DEMOCRAŢIA REPREZENTATIVĂ ŞI TIRANIA

Motto:

Dintre toate bolile spiritului cea mai  îngrozitoare este patima puterii

Trăim, acum în mileniul 3, sub diverse regimuri sau instituţii statale unipersonale, sub dictatură, tiranie şi democraţie liberă.

Nu fac o trecere în revistă a statelor cu asemenea regimuri ci doresc să fac o mică demarcaţie între noţiunile de dictatură şi tiranie pentru că referitor la democraţie, apreciez, că nu mai este necesar. În 1937 la Paris, la Universitatea Sorbona, în zilele de 10-11 iulie,   s-au reunit 150 de delegaţi din statele europene la care au participat din partea României: prof. univ. dr. Mircea Djuvara fost ministru al justiţiei şi avocaţii Titel Petrescu şi Constant Ionescu.

Francesco Nitti, liberal italian, a avut un punct de vedere interesant cu privire la distincţia dintre dictatură şi tiranie: „înainte de toate ca vechi jurist, eu trebuie să protestez împotriva folosirii cuvântului de dictatură.

În Europa nu există dictatură, ci există tiranii.

Dictatura, aceasta era o instituţie juridică a Romei antice; aceasta era asemănătoare cu statutul deplinelor puteri în parlamentul modern. Când apăreau mari dificultăţi între Comiţii (adunarea poporului roman) şi Senat, se recurgea la dictatură, adică se făcea apel la un om de prim plan, de primă condiţie şi onestitate, care se bucura de încrederea publicului.

Acela era invitat şi i se dădeau depline puteri şi nu se mai menţinea decât Tribunalul plebei; toate celelalte magistraturi dispăreau dinaintea Dictatorului.

Dictatorul dispunea de tot; dar Dictatorul dăinuia doar câteva săptămâni, rareori câteva luni.

El era numit de către Senat.

Atunci când noi aplicăm termenul de dictatură la această formă oribilă de putere, noi comitem o eroare căci nu există dictatură, există doar tiranie”.

Dintr-o anumită perspectivă, apreciez acest punct de vedere la această feroce sete de putere dusă la paroxism la care asistăm prostiţi şi prosternaţi zi de zi.

Înainte de a căuta soluţia eradicării efectului este necesar să căutăm cauza sau cauzele care au dus la tiranie, cauze care sunt numai în natura umană şi nicăieri în altă parte.

Indiferenţa faţă de atributele noastre democratice, neparticiparea şi neuzitarea dreptului nostru de a alege sub un discernământ cerebnu emoţional, face posibilă existenţa unei tiranii într-un stat care are pretenţia că este democrat.

Toate acestea provin din străfundurile noastre de oameni care facem parte din regnul animal.

Privit din perspectiva „stării de natură”, care instituie societatea politică, omul este insociabil, agresiv şi rău – el este în război cu toţi ceilalţi oameni, dar sub presiunea neîntreruptă a nevoilor vitale, a pericolelor majore şi a nevoii prioritare de securitate, omul ajunge la ideea imperativă a organizării politice, statale, a socialităţii, la ideea fecundă de solidaritate socială.

Această solidaritate clădită pe un eşafod de interese impune limite egoismului funciar şi individualismului zoologic, favorizează şi dezvoltă în mod necesar sentimentul social, conştiinţa primară de interes general de grup, de comunitate istorică; favorizează şi dezvoltă acel comportament social denumit virtutea civică, virtutea politică.

Această virtute politică, potrivit lui Montesquieu, cere sau implică esenţialmente dragostea de patrie şi dragostea de dreptate, subordonarea, ba chiar şi în situaţii excepţionale, sacrificarea, intereselor personale, interesului public sau binelui general.

În procesul de cunoaştere a naturii umane, filozofia antropologică, biosociologia, psihologia abisală, psihanaliza, ne oferă o cheie metodologică, formată din două teze sau principii corelative:

• homo homini deus – omul pentru om este Dumnezeu;
• homo homini lupus – omul pentru om este lup (sau diavol).

Aceste principii au fost lansate de Seneca şi întregite de Feuerbach ultimul afirmând: „cea mai mare nenorocire a omului provine de la omul însuşi, deci teme-te de om”, iar Constantin Giurescu, marele nostru istoric a spus: teme-te de om a doua zi după succes.

Deoarece acum ne ocupăm de tirani, deci de purgatoriul politicii sau de groapa cu şerpi a politicii unde nici optimismul şi nici pesimismul nu au dreptul să prevaleze, unde capcanele şi pericolele vin atât din partea amicilor cât şi a inamicilor, nu ne oprim asupra omului în ipostaza sa pozitivă de Dumnezeu pentru om şi reluăm analiza cu privire la ipostaza negativă, demonică, a naturii umane. Se naşte, evident, întrebarea: oare cum arată sufletul unui tiran, dacă admitem că totuşi are aşa ceva? Oare nu există vreo continuitate şi asemănare aproximativă între sufletul bestiilor feroce din sânul naturii (lei, tigri, pantere, lupi, etc.) şi acela al tiranilor, monştrii neamului omenesc, din sfera societăţii civilizate?. Oare tiranii, Nero, Caligula, Borgia, Hitler, Stalin, Ceauşescu, au avut suflete demne de stimă mai mari decât ale urşilor, leilor şi panterelor? (cf. Voltaire).

Esenţiale elemente de răspuns, şi implicit de comparaţie sub raportul de similitudine şi continuitate, găsim la numeroşi cugetători din istoria filozofiei.

Acum şi aici recomandăm spre lectură şi meditaţie un fragment din opera de filosofie morală a lui François de la Rochefoucauld: „Există specii de oameni tot atât de diverse pe cât există specii de animale felurite. Şi oamenii sunt faţă de oameni, ceea ce diferitele specii de animale sunt în sinea lor şi unele faţă de altele”.

În demersul acesta comparativ dintre cele două lumi – lumea animalelor şi societatea umană – constatăm un fenomen specific, care acuză grav pe aceasta din urmă: bestiile feroce din sânul aceleaşi specii au motivaţii specifice.

Animalele sunt dominate de instincte fără a avea raţiune, ele sunt determinate la ferocitate de foame, de instinctul de supravieţuire, de conservare, de apărare.

Omul este singura fiinţă din regnul animal care este înzestrată cu raţiune dar şi cu instincte.

Atunci când prevalează raţiunea, instinctele sunt anihilate iar când prevalează instinctele, raţiunea este abolită.

Omul deşi are asigurată existenţa, ba chiar îmbelşugată şi peste nevoile lui, are asigurată securitatea, se comportă ca o bestie atunci când are în mână puterea, pârghiile de a fi conducător, de a fi tiran.

Aceştia sunt mai periculoşi decât cele mai feroce animale pentru că la ei predomină legea de a face cum îi taie capul şi a sfida mulţimile proaste şi prostite.

Cruzimea şi arbitrariul, călăuzit de instinctul de tiran sunt trăsăturile definitorii ale guvernământului despotic, ale conducătorului lipsit de scrupule, de respect pentru semeni, pentru naţiune.

La întrebarea cum funcţionează o tiranie, Montesquieu a răspuns: „tirania este întotdeauna domoală şi slabă la început după care devine iute şi violentă spre sfârşit”.

Sarcina fundamentală a celor cu discernământ, cu raţiune, cu simţ patriotic este aceea de a crea o tehnologie politică, un pragmatism politic care să ne furnizeze, să ne pună la îndemână „le savoir-faire politique”, care să ne permită previziunea şi elaborarea unui program de acţiuni realist şi realizabil, posibil, care va include scopurile comportamentului social, fie pentru viitorul apropiat, fie mai îndepărtat, le savoir-faire politique, care să le permită restructurarea, reorganizarea intereselor, credinţelor, judecăţilor de valoare şi comportamentelor social-umane, care să ducă la eradicarea din societate, din vârful societăţii, din vârful piramidei conducătoare a tiranilor şi a tiraniilor.

Acest deziderat este perfect posibil, este realizabil şi stă în mâinile noastre electorale de a curma răul din viaţa noastră şi am demonstrat de atâtea ori că se poate atunci când vrem, am vrut şi am făcut-o chiar acum douăzeci de ani.

S-o facem şi acum cât nu este prea târziu.

Nicu Vintilă