începutul carierei, constituie un element de
menţinere a unei atractivităţi reduse pentru tinerii
valoroşi. Mult dorita şi aşteptata întoarcere în
ţară a elitelor s-a dovedit a fi un proces lipsit de
consistenţă.

În universităţile de stat se instruiesc viitorii
specialişti care, ulterior, migrează în alte ţări.
Exodul de specialişti poate fi stopat prin obligarea
absolvenţilor universităţilor de stat, pe bază de
contract, să-şi efectueze de exemplu un stagiu de
cel puţin trei ani în acele oraşe şi/sau sate unde
este nevoie de prestaţia lor. În eventualitatea că
unii dintre ei vor refuza, atunci aceştia vor fi
obligaţi să plătească şcolarizarea pentru perioada
cât a durat pregătirea lor.
Trebuie oprit robinetul risipei şi valorificată
resursa umană. Cetăţenii plătitori de impozite
trebuie să beneficieze de serviciile acelora pentru
care acesta i-a pregătit pe banii lui.
În acest sens trebuie elaborată o lege care să
clarifice acest aspect în contextul unei dezvoltări
locale şi regionale durabile în care resursa umană
să fie valorificată corespunzător.

Gh. V.: Cum comentaţi înmulţirea acuzaţiilor
de plagiat la adresa oamenilor politici aflaţi la
putere? Ce ar trebui făcut pentru a elimina suspiciunile care planează asupra corectitudinii /
originalităţii tezelor de doctorat sau ale altor texte
ştiinţifice?

G. I. N.: În principiu, nu putem vorbi de
plagiat decât în urma emiterii unei hotărâri
judecătoreşti definitive.
În practica lucrurilor, eu ştiu ca mulţi dintre
colegii mei din liceu sau facultate copiau, fie după
fiţuici sau după alte lucrări de licenţă. La noi este
o practica încetăţenită.
Consider că universităţile ar trebui să fie mai
exigente în ceea ce priveşte proprietatea intelectuală şi protejarea acesteia. În ceea ce-l priveşte
pe omul public, acesta este dator să elimine orice
suspiciune de imoralitate.
Plagiatul, chiar şi nedemonstrat, poate
conduce la deteriorarea imaginii unei persoane,
chiar a unei universităţi, dar dacă se dovedeşte
inexistenţa plagiatului, cei care l-au invocat pot fi
sancţionaţi. De aceea, cei care „descoperă” un
plagiat, ar trebui să fie foarte atenţi! Plagiatul
politicienilor a fost în ultimele luni armă de luptă
electorală. Socotesc că, după alegeri, va trebui să
analizăm orice plagiat, dar cu atenţie şi cu probe,
în fond fiind vorba de cariere universitare!
Bătălia politică dusă prin „plagiate” poate
avea şi unele efecte pozitive, în sensul că îi aten-
ţionează pe cei care sunt tentaţi să-şi însuşească
ideilor altora.

Gh. V.: V-au afectat recentele scandaluri
legate de plagierea tezelor?

G. I. N.: Eu sunt exigent cu studenţii mei.
Unde am dubii, verific posibilitatea unui plagiat.
De la începutul colaborării cu studenţii mei, caut
să le cultiv simţul proprietăţii intelectuale. Recentele discuţii pe tema plagiatului m-au făcut să fiu
mai atent la cercetările şi publicaţiile studenţilor
şi la echipele cu care realizez cercetări interdisciplinare.
Scandalurile legate de plagierea unor lucrări
pot afecta lumea academică, mai ales atunci când
acestea sunt dovedite. Continuând a le invoca
public, nu facem decât să perfecţionăm întregul
corp academic şi să reducem acest gen de infrac-
ţiuni. Cel mai eficient este ca plagiatul să fie clar
demonstrat iar apoi să fie aspru sancţionaţi
făptaşii.

Gh. V.: Ar trebui ca universităţile să organizeze obligatoriu examen scris la admiterea în
facultăţi sau este bine sa fie păstrat sistemul
actual?

G. I. N.: În actuala configuraţie a sistemului
de învăţământ superior este imposibilă obligativitatea examenului de admitere. Avem prea multe
universităţi (peste 120) iar dacă la unele dintre
acestea s-ar da examen de admitere, vă asigur că
mulţi tineri ar prefera calea cea mai comodă, fără
examen. Dacă ar fi toate universităţile obligate să
organizeze examen de admitere, sunt convins că
subiectele, în unele locuri, ar fi foarte uşoare,
pentru a se putea completa locurile. Cel mai bine
ar fi ca examenul de bacalaureat să fie unul
corect, capabil să trieze absolvenţii.

Gh.V.: Ce politici s-ar putea aplica pentru a
atrage tinerii spre o carieră didactică si de
cercetare? Este corectă diferenţa de salarizare
pentru profesorii din preuniversitar şi pentru cei
din învăţământul superior?

G. I. N.: Salariile mici din universităţi
creează dificultăţi în atragerea de personal tânăr,
înalt calificat şi motivat, „brain-drain”-ul rămânând
o problemă actuală.
Pentru a atrage tinerii spre o carieră didactică, trebuie să fie redat prestigiul acestei profesii,
adică trebuie salarii mari şi recunoaşterea publică
pozitivă a statutului de cadru didactic.
În ceea ce priveşte salarizarea cadrelor
didactice din universităţi şi din învăţământul
preuniversitar, nu consider că între salariile
acestora sunt diferenţe semnificative. Debutanţii
din preuniversitar şi asistenţii universitari au
salarii aproape egale, cu toate că asistenţii universitari sunt obligaţi să-şi dobândească şi titlul
de doctor şi să desfăşoare activităţi de cercetare,
concretizate prin publicarea lucrărilor lor ştiinţifice. Profesorul universitar este plătit mai bine
decât un profesor din preuniversitar, dar să nu
uităm că aceştia au un număr sporit de responsabilităţi. Mulţi dintre ei conduc doctorate, lucrări
de licenţă şi disertaţii ale studenţilor şi sunt
personalităţi ştiinţifice de necontestat. Consider că
atât noi, universitarii, cât şi colegii din preuniversitar, câştigăm foarte puţin, umilitor de puţin.

Gh. V.: Cum se explică salariile foarte mari
ale unor persoane din conducerile universităţilor,
faţă de tinerii profesori care predau în facultăţi?

G. I. N.: Managerii universităţilor beneficiază de un spor de conducere, în jur de 20-30%,
spor pe care îl au şi directorii şcolilor din preuniversitar. Veniturile celor care conduc universităţile
sunt mai mari doar atunci când aceştia desfăşoară
şi alte activităţi, cum ar fi cele de cercetare din
cadrul unor contracte.
Pentru a micşora ecartul dintre venitul unui
asistent şi al unui profesor ai obligaţia morală să-i
ajuţi pe cei aflaţi la început de carieră, oferindu-le
surse suplimentare de câştig. Vă rog să vă
interesaţi şi veţi vedea că în unele universităţi sunt
cadre didactice care practică acest stil de muncă.

Gh. V.: Cum justificaţi viziunea potrivit
căreia educaţia, cercetarea şi inovarea sunt
componente ale securităţii naţionale?

G. I. N.: În conformitate cu Strategia
Naţională de Apărare a României, educaţia, cercetarea şi inovarea sunt componente ale securităţii naţionale.
Potrivit acestei strategii, principala resursă a
competitivităţii este resursa umană şi de aceea
educaţia, cercetarea şi inovarea trebuie să asigure
un înalt nivel de pregătire, capabil să orienteze
societatea către dezvoltare.
Între principalele vulnerabilităţi ale României
este cuprinsă şi calitatea scăzută a sistemului de
educaţie, cercetare şi inovare cu efecte directe
asupra societăţii româneşti, prin deprofesionalizarea acesteia.
În Constituţia actuală a României, prin art.
32 este reglementat dreptul la învăţătură şi se
stabileşte că învăţământul de stat este gratuit. De
asemenea, prin art. 135, alin. (2), pct. c) se
stipulează că Statul trebuie să asigure stimularea
cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi
inovării, a artei şi protecţia dreptului de autor.
Aceste prevederi constituţionale sunt insuficiente, deoarece acestea nu precizează că educaţia, cercetarea şi inovarea sunt factorii
fundamentali ai dezvoltării ţării, prin crearea de
noi industrii bazate pe ştiinţă şi inovare.

Gh.V.: Cum aţi descrie într-o singură frază
învăţământul superior din România?

G. I. N.: În ansamblu, învăţământul superior
românesc este acceptabil: avem universităţi de
excepţie, altele cu rezultate bune dar şi universităţi slabe.
Cele din urmă ar trebui evaluate şi să
păstrăm doar ce au mai bun. De regulă, acestea
sunt universităţi care dezvoltă mult prea multe
programe de studiu. Oricum, în viitor, finanţarea
universităţilor va fi realizată pe baza clasificării
acestora. Multe universităţi vor dispărea de la
sine, dacă nu vor avea un management eficient sau
dacă vor avea probleme pe linia calităţii educaţiei
şi cercetării, sau a corupţiei.
Gh. V.: Vă mulţumesc, în numele cititorilor
revistei
A consemnat: Gheorghe Văduva