Selectați pagina

Dan Nicolae, o viaţă dăruită şcolii

,,Să ne luminăm poporul

Dacă vrem să fim liberi ’’ N. Bălcescu

Colaborator şi cititor constant a publicaţiei noastre, domnul profesor Nicolae Dan este una din personalităţile din sat care prin eforturile dumnealui, prin remarcabila pregătire profesională, prin pasiunea şi dăruirea totală pentru profesie, printr-un comportament de înaltă ţinută reprezintă pentru comunitatea din Luna din a doua jumătate a secolului trecut o personalitate de referinţă, care a contribuit semnificativ la dezvoltarea socială şi culturală a comunei. Omul Nicolae DAN se distinge prin seriozitate şi hărnicie, prin întemeierea unei familii care durează de peste 50 de ani şi în care au fost crescute şi educate fetele dumnealui şi copiii acestora. Acestea sunt argumentele pentru care am considerat o obligaţie a revistei de a completa galeria de portrete de luneni cu prezentarea domnului profesor, lunean prin adopţie, solicitându-i respectuos o prezentare a întregii activităţi a domniei sale.

Redacţia

Am văzut lumina zilei într-o joi din postul Paştilor, în 1929, ca al cincilea copil al soţilor Nicolae şi Suzana Dan, în comuna Cheţani, din fostul judeţ Turda.

De mic am fost un copil firav, dar harnic la învăţătură încă de la începutul vieţii de şcolar.

Într-o seară, când eram culcat dar încă nu dormeam, părinţii s-au înţeles că,,ar fi bine, dacă învaţă tot aşa, să-l dăm mai departe la şcoală, să scape măcar el de greul câmpului”. Şi cum erau bisericoşi, mama a sugerat să mă facă popă iar tata a fost de acord. Când am terminat cinci clase primare, iată-mă  pentru prima dată urcat în tren, însoţit de tata, cu destinaţia Blaj, că doar acolo se ştia că este,,fabrica de popi”.

La Blaj avea tata un văr canonic, rector la teologie, cu care s-a consultat unde ar fi mai bine să dau examen. S-a ajuns la concluzia că la Şcoala Normală de învăţători, că de acolo – zicea unchiul, ies cu „o pită asigurată” pe când cu liceul teoretic,,musai’’ să faci o facultate.

Şi în toamna anului 1941 începeam a fi elev cu uniformă şi chipiu de care eram tare mândru că le port. Mai ales chipiul acela cu şnururi galbene aurii, ca la ofiţeri, îmi era tare drag. Până atunci umblasem îmbrăcat cu cioareci şi haină din …………Aproape toţi colegii mei erau fii de ţăran, şi în bună măsura chipiul acela m-a,,ajutat’’ să stau opt ani şi să termin cu bine şcoala, că mi-era tare dor de casă iar eu eram,,mămos’’. Iată ce s-a întâmplat pe la jumătatea anului şcolar. M-am îmbolnăvit de malarie că pe atunci,,să te prindă frigurile’’ era un beteşug,,la modă’’. Şi fiind eu singur în infirmeria şcolii, palid şi slab, ca vai de el copil, s-a nimerit să vină mama. Găsindu-mă în acea stare deplorabilă, greu s-a stăpânit să nu mă ducă acasă. Pesemne presupunea că tata nu va aproba aşa un gest.

Văzând starea sentimentală a mamei, de seamă să nu-mi fi stârnit şi mie dorul de casă, în sâmbăta următoare, când ieşeam de la cursuri, cine putea să fie bărbatul cu desagii pe umăr care stătea la uşă? Era tata. Acum eram sănătos că înghiţisem cantităţi mari de chinină. Şi cum era şiret din fire, m-a antrenat în fel de fel de discuţii ca să-mi descoase planurile,ajungând i la întrebarea:,,n-ai vrea să te duc acasă?”.. Atât i-a trebuit odraslei de 12 ani, nostalgic din fire că răspunsul fără ovăire a fost:,, vin dacă mă duci ”. Şi ca un psiholog iscusit a început să-mi înire multele urmări, care de care mai umilitoare. Că ce vor zice oamenii din sat, că am fugit de la coală pentru că nu-mi place învăţătura, că nu mai pot purta uniforma, că de ruinea satului va fi nevoit să mă,,bage slugă” la Maladetu ( un cioban bătrân i venic neras i netuns) i,mai cu seamă că nu mai pot purta chipiul care-mi era aa drag că eram în stare să dorm cu el pe cap. Apoi dintr-o dată zise:,, Mai am puţin timp şi scap trenul. Hotărăşte-te !” Ce să mă mai hotărăsc. Mă prinsese ruşinea că dispăru tot dorul de casă când am auzit la câte umilinţe voi fi supus. Am rămas şi prin rezultate să-mi onorez familia, uniforma şi chipiul.

Ca elev normalist am depus eforturi să nu mi se poată reproa nimic atât la coală cât i acasă. M-am bucurat de unele recunoateri i ca atare am avut cinstea de a fi membru în societatea de lectură,,Gheorghe Şincai”,am fost ani la rând,,ductor” (monitor) un fel de pedagog pentru elevii unei clase inferioare, câţiva ani credinţer, apoi fanfarist. Fanfara şcolii noastre era mândria oraului la serbările de pe Câmpul Libertăţii la 15 mai.

La absolvire, în 1949, eram învăţător, nu popă dar nici slugă la Maladetu.

După examenul de diplomă, de capacitate, la despărţire, directorul şcolii insista asupra ideii că ne aşteaptă o muncă grea dar nobilă, de apostolat pe care să o facem cu plăcere, pasiune şi fără compromisuri, după modelul dascălilor pe care i-am avut la Blaj.

A început o nouă etapă plină cu de toate. Lumini şi umbre aveam să cunosc aşa cum mărturiseam mai târziu în cartea,,Învăţători pe ape”. Şi datorită politicii din acea vreme, în toamna anului 1949, din cauză că tata era,,deocheat” în ochii puternicilor de atunci ( refuza cu îndârjire să se înscrie în C.A.P.) am ajuns învăţator-director în satul Filea de Jos, judeţul Turda unde nu aveam local de şcoală ci doar mulţi elevi de şcolarizat. Despre cei şapte ani petrecuţi acolo am scris în cartea cu titlul menţionat mai sus, autori Remus Hădărean şi Ioan Bembea. La plecarea din Filea de Jos lăsam în urma noastră o şcoală (clădire) nouă şi toţi copiii din comună şcolarizaţi.

În 1956 împreună cu soţia Zamfira am fost transferaţi,,în interesul învăţământului” la Luna, eu pe post de director.Aici am gasit un colectiv didactic numeros dar neunit şi mulţi elevi de şcolarizat (clase paralele).

Odată instalat în funcţia de director mi-am fixat ca obiective principale de realizat următoarele:

a)      întronarea unui climat de muncă sănătos, de colaborare şi întrecere între dascăli-erau oameni valoroşi individual dar lipsea spiritul de echipă;

b)       şcolarizarea integrală a copiilor;

c)       Dezvoltarea condiţiilor materiale pentru procesul instructiv-educativ şi formativ

d)       Perfecţionarea profesională permanentă, personală şi cea colectivă.

Pe lângă cele enumerate ne mai reveneau multe alte sarcini: alfabetizarea adulţilor, culturalizarea maselor prin căminul cultural, diverse acţiuni transmise prin cei ce conduceau atunci pe linie de partid şi de stat etc.

Colectivul didactic (cu o excepţie) era alcătuit din învăţători capabili de bune rezultate la clasă dar dezbinaţi. Fiecare făcea parte dintr-o,,bisericuţă”. În această situa ţie am început prin a mi-i face prieteni. Prima încercare a fost de ziua mea onomastică la care au fost invitaţi toţi: o singură persoană a lipsit. Ca la orice petrecere s-a produs o relaxare psihologică. Ştiam că oricui îi convine (place) să fie lăudat şi ca atare nu scăpam prilejul să apreciez pozitiv, prin laude motivate, încurajatoare, tot ce credeam că merită. Şi treptat oamenii depuneau eforturi să aibă elevi cât mai bine pregătiţi ori directorul chiar asta ţintea. N-am certat pe nimeni. Îndreptam unele lucruri care se cereau,,aduse pe brazdă” pe alte căi. Odată o învăţătoare care întârziase la datorie mi-a mărturisit după un timp cât de greu a suportat că nu i-am zis nimic ci doar m-am uitat la ceas. Printre alte modalităţi de întărire a colectivului colii am iniţiat şi cultivat obiceiul ca dascălii să ne plimbăm în grup, în lungul satului, în zile de sărbătoare şi vacanţe. Ne vizitam reciproc şi climatul de prietenie a dus şi la o atmosferă plăcută în colectivitatea şcolii.

Ca să rodească sămânţa ştiinţei de carte prima condiţie este ca elevii să frecventeze în mod regulat cursurile. Ori în 1956C erau mulţi copii de vârstă şcolară necuprinşi. Sarcina de aducere era una individuală pentru fiecare învăţător şi diriginte şi totodată colectivă pentru cazurile mai dificile. Cu perseverenţă şi răbdare, în anii şaizeci toţi copiii urmau coala.

Pentru cele 12 clase de elevi aveam în 1956 şase săli de curs şi o cancelarie(la capătul coridorului) de 3 x4 metri în care era materialul didactic, sala profesorală şi direcţiunea. Era o criză acută de spaţiu. Nu pierdeam ocazia de a pune în discuţie acest neajuns. Şi căutând soluţii, în colaborare şi cu sprijinul conducătorilor comunali, s-a procedat la schimbarea destinaţiei unei clădiri începute pentru a fi cămin cultural, în folosul şcolii unde au rezultat 3 săli de clasă. Continuând demersurile necesare s-au mai adăugat cinci săli de clasă, sală profesorală, direcţiune, bibliotecă şi una pentru material didactic. În acest moment vechiul local, cel de la şosea a devenit cămin cultural şi grădiniţă. Acum aveam săli de curs pentru activitate în două schimburi. Nu era suficient. La insistenţele noastre ni s-a acordat sprijin pentru proiectarea şi construirea a încă unui local cu douăsprezece săli de clasă, laborator etc. Iar din 1988 şcoala din Luna dispune de douăzeci de săli faţă de şase câte existau în 1956.

Acum, în condiţii materiale optime, toate activităţile se derulează în prima parte a zilei. Punând în calcul şi şcoala construită la Filea de Jos pot spune cu sinceritate că am învăţat multe din tainele meseriei de constructor.

Pe tot parcursul perioadei 1956-1989 ridicarea calităţii actului didactic a fost în preocuparea noastră. Dacă în 1956 era doar un singur profesor cu pregătire universitară prin 1980 la toate disciplinele erau persoane cu calificarea cerută de funcţia ocupată. Conştient că prestigiul unui conducător depinde de nivelul pregătirii sale profesionale, în 1959 am concurat şi intrat ca student în Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, secţia fără frecvenţă. Am nimerit seria cu şase ani de studii. Prin examenul de diplomă (de stat) am devenit profesor gradul I cu specialitatea limba şi literatura română. Far călăuzitor mi-au fost, în cei patruzeci de ani de apostolat, două parabole, a semănătorului şi cea a talanţilor.

Luna- şcoală experimentală.

Prin anii şaizeci s-a încercat în România un experiment, în căutarea unor forme cât mai eficiente de ridicare a procesului instructiv-educativ. Se presupunea că predarea şi la clasele I-IV pe specialităţi ca la gimnaziu şi liceu ar da roade mai bogate. Clasele paralele erau una experimentală iar alta de control. La experimentale predau învăţători pe specialităţi iar la cele de control învăţătorul şi clasa, după modelul consacrat. Din regiunea Cluj a fost cuprinsă în experiment şi o şcoală sătească-Luna.

Activitatea deosebit de intensă a dovedit că la această vârstă copiii au nevoie de o,,mamă”, care să-i conducă pe drumul cunoaşterii- învăţătorul clasei.

Şcoala din Luna s-a dovedit, în urma deselor sondaje-control, a fi una bine aleasă alături de şcoli din Cluj, Turda şi Dej. Concluziile organelor conducătoare ale regiunii s-au exprimat şi prin decorarea directorului de la Luna cu Ordinul Muncii clasa.  a III-a şi promovarea lui în funcţia de inspector şef al secţiei de învăţământ a raionului Turda.

Tot o recunoaştere a activităţii colectivului didactic de aici a fost şi când am ajuns să fim singura unitate din raion fără elevi neşcolarizaţi. Atunci şcolii i s-a dat drept premiu un televizor ( primul în comună).

Satisfacţia cea mai mare era când după examenul de admitere în liceu veneau foştii noştri elevi şi-mi spuneau:,,Tovarăşe profesor lunenii toţi am intrat,,. Şi mergeau mulţi la licee cu concurenţă mare ca cel energetic, cel de informatică, cel pedagogic, sanitar ş.a.

Astăzi foştii elevi ai şcolii noastre sunt profesionişti destoinici care fac mândrie familiilor care i-a dat şi comunei iar dascălilor lor mulţumirea ce ţi-o dă o datorie împlinită.

Amintesc în treacăt că marea avere realizată a fost şi rămâne familia mea ca o binecuvântare a Cerului în cei şaizeci de ani de căsnicie fericită.

Acum spun ca dreptul Simeon:,,Slobozeşte, Doamne, pe robul Tău…,,

Actualitate şi trecut la LUNA

Încotro?

Evoluţia bibliotecii din Luna

Omenirea cunoaşte în prezent nişte mutaţii ce pun sub semnul întrebării viitorul, calaea pe care este bine să mergem. Progresele tehnico – ştiinţifice determină un alt mod de a ne raporta la lumea din jur. Legi nescrise , uneori şi cele scrise , sunt nesocotite, ocolite , ignorate. Cu o generaţie în urmă  majoritatea copiilor, sub influenţa familiei, îşi puneau întrebarea ce să fie când vor creşte mari. Şi cam toate răspunsurile erau în legătură cu nevoia de a se instrui şi educa temeinic pentru a deveni cât mai valoroşi în domeniul visat. Învăţător, preot , medic ,inginer, sau ofiţer, etc. erau ţinte spre care familiile îşi concentrau preocupările . Şi cei sârguincioşi şi bine motivaţi realizau ce şi-au propus. Deveneau personalităţi capabile să contribuie la mai binele personal  şi social. Şcoala era sprijin de nădejde ,i pentru viitorul agronom , metalurgist , marinar, jurist , matematician, scriitor, etc. deoare pe atunci era valabil dictonul latin”non scholae, sed vitae discimus” adică nu învăţăm pentru şcoală ( pentru prezent) ci pentru viaţă.Ce-şi doreau şi realizau pe atunci tinerii era conform legilor morale sănătoase, trăieşti ca ”om de omenie”, împăcat cu tine şi cu cei din jur, era un ideal spre care se visa şi se lupta din răsputeri. Semnatarul  acestor rânduri , îmi amintesc şi retrăiesc anii când, neavând cărţi de ajuns ( era în timpul războiului),  în internate friguroase  ne planificam timpul pentru învăţat şi ne împrumutam între noi manualele existente  până seara târziu. Un coleg cu posibilităţi materiale foarte limitate avea la un moment dat un caiet maculator de 200 file pe care scria ”maculator pentru toate” şi pe care lua notiţe la mai multe obiecte. Şi a  ajuns prin seriozitate şi studiu intens cadru didactic universitar.

Se citea mult în mediul şcolăresc dar şi în cel familia, mai cu seamă cărţi împrumutate de pe unde se putea, cu precădere de la biblioteci.

Uneori se aştepta ca persoana ”x” să termine o carte ”y” sau ”z”să poată a-şi îndulci sufletul cu mesajul transmis de autor. Mulţi ani în timpul activităţii didactice eram  ”înzestrat” şi cu misiune de bibliotecar al şcolii. Şi la terminarea cursurilor  bibliotecarul şi cititorii elevi căutau de zor pe rafturi cărţile dorite iar când un volum era împrumutat  unui alt cititor se înţelegeau mereu: ”când o termini să mi-o dai mie…” şi era o emulaţie persistentă între ei. Desigur nu toţi se încadrau în preocupări de acest gen dar erau mulţi. Dintre stăruitorii cu cititul cărţilor aş găsi azi cu uşurinţă nume vrednice să alcătuiască un guvern de tehnocraţi valoroşi. Şi cu precădere sunt oameni care s-au ridicat din familii cu situaţie materială modestă sau chiar precară, dintre truditorii pământului sau lucrători industriali obişnuiţi. O mamă ce participa la o şedinţă cu părinţiila şcoală , întrebată fiind de o alta cum procedează de toţi copii ei (mulţi)N au aşa rezultate bune la învăţătură şi comportare exemplară , arăspuns cu modestie: ”Eu le spun  doar că e bine să se străduiască la carte că noi bu avem avere să le lăsăm  şi ei ne ascultă…”. Şi toţi copii acelei familii sunt azi cu pregătire înaltă( chiar şi doctori în specialitatea lor) cu un moral în spiritul ţărănesc , modele pentru cei din jur. Asemenea familii sunt cazuri izolate pentru că ”cei 7 ani de acasă” s-au născut odată cu veşnicia la sat, cum spunea Lucian Blaga.

Am vizitat de curând cele două biblioteci existente în localitate, curios să aflu ce se mai petrece în lumea cărţilor. Am discutat cu cei doi bibliotecari , doamna Nicoleta Suciu şi domnul învăţător Fetiţa Ioan, aflat în pragul pensionării. Ştiam că în zilele nostre radioul , televiziunea, cinematograful şi mai ales internetul  au devenit atracţii în detrimentul cărţii. În ciuda dotărilor materiale care asigură condiţii bune pentru a citi , numărul cititorilor este în scădere.

Mulţi vin la bibliotecă  nu să împrumute cărţi ci să beneficieze de informaţiile mult mai rapide şi mai facile pe care le oferă calculatorul. Cartea trece printr-o criză profundă. Imaginea are un impact mult mai puternic decât cuvântul scris datorită uşurinţei  şi lipsei de efort cu care poate fi primită informaţia. Copii de categorie şcolară sunt cea mai numeroasă categorie a cititorilor. Cei din clasele mai mici sunt sub influenţa părinţilor şi a învăţătorilor sau profesorilor, împrumută şi citesc frecvent  dar seconstată că o fac  mai ales din obligaţie. Cu cât creşte vârsta numărul de cititori scade. Numărul adulţilor este redus. Se mai caută cărţi referitoare la îngrijirea sănptăţii, cele cu conţinut istoric dar beletristica este ocolită.  Bibliotecarii  caută se străduiesc să găsească forme de atractive  urmărind îmbogăţirea fondului de carte , organizând standuri cu noutăţi editoriale, accesul liber la raft, prezentări de carte, îndrumări în alegerea unei cărţi, etc.

Spaţiul care găzduieşte  cele două biblioteci, atât cea şcolară  cât şi cea comunală, este bine judicios organizat, atrăgător chiar. Se constată că se încearcă stimularea interesului pentru lectură prin alcătuirea de liste bibliografice pe clase de elevi sau pe alte categorii de cititori. Dotarea cu mijloace  audio-video este bună, condiţiile sunt atrăgătoare , chiar sala de lectură este dotată cu mese pentru lectură. Au loc acţiuni culturale  de prezentare şi recenzare a noutăţilor apărute, se dau îndrumări pentru alcătuirea unor fişe de carte etc. Sunt  organizate momente în care însuţi cititorii prezintă ultima carte citită, dar paradoxul constă în aceea că acum avem ce oferi pentru citi şi cu toate acestea numărul cititorilor scade. Mă întreb cu îngrijorare  oare ce surprize ne mai oferă viitorul ?

Nicolae Dan

Arhivă