ELEGII BARBARE

Dan GÎJU

741

Că nopți, să dorm, n-o să mai am
prea multe,
Să te iubesc pe tine – nici atât!
Și nici pe alta, clipele-s cernute,
Simt lațul lui Thanatos după gât.
Afară ninge cu fulgi mari, sălbatici,
Și tot mai neagră se așterne neaua,
Mă văd copil, trăgând cu arcu-n șoareci
Și-aud schelălăind, în lanț, cățeaua.
Mă văd soldat apoi, în plin asalt,
Spre parapetul unui fort pustiu;
În fața mea – trei corbi pe-un val înalt,
Niciunul, însă, parcă, nu e viu!…

Dar eu atac, fac salturi tot mai lungi,
Să nu te-aud, iubito, cum mă plângi.

București, 24 martie 2018

75

Să lăsăm secundele să plângă,
Lacrimile lor să cadă lin,
Precum cad pâraiele prin luncă,
Ducând trena cerului senin.
Viața s-o lăsăm să decanteze
Precum vinul nou, în crame vechi,
Visul să-l fixăm în piuneze,
Gândul rău să-l tragem de urechi.
Și iubirea noastră, tot așa,
S-o lăsăm să se reverse-n mare,
Călărind o iapă fără șa –
Eu să mă petrec în depărtare,

În vreme ce tu, iubita mea,
Să-mi vezi soarta-n zațul de cafea.

București, 27 martie 2018

IX

Căci timpu-a devenit un vierme mic,
Din ce în ce mai mic, nu-mi mai ajunge,
Îl fierb la foc mocnit, într-un ibric,
Apoi îl priponesc între belciuge,
Dar el, parşivul, şi de-acolo fuge
Şi tot mai mic devine-n depărtare,
Căci eu par cel legat între belciuge
Şi părpălit ca mielul în frigare…
Dar cine şi de ce îmi face asta
Doar Dumnezeu o şti, poate nici El,
Un Altul poate că apasă tasta
Ce duce către-al timpului tunel

Pe care eu, tot mai blazat, păşesc,
Pierdut la zar pe-un cal împărătesc.

Bucureşti, 17 octombrie 2018

 

1 Intitulat, la origine, Sonetul iernii.