DESPRE ARTE, ÎN NOUA EPOCĂ A NON-ARTEI

Interviu cu generalul, VASILE PARIZESCU,
pictor, președinte al Societății Colecționarilor de Artă din România, realizat de Gheorghe INDRE

VASILE PARISESCU (PARIZESCU): militar, pictor, om de ştiinţă, desenator, scriitor, colecţionar de artă, expert naţional in arta modernă şi contemporană, general in armata română. Vasile Parizescu este inițiatorul în 29.12.1989, fondatorul şi preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România. Vasile Parizescu este Membru Efectiv al Senatului Academiei Internaționale de Artă Modernă din Roma, 1999. Premiul Albo D‘oro , Roma. Cetățean de onoare al orașului Brăila.

A publicat 43 de cărți. Mai multe din bibliografia lui se găsesc pe site-ul: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Parizescu 

Mărturisiri ale lui Vasile Parizescu : „M-am condus după principiul: Nu aştepta niciodată răsplată. Singura si adevărata răsplată este satisfacţia muncii tale”.

„Am făcut totul cu pasiune: armata, ştiinţa, scrisul, pictura, colecţionatul, dragostea de ţară si familie.” (Vasile Parizescu (Parizescu) – Gânduri despre pictura mea, Album “Vasile Parizescu”, p.54, Editura Arta Grafică, 1994) „Nu am pictat niciodată urmărind un anume scop lucrativ, ci am făcut-o ca un joc, dintr-o mare bucurie, dintr-o mare pasiune; am fost criticat pentru această părere despre pictură care este un lucru atât de serios, de dificil și, evident, celor care au făcut-o le-am dat oarecum dreptate; pentru mine era un joc spiritual, un joc al rațiunii, însă aprig și de nedescris.

A fost o viață întreagă o mare pasiune, o mare dragoste și este încă, și marile iubiri nu se clamează, nu se împărtășesc întregii lumi; ele se șoptesc în spațiul spiritual atunci când sunt singur, eu și natura.”

Gh.I.: Domnule Vasile Parizescu, revista „Gândul Anonimului” s-a născut la început ca publicație a cenaclului „Anonimul” al unui grup de pensionari militari din Drumul Taberei. A apărut așa, în perioada 2002-2006, iar din 2007 în paginile ei a existat o rubrică permanentă dedicată comunei Luna din Transilvania – locul de naștere al domnului colonel Ion Mazere (întemeietorul revistei și unul dintre membrii fondatori ai Cenaclului), precum și al subsemnatului. Pe aceste două teme se sprijină și astăzi apariția revistei, grupând în jurul ei un nucleu de entuziaști iubitori de cultură, scriitori și poeți, și reflectând sumar în paginile sale și activitatea unor artiști plastici contemporani.

Pentru dumneavoastră, un om cu o viață dăruită integral profesiei de militar, scrisului și picturii, atât ca
artist plastic cât și ca un colecționar de frumos de primă dimensiune în spațiul societății românești, ce importanță au avut de-a lungul existenței armata și locul nașterii?

V.P.: Din momentul apariției pe scara lumii și până la dispariția noastră acolo, undeva, între astre, intrăm în categoria miliardelor de „anonimi”, adăugând diferența că, după moarte, anonimatul fiecăruia
crește exponențial, rămânând, poate, undeva, între câteva șiruri de litere tipărite, un „nume”: Vasile Parizescu, citit de 1/miliard dintre viețuitorii raționali, întâmplător. Și ori vor mai ști ceva anume, ori își
vor mai aduce aminte, ori vor afla citind. Se miră și dau pagina mai departe. Americanii nu își mai cunosc toți președinții, nici pe George Washington, cel care i-a înființat într-o comunitate de sine stătătoare.
În altă parte, la noi de exemplu, dacă nu s-ar scrie într-un calendar religios ce zi este și ce și cum a fost odată, ori nu s-ar porni un război virtual între „mărimi”, aproape 90% dintre „fericiții” de români trăitori nu ar mai ști că anul acesta, unicul, se împlinesc o sută de ani de la jertfa măreață a unor mari, dar
necunoscuți acum, ostași eroi care au creat posibilitatea să ieșim o clipă din anonimat, sărbătorind „marea unire a românilor, în scumpa noastră ROMÂNIE”. Insignifiantul anonim venit pe lume, dăruit de Binecuvântatul Dumnezeu și de neuitații și respectații săi părinți, Iancu și Catina Joița, din vârstele fragede a iubit culoarea și i-au alergat privirile spre strălucirea cromatică a obiectelor.

Mai întâi, aduna, la trei-patru ani, fărâme de sticlă colorate de pe dâmbul promontoriului pe care se afla Brăila, fiind în pericol ca, în orice moment, pentru un ciob de sticlă albastră, roșie ori galbenă, să se prăvale până pe digul neliniștitei scurgeri spre mare, Dunărea.

Mai crescând, aduna ban cu ban să își cumpere bile și creioane colorate, care îi umpleau sufletul gata să se înfoie cu „foalele” fierarului din basme. Apoi a început a desena semne simple, colorate, ajungând la narațiuni cromatice pe orice fel de hârtie găsea. Crescând într-un mediu de înaltă intelectualitate (tatăl fiind cel mai mare bibliofil, filatelist și colecționar de arme albe și de foc, comandantul Regimentului 3 artilerie Franța, botezat așa în 1917 de generalul Berthelot), pruncul crescând sorbind frumusețea timbrelor, a cărților vechi și a măiestriei exprimate de maeștrii pe săbii sau tocuri de arme, pe lângă pasiunea sa față de culoare s-a adăugat și aceea de perfecțiune.

Când tatăl a fost rugat de către doi profesori să vină la liceu, pentru a se vorbi cu el, copilul nu a știut de ce. A aflat însă mai târziu, când părintele său, deblocat la 49 de ani din armată, după nefericitul 23 august 1944, i-a spus la terminarea liceului:

„Băiete, nu am bani să te trimit la Belle-arte, așa cum au cerut profesorii tăi. Mai am doi copii de crescut. Du-te la școala militară pe care am făcut-o și eu!”. Și copilul, elev absolvent cu bacalaureat al liceului secția reală, s-a dus la școala militară.

A dat examen, l-a luat. Venind de la școală în București, foștii colegi l-au luat în râs: „Ce, măi Parry, tu ești om să fi militar? pictezi, scrii poezii, schițe, vino cu noi la Academia Comercială sau la Litere. M-am înscris și la Facultatea de litere și filozofie.

Pe prima am terminat-o în 1947, fiind repartizat în garnizoana București, drept recompensă dată de Inspectorul artileriei pentru terminarea examenului de absolvire pe primul loc; pe a doua, cu greu am terminat-o în 1949, examenul la licență dându-l cu George Călinescu. Acesta era colecționar de artă. Romanele lui au ca subiect viața unor colecționari de artă.

Și el iubea arta și era mare colecționar. Având motocicletă, îl duceam pe la colecționarii trăitori de atunci și la talciocul ce se înființase. Profesorul a fost impulsul pentru a colecționa; mai târziu, când am început a scrie cărți la diverse edituri, acestea se plăteau bine, ușurându-mi posibilitatea de a-mi satisface, împreună cu soția, marea pasiune, pe lângă cea a picturii pe care o făceam, pe aceea a strânsurii de suflet care, în mod modest, m-a transformat în colecționarul de artă de astăzi.

O precizare: în armată, la aceea dată, fiind singurul absolvent a trei licențe și fiind și un bun organizator, operativ, exigent și corect, am fost numit în funcții mari de la început. Dintr-o parte a soldei, din împrumuturi de la casa de Ajutor Reciproc, din veniturile de pe cărțile scrise, mai ales însă, din cumpăratul în rate a bunurilor de artă, am reușit financiar, trăind decent, să ajung la starea de astăzi. Pictorul și colecționarul Vasile Parizescu, bucurându-se de faptul că pictura mea s-a impus ca fiind individualizată în arta românească.

Gh.I.: Primele mele informații privind pasiunea și dragostea dumneavoastră pentru pictură le-am obținut, în anii 70, de la un coleg de cameră din căminul studențesc, brăilean din Ghecet, care putea traversa Dunărea cu barca și care, împreună cu prietena sa de atunci (și viitoarea sa soție) – colegi de grupă cu Viorica, fiica dumneavoastră, au participat ca invitați acasă la dumneavoastră, la serbarea unei aniversări. Sensibil la frumos, prietenul meu mi-a povestit entuziasmat despre tablourile pe care le-a văzut în apartament, impresionat și fascinat de frumusețea și diversitatea lor. De când s-a născut dragostea dumneavoastră de pictură și ce a însemnat ea pentru viața și evoluția profesională și socială a omului de excepție?

V.P.: Prima oară când destinul a făcut să ies din anonimat a fost la numirea mea la vârsta de 29 de ani, ca șef al unei secții importante în Ministerul Apărării Naționale, răspunzând pentru toată armata de folosirea, întreținerea, repararea, aprovizionarea, conservarea și păstrarea tuturor tipurilor de autovehicule din dotare (tancuri, autotunuri, tractoare pe șenile, autovehicule pe roți). În acea perioadă, îl aveam mentor pe profesorul G. Călinescu, devenit membru al Marii Adunări Naționale (ajutat de Mihail Sadoveanu), precum și pe un fost profesor de facultate, asistent la Electrotehnică, colonel inginer, Dimitrie Hogea, ieșean de origine, ceea ce explică foarte mult apetența față de o atmosferă artistică spiritualizată în casa pe care o locuia.

El mă dirija: nu lua tabloul acela, ia lucrările pictorilor Ghiață, Petrașcu, Tonitza, Șirato etc.
Încet, încet, mi s-a format plăcerea numai pentru ce era superior artistic și de pictori deja consacrați. Am devenit un adversar de temut împotriva pictorilor epigoni, ale căror lucrări erau lipsite de culoare și „greutate muzeală”. Paralel, pictam și eu, pregătind expoziții personale sau participări la expozițiile oficiale: naționale, bienale, municipale, ale zilelor conducătorilor de atunci sau ale unor mari sărbători istorice, cum ar fi fost „23 August”, „30 Decembrie” etc.

Făceam deja yoga, reușisem să folosesc „sertarele” cerebrale alocate de subconștientul ce impunea celor 12% ale capacității intelectului oamenilor normali. Eu închideam „sertarul” armatei, ingineriei sau științei și deschideam pe cele de care aveam nevoie: picturii, scrisului, colecționatului, totul fiind supus unei voințe și încredințări deja puternic formate.

Astfel că, după 8-12 sau mai multe ore petrecute zilnic în serviciul armatei, ajuns acasă, deschideam sertarul familiei, al picturii ori al scrisului. Așa am început să ies din anonimat, iar armata și cultura să mă considere un om de viitor: ulterior, cum spuneți dumneavoastră „omul de excepție”; armata îmi spunea, „omul indispensabil” – expresie pe care au preluat-o mulți scriitori și publiciști folosind-o în materialele publicate de ei. 

A existat o perioadă când, nolens volens, am trecut în anonimat (pentru că apari și dispari din viața oamenilor), anume aceea când nefiind membru de partid am fost dat afară din armată, ca urmare a unor mașinațiuni ale unor subordonați proveniți din pleava societății și a coincidenței cu arestarea tatălui meu, ca dușman al poporului, de către securitate, ca fost militar, la Brăila, de către colonelul Macri, șeful securității orașului, un fals proces foștilor militari, dovedit mai târziu, la o verificare, de a fi avansat la gradul de general, în anul 1974, o înscenare prostească organizată de un „lumpen proletar” politruc complet neinstruit, dar aparent credincios regimului (ca șeful Pacepa). Am lucrat ca inginer civil în uzinele Autobuzul, la control.

În urma unei contestații făcute de Comisia de revizie a unui Congres al partidului,
am fost reprimit în armată și, deoarece urma să-mi acorde o funcție de răspundere, s-a organizat un simulacru de primire în PCR. Am fost numit din nou într-o funcție și mai mare, devenind în final „șeful programului de blindate” (tancuri, transportoare blindate, mașini de luptă ale infanteriei, mașini de luptă pentru vânătorii de munte etc.), pe care le fabricam în țară. Redevenisem, ieșind din anonimat, „omul de excepție”, „omul indispensabil” armatei.

Gh.I.: După decembrie 89 cea mai mare dobândire, în opinia mea, a fost obținerea libertății de a călători prin Europa și prin lumea largă. Dacă, până atunci, contactul cu pictura universală îl aveam prin muzeele din țară: Muzeul Național de artă, Muzeul colecțiilor, muzeele din orașele mari de provincie: Cluj Napoca, Craiova, Sibiu, Timișoara etc. și prin reproducerile publicate în albumele de pictură, publicate în condiții grafice de bună calitate și accesibile ca preț, după 1989, s-a deschis accesul spre marile muzee și colecții.

Am vizitat, printre altele, Royal Museum of Fine Arts of Belgium din Bruxelles, National Gallery din Londra, British Museum, muzeele de artă din Viena, Muzeul Louvre, Muzeul Vaticanului, Muzeul Ermitage, Galeriile de artă Uffizzi din Florența ș.a., dar trebuie să recunosc că pentru un profan aceste vizite sunt de regulă tururi de forță, nu ai la dispoziție suficient timp și la un moment dat ochiul și mintea obosesc
sub povara uriașelor cantități de informație culturală. Cum se simte și, mai ales, cum se pregătește pentru ele și cum receptează un colecționar și un împătimit al picturii și artelor plastice asemenea vizite?

V.P. Fiind într-o funcție ce solicită relații cu mai multe țări atât socialiste, cât și capitaliste (pe linia producției de blindate) am reușit, înainte de 1989, să văd mai ales muzeele lor naționale: Ermitage, Tretiakov, Pușkin, Hrach (Cehia), cele din Varșovia și Cracovia, Budapesta, muzeul național de artă din Viena și Palatul Belvedere, Galeria Națională din Londra, Muzeul Victoria și Albertina, Madame Tussaud, Galeria Națională de Portrete (unică în lume), iar după 1989, să mă deplasez cu soția și fiica în Italia, vizitând Roma „imperială”, cu multiplele obiective antice importante și muzee (la Muzeul Național de Artă Modernă din Roma mi-a fost achiziționat în 1990 un tablou), Veneția, Florența, Neapole, apoi
Franța cu Parisul regal cu celebrul Luvru, Muzeul d’Orsay, Marmottan, al primăriei orașului Paris (unde am de asemenea un tablou achiziționat în 2001, precum și de mai mulți colecționari din Adunarea Națională Franceză), Viena, deschizând o expoziție personală la galeriile Cartier apreciată foarte bine; marii colecționari au fost pasionați după pictura mea, având lucrări în colecțiile lor.

Am lucrări numeroase în SUA, Anglia, Turcia, iar în Japonia, la Tokio, unde am fost la deschiderea expoziției personale, toate tablourile expuse (65) au rămas acolo. În China am vizitat Palatul de iarnă și de vară, mormintele împăraților, zidul, construcție de neimaginat care se întinde peste munți și câmpii pe o lungime de peste 20000 km. Am vizitat Fabrica de Artă din Beijing și Institutul de Artă din Shanghai și multe alte obiective artistice.

Toate mi-au lăsat o impresie excepțională, ceea ce cunoșteam din literatura de specialitate, dar nu o cunoscusem având-o în fața ochilor. Este uimitor ce poate face arta și cultura. Potrivit zicalei: când armele tac, cultura și arta înfloresc. Din păcate armele nu tac, iar cultura în lume, dar mai cu seamă în țara noastră, nu mai există.

Gh.I.: În școala generală de dinainte de 1989, în programa școlară a claselor 5-8 erau prevăzute ore de educație artistică, ore de desen și ore de muzică. Învățământul avea caracter de masă și fiecare copil avea șansa de a fi descoperit dacă avea talent și de a obține cunoștințele de bază.

Eu îmi aduc aminte cu plăcere de emisiunea de la TV în care profesorul Ion Frunzetti prezenta tablouri din pictura universală. Comentariile elaborate și carismatic făcute de Dan  Hăulică despre muzeele lumii, emisiunile din ciclul Spectacolul lumii realizate de talentatul reporter și scriitor Ioan Grigorescu și emisiunile Drumuri europene, realizate de Aristide Buhoiu, toate mi-au alimentat curiozitatea și dorința de a cunoaște și înțelege.

Astăzi lucrurile s-au schimbat radical. În România, învățământul de masă funcționează doar
declarativ, mulți copii nu termină școala din motive materiale și, după statistici, există un mare număr de analfabeți. Din punctul dumneavoastră de vedere, ca om de cultură devotat artelor plastice, cât de importantă este formarea gustului pentru marele public, cât de necesară este educația artistică de bază?

V.P.: În cultură și artă, sfera aproape nelimitată de cunoaștere (dacă te gândești la univers), nu include numai arta plastică. Nu trebuie uitată literatura care, la noi, cu mici și foarte rare excepții, în prezent nu mai există și nu mai prezintă interesul oamenilor (din cauza calității), dar și din cauza folosirii din ce în ce mai mult a internetului, care a ușurat informația, dar a periclitat „cunoașterea în sine”.

Apoi muzica, arhitectura, arta dramatică, arta medicală, arta matematicii și a invențiilor, care de multe ori schimbă lumea (iată, mulți vor să-și asigure locuri pe Lună, Marte etc., deoarece nu mai au eficacitate), arta clonării și multe altele. Ele par științe, dar se alătură artelor. Dar și știința este o artă. Omul nu își dă seama că fără cultură și artă (aici intră și arta astronomiei) nu ar putea viețui, întrucât și fără arta folclorică și arta agricolă nu s-ar putea trăi, orice am încerca să facem.

În consecință, fără cultură și artă nu ar exista sentimentul de „viață”, așa cum îl au milioanele de analfabeți, oamenii aceștia fiind (nu numai la noi) reduși la animalism: fuga după hrană și după sex.

În ceea ce privește importanța istoriei și criticii de artă, nu pot să-i numesc pe cei din întrebarea dumneavoastră, deoarece îi consider în „coada” celor adevărați profesioniști, cum au fost: Eugen Schileru, Petre Comănescu, Barbu Brezeanu, Gh. Oprescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Alexandru Busuioceanu, cu o mare pregătire legată de arta universală), Dan Grigorescu, Titus Mocanu și alții. Frunzetti nu a lăsat scris decât o plachetă de versuri, iar Hăulică a avut funcții în Paris, a scris câteva articole în revista secol XX, iar prezențele lui la vernisajele unde vorbea se rezumau la generalități și câteva fraze la sfârșit despre opera artistului care expunea.

Gh.I.: În contemporaneitatea noastră, o operă de artă, un tablou este apreciat după valoarea sa estetică, dar și după valoarea de piață pe care o are și care permite folosirea marilor capodopere pentru tezaurizare, ele reprezentând bunuri materiale cu mare valoare spirituală și cu mare cotație financiară. Care sunt consecințele acestor fenomene asupra evoluției artei plastice și asupra accesului marelui public la operele de artă de mare valoare?

V.P.: Expresia plastică s-a schimbat permanent, de la arta preistorică, naivismul religios, la renaștere, impresionism și expresionism intervenind arta nonfigurativă (făcută cum se spune cu „coada măgarului”). Artiștii nu au avut ce face, expunând chiar și un vas de WC, considerându-l „operă de artă”. Americanii, cărora le lipsea adevărata artă, ei cumpărând-o din Europa de-abia în secolul XX, mai ales după anul 1945, s-au orientat spre ce era nonarta, acea nonfigurativă.

Cu excepția lui Constantin Brâncuși, arta sa este extrem de „muncită’ ca și a altora, cazul Matisse, Picasso, Chagall ș.a. (de altfel cele mai multe lucrări nonfigurative sunt în SUA, în timp ce arta inspirată de binecuvântarea Dumnezeiască se află în Europa, inclusiv Rusia). Acesta este motivul pentru care americanii și cei din extremul orient (mă refer la Japonia) cumpără de la marile licitații pictura figurativă europeană.

La noi nu se poate pune problema existenței unor noi colecționari după 1989, din două motive: nu mai există pasiune, au numai bani și doresc să investească. În timp, devin și ei, poate, pasionați de strânsura lor. Dacă mai scapă câte un tablou de valoare, acesta este slab prețuit de casele de licitații din cauză că intermediarii (casa de licitații, magazinele de antichități etc.) aplică principiul „moriștii”, adică: multă marfă, slab cotată, bani mulți din vânzarea ei și iar multă marfă. Adică morișca „marfă, bani, marfă” trebuie să se învârtească repede.

Cu cât această morișcă se învârte mai repede cu atât prețurile sunt mai mici (mărunte chiar), nu se socotește ca în perioada interbelică valoarea adevărată a unui artist, ci se pune o sumă oarecare (de multe ori „mituită” către expert sau prețuitor) fără a se mai face caz sau judecăți care să reflecte realitatea. România, neavând cultură și artă, nu mai are nici obiectivitate și nici cunoștințe suficiente de a decela valoarea de nonvaloare, originalul de fals.

Este greu să mai fi colecționar adevărat astăzi, când mulți afaceriști cumpără în „vrac” sau cu experți plătiți și de vânzător și de cumpărător. Marele public nu mai are acces în acest fenomen decât în cazul vizitării muzeelor de artă sau a expozițiilor organizate de Societatea Colecționarilor de Artă din România, cu lucrări originale din colecțiile private, cunoscute.

Gh.I.: În săli ale unor mari muzee de artă din Europa și SUA, am întâlnit clase de copii asistați de profesor, cu blocurile de desen făcând ore de desen după opere celebre sau ascultând comentariile profesorului despre operele din
sala respectivă. Se poate vorbi despre opera de artă ca bun de utilitate publică, cu funcții multiple, de formare, de instruire, de relaxare și în general de umanizare a unei lumi dominată de pragmatism, materialism ?

V.P.: Așa este corect, cum spuneți dumneavoastră. Astfel s-ar insufla din copilărie oamenilor și suflul pasiunii de a iubi și a face o strânsură de artă, adică o colecție, mod în care s-ar promova arta. La noi, în prezent, de fapt după 1989, nu mai au loc asemenea acțiuni, care, pe vremea comunismului, aveau loc; cultura și arta, mai ales arta plastică, erau ajutate cu bani de la bugetul țării și nu erau considerate, ca acuma, ceva mai jos decât o cenușăreasă. 

Gh.I.: O sală de concerte este un spațiu cultural în care receptarea mesajelor operei de artă se face folosind auzul și mintea capabilă de trăirea emoțiilor și impresiilor generate de opera muzicală. Uneori, ascultătorii închid ochii pentru a se abandona total în brațele muzicii. Într-o pinacotecă, receptarea mesajelor artistice folosește văzul, privirea atentă și pătrunzătoare care transmit minții emoția obținută din vibrația culorilor și formelor de pe pânză sau de pe suportul material al tablourilor. Se poate face vreo asemănare între o sală de concert și o sală dintr-o pinacotecă? În cinematografie, tehnologia contemporană face combinații între muzică, imagine și povestea din texte. Cât de mult reușește filmul să realizeze o sinteză a primelor două spații culturale?

V.P.: Evident că o sală de concerte este similară cu o sală dintr-o pinacotecă. Personal am scris și vorbit la radio și TV despre: „Interferența între muzică și pictură”, „Interferența între pictură și literatură” ori între „Pictură și știință”, arte pe care omul cultivat le receptează cu ușurință și plăcere, îmbogățindu-și spiritul la nivele înalte, nemaiputând să se rupă de această fracțiune a culturii și artei în tot restul vieții sale. De fapt, eu am pus ordinea artelor astfel: arta viețuirii (medicina), muzica, pictura…..etc. Filmele realizate în prezent nu mai sunt operele elaborate mai înainte, nici la noi, nici pe plan universal. Acum bătăile, sexul, divorțul, violarea copiilor, omorurile, furturile sunt subiecte preferate ale publicului larg, fiind dezintelectualizat. Evident că subiectul este însoțit de muzică, dar nu este ca cea din „Vă place Brahms !”

Gh.I.: Trăim într-o lume complicată, plină de contraste, cu oameni foarte bogați, cu o clasă medie destul de
subțire și cu transformări radicale înregistrate în ultimii 20 de ani în economie și în întreaga societate românească. Este o lume extrem de competitivă, marcată din păcate și de corupție și de o moralitate scăzută, îndeosebi a elitei conducătoare – aceea care se numește în limbaj comun clasă politică. Având în vedere că sunteți un bun cunoscător al mediului artistic și al atmosferei din societate, aș vrea să știu părerea dumneavoastră despre condiția artistului plastic în societatea românească. Cât de greu este drumul afirmării pentru un debutant și cum este cel al menținerii sau supraviețuirii pentru un artist consacrat?

V.P.: Lumea complicată nu am făcut-o noi, nici altcineva. Când un prim-ministru naiv (pentru a nu scrie altfel), plătit sau spune strigând în adunări, TV, radio: „industria româneasca este un morman de fiare vechi”, în primele zile de după 1989, ne dăm seama de ce România a ajuns astfel. Dacă în 1944-1947, pleava societății, datorită unui conducător slab, Mihai, a ajuns, influențat de o „ciozvârtă” de partid așa-zisul „comunist român” și de trădătorii șefii partidelor istorice în fruntea societății, intelectualitatea fiind distrusă în toate felurile, din nefericire, pentru națiunea noastră, fenomenul se repetă în anul 1989, când au ajuns să ne conducă aceeași „pleavă”.

Va trece multă vreme ca „pleava”să se transforme în intelectualitate, când chiar copiii lor (beizadelele), ai baronilor partidelor politice sunt crescuți într-o imoralitate și mai profundă. În astfel de situații, un debutant nu poate trăi, de abia dacă își poate duce viața. Nimeni nu îl poate ajuta când nici el nu știe pe ce cale artistică să o ia. Uitați-vă și ascultați opera vizuală și muzica folclorică. Special este pusă în față: folkul și arta populară: să nu ne uităm originile.

De acord, însă nimic din ce a fost valoros în țară nu se mai promovează. Dacă comuniștii au luptat împotriva intelectualilor, regimurile de după 1989 au făcut la fel. Atunci de ce mai există semne de întrebare? Poate peste 50 de ani, de acum încolo, le vom răspunde.

Gh.I.: Aveți o familie frumoasă, aveți o viață plină de realizări și o recunoaștere largă a valorii și a rezultatelor muncii dumneavoastră. Cât de importantă este familia pentru viața unui om care a desfășurat o activitate profesională, artistică și cetățenească ca a dumneavoastră?

V.P.: Pentru mine familia a însemnat „coconul de mătase” în care m-am aciuat sufletește și trupește. Mi-am iubit familia în mod deosebit, fericirea mea era că fenomenul a fost reciproc. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit o asemenea familie care a suportat aceleași sacrificii, nefericiri sau fericiri ca și mine. Altfel nu se putea ajunge aici.

Gh.I.: Mulțumesc!