
Dan GÎJU – Peștișorul cu solzi de argint

PEȘTIȘORUL CU SOLZI DE ARGINT
In memoriam Nicu G.
Dan GÎJU
Mi-aduc aminte, foamea ne da ghes,
Și am plecat să pescuim, pe vale:
Tu – tatăl meu –, Ionea lui Ales
Și Florinache, văru’ lu’ matale.
În urma voastră, m-ațineam și eu,
Ca un lupan, de haita hămesită,
Cu coada băț, cu gândul teleleu,
Visând un crap de-un kil făcut pe plită.
Duceați cu voi o plasă de-mprumut,
Bocancii grei abia mai atingeau
Drumeagul alb, atât de cunoscut,
De după garduri, câinii hămăiau…
Ce mândru înotam în trena voastră!
Mi se părea că sunt bărbat în lege,
Eram convins că-n fiece fereastră
Stă câte-o fată care mă alege.
În fine, am ajuns la heleșteu:
Trei cruci, apoi pe treabă v-ați chitit;
Pe mal, în crâng, rămas-am numai eu,
Cu ditamai minciogul, pregătit…
Din cer, un soare ars căta spre noi
Ori poate că-și vedea de drum, nu știu,
Știu doar că mă rugam din doi în doi
Să pice crapu-acela arămiu…
Discret, din când în când, ca un apaș,
Te cercetam: ce chip, ce uitătură…
Cu ce încrâncenare, de ocnaș,
Cătai să ne faci rost de-o saramură!
Și ceilalți, prietenii tăi buni,
La fel gândeau și ei, eram convins:
Cât sânge rece, niște căpcăuni!
Cum nădușeau să țină firu-ntins
În timp ce tu plecaseși la bătaie,
Scurmai prin scorburi, te băgai la fund,
Să mâni toți peștii lumii, în puhoaie,
Spre plasa ceea chituită-n prund;
C-o și vedeam pe mama, mână largă,
Făcând pomeni, trei sâmbete la rând
Și, dacă tot așa o să ne meargă,
Ne vom îmbogăți cât de curând…
*
Pe nesimțite, clipele, alene,
Pornit-au câte una,-ncet, la vale,
Că m-am trezit într-un târziu, pe gene,
C-un pui de somn care-mi dădea târcoale…
De-acum, eram blazat, închis în mine,
Bătut în cap de soare, de neșansă,
În plus, mă bâzâiau niște albine
Și-aș cam fi vrut să mă întorc acasă.
Dar deodată, ca într-o magie,
Vă regăsesc la chip străluminați;
M-am și frecat la ochi: Măi, ce să fie!
S-o fi spart gheața? O să fim bogați?!
Și jur că n-a fost clipă mai frumoasă
Când am văzut cum strălucește, viu,
Și cum se zvârcolește-n fund de plasă
Un peștișor fâșneț, gri-argintiu.
A fost și nu a fost o bucurie
Că imediat, apoi, a-nceput jocul:
„Să-l luăm?” „Să nu îl luăm!?” „Ce nasulie…”
„Mai bine nu-l prindeam, fi-ne-ar norocul!”
Într-un final, nea Florinache-a spus:
„Dacă-i așa… păi, fără supărare,
Cum noi suntem, oricum, cu doi în plus,
Decidă puștiul ăsta, fiindcă pare,
Cam dintre toți, cel mai flămând și… sincer,
Și-n fond, eu socotesc c-așa-i cinstit,
Că n-o fi păcătos, ce-i drept – nici înger,
Dar ne va ține minte, negreșit!”
Tu tată, parcă văd, ai dat din umeri,
Și ai fi vrut, și n-ai fi vrut… sau nu știu,
Rețin doar că te-am căutat stingher,
Fiindcă-ți eram și nu-ți mai eram fiu.
De-acum, eram numai cu peștișorul,
Stăpânul și cu servul său umil;
Simțeam cum mă pătrunde,-ncet, fiorul
Și că am fost, dar nu mai sunt copil…
Știam, desigur, că-mi îndeplinește
Tot ce-aș dori, cum face Dumnezeu,
Doar să i-o cer și, cât ai zice „pește”,
Voi fi sătul, bogat sau cum vreau eu.
Dar am decis: îl vom prăji-n tigaie,
Spre groaza lui, și-a ta, și-a tuturor!…
*
Simt, de atunci, un fel de vâlvătaie
Ce-mi urcă dinspre tălpi, ușor, ușor,
Și se oprește-n creștet, dând să iasă,
Dar unde? Cum și încotro? De ce?
Sunt întrebările care m-apasă.
Și-n timp ce soarta mi se tot petrece,
Îmi vine-n minte clipa ceea rară
Când, între foc și apă,-am ales focul,
Purificându-mă pe dinafară,
Lăsând, în schimb, la voia lui norocul,
Care-mi apare-n vis, în nopți de vară,
Sub forma unui peștișor de-argint,
Cu solzii scrum, țâșnind din călimară,
Prin cartea vieții mele rătăcind.
București, 27 martie 2020
Dan Gîju