CUM VEDEAU ROMÂNII DIN STATELE UNITE, MAREA UNIRE, ÎNCĂ DE LA ÎNCEPUTUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Acest aspect nu a fost prea cercetat
până acum, însă în ultimii ani, istoricii
maghiari au97 găsit chiar unele „cozi de topor”
(care s-au vândut extrem de ieftin).
Din colaborarea celor două părţi s-a
stabilit cinci „porunci”:

1. Istoriografia română trebuie să fie
de acord cu faptul că elita fostelor
naţionalităţi nemaghiare au perceput
în mod eronat imperiul ca un pericol
real.

2. Nu trebuie legitimată tot timpul
destrămarea monarhiei austroungare şi evidenţiate forţele care au
dus la această destrămare.

3. Monarhia nu era atât de slabă cum
credeau contemporanii la 1914 sau
cum scriu unii istorici astăzi.

4. Noile state născute de pe urma
destrămării nu trebuie tratate în mod
absolut pozitiv.

5. Imperiul, şi respectiv Ungaria, nu a
fost o închisoare a popoarelor.
Se susţine că cele de mai sus au fost
până acum stereotipii şi că istoriografia
română trebuie să le depăşească şi prin
empatie să accepte că destrămarea
monarhiei a fost o adevărată tragedie
naţională pentru maghiari.
Fără îndoială că a fost o tragedie.
Foarte fidel explică această tragedie I.
Negoiţescu.

Era, fără îndoială, un şoc pentru
maghiarii în Transilvania ca din stăpâni cu
privilegii să devină simpli cetăţeni cu
drepturi egale cu toţi ceilalţi.
Istoricii trebuie să fie însă de acord
că a fost o tragedie anunţată cu mult timp
înainte şi aşteptată îndelung de
naţionalităţile nemaghiare.

Lucru important însă, un talentat,
cunoscut şi bun istoric de-al nostru, a mai
găsit un pretext care să ne convingă că
Marea Unire nu fusese valabilă. Poporul
care a împlinit-o era analfabet.
Oare aşa să fi fost?

Încep cu o maximă latină: „Cei ce
trec marea schimbă cerul nu şi sufletul!”
Este important acest lucru, deoarece,
între 1914-1918, în Statele Unite se afla un
important segment al societăţii româneşti,
care totaliza aproximativ un număr de
150.000-200.000 de imigranţi provenind
covârşitor din Transilvania şi Banat. E bine
de ştiut că majoritatea emigranţilor erau
ştiutori de carte. Nu pleca oricine spre „Ţara
făgăduinţei”. Erau cei mai buni din ţara lor,
iar cei ce nu ştiau carte, învăţau acolo.

Astăzi văd că istoricii vor să se
aplece mai cu calm asupra evenimentelor de
acum 100 de ani şi, spun ei, să analizeze
situaţia de atunci nu numai în termeni
conflictuali ca până acum; totuşi a trecut un
secol.

Vinile şi responsabilităţile pot fi
acum stabilite pe alte criterii.
Acum sunt alte „trenduri”.
Adversităţile s-au mai estompat.
Duşmanii de ieri sunt prietenii de
azi, ceea ce impune, nu-i aşa, o nouă viziune
asupra evenimentelor.

Istoriografia modernă permite chiar
tratarea dintr-o perspectivă aşa zisă
„politically correct”, şi de ce nu, punerea pe
acelaşi plan a agresorului cu victima (mai
ales dacă victima a fost mai slabă). Mai
mult, se poate introduce şi vocabula „dacă”.
„Ce-ar fi fost dacă…”

Dar să revenim la imigranţii noştri.
Românii din Statele Unite dispuneau de
două ziare principale: „America” şi
„Românul”.

În timp, „America” s-a definit ca un
ziar al ortodocşilor iar „Românul”, drept un
ziar al greco-catolicilor.
Dar nu aceasta este important.
Important este că ambele ziare, în
principalele lor articole, oglindeau starea de
spirit a imigranţilor români.
Ziarul „America”1, îşi începe anul
(4 ianuarie 1914) cu veşti oarecum
neliniştitoare, dar pline de speranţă.
Articolul este intitulat: „Pregătiţi-vă
români. Poate vom fi chemaţi şi noi să ne
scuturăm jugul” şi făcea un apel la imigranţi
să fie gata pentru orice se vor întâmpla, şi
într-un fel sau altul, dacă aleşii neamului vor
face apel la punga noastră ori la sângele
nostru, să fim gata a le servi pe amândouă”.
Până atunci, Partidul Naţional din
Transilvania să expedieze ştiri cât mai multe
despre adevărata situaţie din ţară, pentru că
americanii nu-i prea cunosc pe români, iar
România este, şi ea descoperită, neavând
nicio misiune diplomatică la Washington.

Tot în ianuarie (8), Românul,
prezintă situaţia imigranţiei române într-o
lumină favorabilă, în ciuda unui titlu
deprimant „Un suspin din pribegie”2 în
care, dr. Horea Ropcea, susţine că românii
nu mai sunt răzleţiţi ca odinioară ci acum
sunt uniţi. „Avem biserici, – spune el –
cluburi, societăţi, avem ziare, vreo câteva la
număr şi ne simţim tari şi conştii de menirea
noastră”.

Misterios oarecum, autorul continuă:
„Privim înainte la drumul ce vom avea de
mers, nu ne descurajem şi nu ne speriem, ducă ea calea şi peste dealuri şi peste văi.
Vom merge… vom merge căci ne cunoaştem
ţinta”.

Şi încheie profetic: „Din amestecul
calităţilor rasei latine ce am moştenit de la
străbuni, cu civilizaţia anglo-saxonă, va
răsări un nou focar de lumină pentru neamul
nostru. Sămânţa americană e bună, iar
ogorul românesc e fertil, deci trebuie ca
roadele să fie bune”.

În februarie (12), „America” publică
un editorial al lui C.R. Pascu intitulat
„Zorile unor zile mari se arată”3, după care
susţine acesta, „suntem siguri, va răsări
soarele libertăţii rând pe rând, pentru toţi
românii”.

Continuând să punctăm cele câteva
repere din viaţa atât de bogată şi complexă a
românilor americani, subliniem momentul
stopării eliberării paşapoartelor, înregistrat
de Românul4 în 19 martie 1914, pentru
persoanele între 17-35 de ani.
Dispoziţia era valabilă pe întreg
teritoriul Austro-Ungariei.
Ordinul era motivat de pregătirile
uriaşe de război ale Rusiei şi AustroUngariei.
Din acest articol, şi din multe altele,
nu ne este greu să înţelegem că în Europa
începea să miroase a praf de puşcă.
Cu mai bine de două luni înainte de
atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, în
16 aprilie 1914, acelaşi ziar Românul, afişa
cu litere de-o şchioapă pe prima pagină titlul
profetic: „Finis Austriae”. Bate ceasul din
urmă. Vin vremuri grele! Să stăm gata!
Trăiască România Mare!5
România, se afirmă în articol, are
garanţii trainice de la Franţa. Ea „va ieşi
întregită, iar fiii aceleiaşi mame îşi vor
vedea visul împlinit. Europa are interes ca
România să fie cât mai puternică” pentru a fi
garanţie a unei păci viitoare.
Tot în aceste pagini ale Românului
asistăm la coagularea unui grup de
intelectuali care să continue mişcarea
naţională de acasă.

Curg apoi apeluri şi manifeste în
care se apelează şi mai apăsat pe coarda
patriotică, arătând că astăzi, „locul nostru ca
români ar fi alăturea de mândrii soldaţi ai
României cari luptă pentru scăparea noastră
de sub jugul tiranului” […] „Români
americani… inimile voastre să bată alături cu
a acelora, care sunt astăzi sub steag, pentru
libertatea noastră.

Încă odată zic: Trăiască România,
viitoarea patrie a celor 14 milioane de
români…”

După 28 iunie 1914, deci după
atentatul de la Sarajevo, tonul ziarelor
româneşti din SUA, se radicalizează.
Europa era în flăcări7 în frunte cu
Dr. Dionisie Moldovan, Gavril Barbul, rev.
Ilarie Serb, preotul ortodox Aureliu
Haţegan, preot gr. cat. Nicolae Tecşan.
Vedem şi acum, ca şi la 1848,
preoţii ortodocşi colaborează cu cei greco
catolici.

Românul, cerea imperios să se lupte
pentru adunarea a cât mai mulţi ostaşi care
să înţeleagă că au o datorie mare de împlinit:
„Lupta pentru dezrobirea românilor şi
împlinirea visului de aur, România Mare”.
Suntem liberi aici şi timpul este aşa
de preţios. Învăţaţi pe toţi ai voştri să vie în
rândul acelora care luptă pentru idealurile
noastre ca popor”.

America urma acelaşi traseu ca
Românul. Şi America visa la unire dar visa
şi la „România de mâine” cum scria Voinea
Pribeagul (desigur, un pseudonim), în care,
„să nu fie două lumi, una care înoată în
beşlug şi în lumină, şi alta care se târâşte în
mizerie şi bâjbâie în întuneric”8.
Este uimitor ce ecouri socialiste se
găsesc în paginile celor două ziare
consultate.

Uimitoare sunt şi presimţirile
aproape paranormale ale aceluiaşi Voinea
Pribeagul, când cu 17 zile înainte de atentat
scrie articolul: „Se apropie ziua fatală”

pentru ei. Din doi unul trebuie să învingă,
ori noi, ori ei”. Oare să fie doar o simplă
coincidenţă?

„Da, se apropie ziua fatală, ziua
răfuielii şi cu toţii, tineri şi bătrâni, de pe
toate plaiurile locuite de români, să fim gata
pregătiţi ca să mergem la „viaţă ori moarte”.
Urmează articole de informare
asupra războiului, apoi se distinge un alt
articol al lui Voinea Pribeagul, intitulat:
„Răzbiul, Împăratul şi Românii”10, în care
simpatia şi ataşamentul, fidelitatea faţă de
împărat se transformă în praf şi pulbere.
În toamna anului 1914, mai apar o
serie de articole, care de care mai
bombastice…

Unirea este disecată până în cele
mai mici aspecte, cu o speranţă soră cu
disperarea…

Articole ca „Nimicirea Austriei şi
întregirea României în urma actualului
război european”11, devin frecvente.
Se republică articole de ale lui
Nicolae Iorga12 cum este „Ce pătimesc fraţii
noştrii”.

În octombrie şi noiembrie nu se mai
ţin baluri în comunităţile româneşti. Ele sunt
înlocuite cu o mulţime de „Adunări
poporale”13.

În fine, în 24 dec. 1914, deci în
ajunul Crăciunului, C.R. Pascu publică în
America, „Pentru Români”14, în care-i
asigură că România va intra în război când
va veni vremea şi deci să nu se mai
amărască. Şi încheie, redundant, aşa cum ar
spune dl. Lucian Boia, cu „mitul secular” al
aspiraţiilor la unitate naţională al românilor:
„Să avem dar nădejde în realizarea
idealului nostru naţional”, „şi ţara România
întreagă, are ochii îndreptaţi către acele
culmi, peste cari de veacuri se ridică
suspinele fraţilor noştri doritori după
libertate, ba câteodată şi strigătul lor de
răsvrtire: „Vrem să ne unim cu Ţara…„

De unde tragem concluzia că la
sfârşitul anului 1914 „naţionalismul” celor
200.000 de români, în prezent americani, în
cele 2 ziare de peste Ocean, ajunsese la
paroxism din moment ce aspiraţia lansată la
1848 pe Câmpul Blajului a ajunsă să aibă
ecou şi după 66 de ani, şi încă peste mări şi
ţări, la românii din Statele Unite.
Frânturile mai semnificative din cele
două ziare, Românul şi America, ne
îndreaptă gândurile spre a consolida acest
fatidic an 1914, drept anticamera
memorabilului an al Marii Uniri (1918).