Selectați pagina

CU DRAGOSTE

 

În cabinetul colonelului dr.
Ştefan Vasilescu, se afla
un ofiţer tânăr, palid şi vizibil slăbit.
Asculta cu atenţie recomandările
medicului, în timp ce răsucea în
mâini biletul de ieşire din spitalul
militar.
— Tinere, să nu uiţi nici o
clipă că, dacă vrei în continuare să
fi viguros şi puternic, să faci sport
şi dragoste până la bătrâneţe, trebuie
să respecţi un regim alimentar şi de
efort fizic extrem de sever, cel puţin
un an de zile!
Trebuie să şti că duşmanul nr. 1 al sănătăţii ficatului
este alcoolul! Orice tratament medicamentos este anulat
dacă vei consuma alcool. Să nu înţelegi greşit, după un an
vei putea bea chiar şi „tărie”, dar treptat şi câte puţin, mai
mult să guşti…
Deocamdată pleci în concediu medical şi revii după
o lună, să refacem analizele pentru hepatita epidemică pe
care ai contactat-o în frontieră. Vom vedea atunci cum stăm.
— Vă mulţumesc foarte mult şi vă asigur că voi
respecta tot ce mi-aţi cerut! Când mă voi întoarce, veţi
constata asta.
Locotenentul Iulian Bălan deţinea funcţia de locţiitor
al comandantului companiei de grăniceri Cumpăna şi, fiind
necăsătorit, deşi îşi luase o cameră cu chirie în comună,
dormea şi lua masa în cazarmă.
Într-o zi, pe la jumătatea lunii noiembrie, după ce
căzuse deja prima zăpadă, ofiţerul s-a întâlnit întâmplător cu
o cunoştinţă, profesor la şcoala generală. Acesta, după ce l-a
privit mai atent, l-a sfătuit să se ducă la dispensar, să-l vadă
un doctor. După părerea profesorului, locotenentul făcuse
o hepatită epidemică, denumită în popor „gălbenare”. Se
vedea clar după culoarea pe care o luaseră faţa bolnavului
şi îndeosebi, albul ochilor.
La vizita medicală, doctoriţa din comună, văzând
aceleaşi „semne exterioare” ale bolii a confirmat hepatita şi
l-a anunţat pe ofiţer că va chema salvarea pentru a-l duce la
spital, boala fiind contagioasă.
Ofiţerul, la început, n-a luat în serios diagnosticul,
mai ales că nu se simţea bolnav de loc. Şi-a luat cele necesare
pentru spital şi s-a dus înapoi la dispensar, să aştepte
salvarea. A stat acolo cât a stat şi, plictisindu-se, a luat-o
pe strada principală în sensul
din care trebuia să vină maşina.
Ajuns în dreptul C.A.P.-ului,
a văzut surprins o autosanitară
trasă într-un colţ al curţii. Un
cetăţean, aflat lângă un tractor,
i-a spus că doi bărbaţi, în halate
albe, au intrat cu contabilul-şef în
beciul cramei.
Şi-a lăsat geamantănaşul
la intrare şi a coborât în beci.
Acolo, a găsit un grup mai mare,
cu pahare cu vin rozaliu în mâini
şi destul de veseli. Când l-au văzut pe ofiţer, s-au întors
spre el, ridicând paharele:
— Să trăiţi tovarăşe locotenent! Aţi sosit la ţanc!
Beţi cu noi un pahar de vin să ne meargă bine la vânzare!?
A primit şi el un pahar cu vin şi a ciocnit cu toţi cei
de faţă, inclusiv cu bărbaţii în halate albe, care, după ce au
golit paharele, şi-au luat de lângă ei două bidoane de plastic
pline, spunând:
— Vă mulţumim frumos, noi trebuie acum să
plecăm! Avem o urgenţă la dispensar. Ne aşteaptă un
bolnav de hepatită.
Şi au dat să plece, când Bălan, ridicând o mână, le-a
spus:
— Merg şi eu. Nu vă mai duceţi la dispensar. Am
venit să vă întâmpin ca să nu mai pierdem vremea. Eu sunt
bolnavul.
Tot drumul, asistentul medical şi-a cerut scuze şi l-a
rugat pe locotenent să nu povestească întâmplarea, că îşi
pot pierde serviciul. Bălan le-a promis şi a încercat să afle
cât mai multe despre boala lui, înţelegând până la urmă că
este cu adevărat foarte periculoasă, cu efecte negative în
timp, în cazul că nu este bine şi complet tratată.
Aşa a ajuns la spital, unde timp de o lună i-a fost
aplicat tratamentul stabilit. A urmat un regim alimentar
lipsit complet de grăsimi, fără sare şi gust, totul fiert şi
drămuit, încât la plecarea din spital, coborând scările,
simţea cum îi tremură genunchii şi cum nu poate merge
decât dacă se opreşte din când în când să-şi tragă sufletul.
Primul drum l-a făcut la brigada de grăniceri, unde
s-a prezentat la medicul-şef al unităţii, cu biletul de ieşire
din spital, pentru a fi luat în evidenţă şi ca să primească
ordinul de serviciu de concediu medical. A obţinut şi

aprobarea să rămână la camera de oaspeţi, până a doua zi,
când urma să plece acasă, la părinţi.
A trecut şi pe la popotă, unde a rugat şeful subofiţer
şi bucătăreasa să-i pregătească, contra cost, carne fiartă şi
legume, urmând să-şi procure singur nişte brânză de vaci şi
lămâi. Apoi, a hotărât să dea o raită prin oraş, deoarece nu-l
văzuse în ultimele trei luni, socotind-o şi pe cea din spital.
Deşi era la jumătatea lui decembrie, iarna nuşi intrase încă pe deplin în drepturi. Ziua, la soare şi la
adăpostul clădirilor, era chiar plăcut. A luat tramvaiul
până în centru, unde a coborât în forfota străzii. I-au atras
atenţia, de la început, fetele frumoase, ori care i se păreau
lui frumoase. De atâta timp n-a putut vedea alte femei
decât surorile spitalului, ce-i drept drăguţe, iar una dintre
ele, Delia, era curioasă să afle unde se va duce ofiţerul în
concediul medical. În sfârşit, totul i se părea minunat în jur.
Îşi amintea cele mai importante dorinţe, pe care le spunea,
venind de la satul din frontieră, colegilor ofiţeri care lucrau
în oraşe şi anume: să vadă un spectacol de teatru adevărat,
odată pe săptămână, şi un film la care imaginea pe ecran
să nu tremure continuu, ori să se plimbe seara, pe o stradă
luminată, plină cu vitrine frumoase, şi să se întâlnească întrun parc cu o fată, după care să rămână noaptea împreună.
Unii dintre colegi râdeau, spunându-i: „N-ai vrea,
până la plimbarea de seară, pe strada cu vitrine, să mergi
cu noi pe câmp, la instrucţie cu militarii şi să lucrezi toată
ziua sau noaptea în poligon, până nu-ţi mai simţi, pe frig ori
zăpadă, mâinile şi picioarele?” La asta le răspundea: „Merg
şi târâş şi în salturi dacă ştiu că la sfârşitul programului
pot pleca în oraş, să mă distrez cum îmi place, fără teama
că în acest timp un subordonat ar putea săvârşi o abatere
disciplinară gravă, un eveniment deosebit în serviciul de
pază, cu armament şi muniţie, ori să fie accidentat.”
Acum se plimba fără nici o grijă. Din când în când,
fiind îmbrăcat militar, trebuia să salute sau să răspundă la
salut. Deodată, se auzi strigat: „Salut, Iulică!” Pe celălalt
trotuar l-a descoperit pe locotenentul Valentin Avram, un
coleg mai mare cu un an în promoţie, care era comandant de
pluton la compania de transmisiuni a brigăzii. Îl cunoscuse
cu prilejul unei convocări de instruire a propagandiştilor
de lecţii politice cu militarii în termen. Era un tip citit şi
stilat, puteai discuta cu el orice, fiind bine informat şi fără
pretenţia de a avea numai el dreptate, defect obişnuit la
militarii de carieră. Apoi, aveau ceva în comun: spiritul
critic la adresa stărilor de lucruri din societate, în general,
şi în profesie, în special. L-a aşteptat să treacă strada, după
care şi-au strâns mâinile. Avram era curios.
— Ce faci în oraş, „guştere”? Era porecla grănicerilor
din frontieră şi nu numai, împrumutată de la numele unei
şopârle verzi de câmp, culoarea specifică armei.
— Uite, am ieşit din spital. Am avut hepatită şi
acum plec acasă, în concediu medical!
— Măi, băiatule, dar n-am ştiut nimic! Veneam să
te văd, să-ţi aduc ceva, mă rog, oi fi avut şi tu nevoie de
ajutor!
— Mulţumesc, eşti amabil, dar nu am avut nevoie
de nimic. Şi aşa ţineam un regim atât de sever, că nu era
voie să mănânc din afară şi trebuia să mă odihnesc cât mai
mult. Poate a fost mai bine aşa! Au fost mereu colegii mei
din companie şi apoi, la 2-3 zile s-au interesat de mine
medicii de la unitate. S-a ocupat de mine, în mod deosebit,
căpitanul doctor Cândea şi lt. major doctor Opriţa. N-am
fost singur tot timpul. În spital îţi faci cunoştinţe şi uneori
chiar prieteni pe viaţă. Oricum, îţi mulţumesc!
— Măi, ăştia de la serviciul medical al nostru ar
trebui să anunţe cadrele când ne vin colegi din frontieră la
spitale. Măcar atât să vă ajutăm şi noi, că acolo este greul
meseriei noastre de grăniceri.
— Ei, nu mai fi şi tu aşa critic. Fiecare are
problemele şi grijile lui. Eu, ca să nu o sperii pe mama, nici
nu i-am spus că sunt bolnav. I-am scris că totul este bine. O
să-i spun când ajung acasă că am fost puţin bolnav şi atât.
— Bine. Acum cum te simţi cu sănătatea? Te văd
cam străveziu. Avram l-a măsurat din cap până-n picioare,
vădit nemulţumit, şi l-a luat de braţ.
— Eu am câteva zile permisie pentru probleme
personale. Ţie îţi spun adevărul. Vreau să dau pe „şest”
examen la facultate, la filozofie, unde nu se prea înghesuie
lumea. Ştii că nu se dau aprobări la noi pentru aşa ceva,
pe motiv că pe urmă, ca student, vrei mereu permisii,
concediu, învoiri pentru activităţile de învăţământ şi – cel
mai grav – invoci motivul studiilor, ca să nu fi mutat din
oraş în frontieră. Dacă reuşesc la admitere, văd eu cum mă
descurc după aia!
Discuţia lor a mai continuat un timp şi s-au înţeles
să se reîntâlnească mai pe seară, la o plimbare pe „Corso”.
Apoi s-au despărţit, fiecare cu ale lui. Iulian, după o
plimbare relaxantă, dar uşor obositoare, s-a întors la
cazarmă să se odihnească.
S-au revăzut spre seară, pe „Corso”. Lume multă,
în majoritate tineret, dar şi maturi opriţi pe la câte un colţ
de stradă ori la intrarea unei cofetării. În zonă erau mai
multe restaurante. Au intrat în cel mai apropiat, la parterul
hotelului „Bulevard”. Era plin, aşa că au plecat. S-au uitat şi
la afişele cinematografului „Studio”. Rula un film muzical,
italian, cu Vico Toriani. Pe nesimţite, timpul a trecut. La un
moment dat, în faţa lor au apărut două tinere frumoase şi
gălăgioase, care atrăgeau atenţia tuturor celor din jur. S-au
studiat reciproc cu coada ochiului, după care şi-au aruncat
priviri repetate şi destul de încurajatoare.
Una dintre fete era brunetă cu ochi verzi şi Iulian
a rămas o clipă pe loc cu privirea aţintită şi atrasă de
frumoasa brunetă. S-au depăşit reciproc de câteva ori. La
un moment dat, trecând pe lângă Iulian, bruneta şi-a dus
mâna la părul făcut coc, şi cu un gest larg şi-a scos un
pieptene, lăsându-l să cadă. Acesta s-a aplecat să-l ridice.
Acelaşi lucru l-a făcut şi fata. S-au oprit amândoi aplecaţi
şi cu mâna întinsă, apoi s-au ridicat şi au rămas în picioare,
faţă în faţă. Ofiţerul a putut s-o admire câteva clipe şi i s-a
părut de o frumuseţe ieşită din comun.
— Iulian, se prezentă ofiţerul.
— Mariana, spuse fata, degajată şi fără timiditate,
căutându-şi colega cu privirea.
Avram, pe fază, discuta cu cealaltă fată, după care
au început să se plimbe împreună. Iulian a încercat şi el
să spună ceva, când s-a trezit cu o avalanşă de întrebări.

Mariana era curioasă să ştie de unde este, unde lucrează şi
locuieşte, dacă are prietenă şi altele.
După primele discuţii pe stradă, locotenentul a
constatat că fata nu are complexe, este gata să lege o nouă
prietenie şi îi place să se distreze. A aflat că terminase liceul
şi se pregătea pentru facultate, dar nu se hotărâse încă la
care va da examen.
Iulian s-a străduit să menţină discuţiile într-un cadru
uşor superficial şi chiar a început să spună nişte bancuri cu
ardeleni, pe care le mai ţinea minte din liceu. Prin gesturi
uşor tandre şi prin complimente repetate, a insistat, astfel
ca frumoasa brunetă să ştie că o place, dar că, deocamdată,
discuţiile sunt dominate de dorinţa apropierii reciproce.
În faţa lor mergea colegul Avram cu proaspăta sa
cunoştinţă, când s-au oprit în dreptul unui mic restaurant
de „mandatar”. Au intrat direct într-un salon, cu doar şaseşapte mese. Interiorul era mobilat frumos şi avea un aer
cochet. O sobă de teracotă,încălzită cu gaz metan, asigura
o căldură plăcută. S-au dezbrăcat şi s-au aşezat la o masă,
într-un colţ. În sală mai erau încă două-trei mese ocupate.
Locotenenţii le-au ajutat pe fete să-şi scoată paltonul
şi au observat că acestea erau „bine făcute”, cu bustul
dezvoltat şi trupuri împlinite.
Au comandat ceva de mâncare şi de băut, negocierile
fiind purtate de Avram, care a cerut câte un grătar slab, cu
garnitură de cartofi, o baterie de vin cu sifon şi, pentru
Iulian, sirop natural. Toate au fost servite cu promptitudine
şi bine pregătite. Fetele au mâncat şi au băut cu poftă,
iar atmosfera devenise extrem de intimă, mângâierile şi
atingerile peste şi pe sub masă fiind dorite şi folosite din
plin.
La un moment dat, locotenentul Bălan şi-a
privit ceasul şi l-a întrebat pe Valentin ce era de făcut în
continuare, fiindcă trecuse de 12 noaptea.
— Stai cuminte, aici la „Şari Neni” proprietăreasa,
adică „mandatara”, care este o unguroaică „ca lumea”.
Dacă vrem, putem rămâne până dimineaţa. Ne aduce ce
dorim să servim în continuare, ne încuie aici, şi la plecare,
dimineaţa, ne deschide iarăşi. Dacă vrem să plecăm între
timp o putem face prin spate. Cunosc eu detaliile fiindcă
am mai fost!
— Bine, dar fetele ce zic?
— La a mea i-am spus şi n-are nimic împotrivă.
Întreab-o şi tu pe a ta.
Iulian, deja obosit, ar fi vrut să plece. Era balonat
după atâta sirop cu sifon. Începuse să-i pară rău că
acceptase să intre în restaurant. În acelaşi timp îşi dorea şi
îi plăcea să stea cu o fată, iar Mariana ştia să se poarte cu
un bărbat. Întrebând-o dacă nu vrea să plece, el fiind dispus
s-o conducă acasă, cu taximetru, aceasta i-a spus:
— Nu pot să merg acum acasă, fiindcă este prea
târziu. Când mi se întâmplă să întârzii la o colegă, mai bine
rămân până dimineaţa, fiindcă ai mei nu mă lasă să merg
noaptea prin oraş. Aşa că le spun varianta cu rămasul la o
colegă. Am mai făcut asta…
A urmat o pauză, l-a prins de mână şi, în timp ce-l
mângâia, i-a şoptit:
— Îmi place de tine şi aş vrea să facem dragoste,
dar tu nu eşti de aici, iar eu nu ştiam că te întâlnesc: aşa că
n-am pregătit nimic şi nu avem unde merge! Stăm aici până
dimineaţă, când ai mei pleacă la serviciu şi, pe la ora opt
mergem la mine acasă.
Iulian nu-i spusese că vine de la spital, iar programul
acesta prelungit, după o lună de carantină, îl cam îngrijora.
Nu făcuse nici un abuz, singurul lucru era că ar fi renunţat
la tot pentru un pui de somn.
Au mai comandant nişte gustări şi băutură, după
care au rămas închişi până dimineaţă. S-a despărţit de
Avram în stradă, cele două perechi luând-o fiecare în altă
direcţie. Şi-au promis să ţină legătura, urmând ca, peste o
lună, la înapoierea lui Bălan, să se întâlnească la brigadă.
Mariana l-a asigurat că vor ajunge repede pe jos
deoarece locuieşte în centru.
Au ajuns la o clădire veche şi impunătoare, fata a
plecat înainte şi, după un timp, i-a făcut semn din uşă să
intre. A urcat câteva trepte şi a intrat în holul apartamentului
de tip vechi, cu spaţii mari şi camere înalte, cu parchet şi
ornamente florale la brâul plafonului, cu mobilă stil făcută
la comandă şi peste tot cu mari covoare persoane în culori
şi nuanţe diferite.
Ofiţerul rămăsese într-o stare de admiraţie
prelungită, iar fata l-a luat de mână zâmbind:
— Ce-ai rămas aşa, ca la dentist? Îţi place casa? Eu
m-am săturat de ea. Este prea încărcată cu de toate. Hai,
dezbracă-te, să facem un duş!
— Stai puţin. Ce este tatăl tău şi unde lucrează?
— Este inginer şi lucrează la o fabrică de aparate
electrice de măsură. Mama este contabilă. Bunicii au fost
bogaţi şi casa, cu tot ce vezi, a fost a lor.
În timp ce vorbea, începuse să se dezbrace. Îşi
desfăcuse cocul, eliberând o coamă bogată de păr negru, ce
contrasta cu albul rozaliu al tenului. Sânii ei plini, rotunzi
şi elastici, tremurau la fiecare mişcare, cerând parcă să fie
protejaţi.
Nu se jena deloc, ba chiar îl provoca pe Iulian.
Trecea prin faţa lui, căutând prin sertare diverse obiecte.
Apoi, având pe ea numai chiloţei albi „tetra”, s-a
oprit, întrebându-l brusc:
— Hai, ce faci? Nu de dezbraci? Te pomeneşti că ţie
ruşine! I-a luat mâinile şi i le-a pus pe sâni. Vai, ce mâini
reci ai! Bine, eu intru în baie şi te las să te dezbraci. Poţi să
vii şi tu, dacă nu, aşteaptă să ies. Dacă s-a încălzit teracota
din dormitorul meu, opreşte gazul metan.
Se mişca dezinvolt, de parcă Iulian nici n-ar fi fost
acolo. Şi totuşi, din când în când se lipea de el, surâzând, îşi
trecea mâna prin părul lui ondulat şi îl săruta uşor pe obraz.
În tot acest timp, locotenentul a stat pe un fotoliu.
Toate simţurile îi erau stimulate de această femeie tânără şi
frumoasă, care venea provocator în întâmpinarea dorinţelor
sale, fără nici o condiţie. Era frivolă, provocatoare dar şi
tandră. Gesturile fetei erau fireşti, lipsite de ostentaţie.
Comportarea ei trăda experienţă şi siguranţă de sine, o
libertate excesivă la vârsta ei.
Neobişnuit cu o astfel de ofertă generoasă şi, marcat
de educaţia primită acasă, plină de prejudecăţi la adresa
fetelor tinere şi extrem de critică faţă de apucăturile lor de

astăzi, Iulian se simţea puţin stânjenit şi chiar temător. Era
îmbrăcat ofiţer, intrase într-o casă de familie bună, fata nu
era la prima aventură şi probabil le mai crease părinţilor
neplăceri iertate din prea multă dragoste pentru copil.
Apoi, mai erau şi atenţionările făcute la serviciu, pe
linie de partid: fiţi atenţi ce faceţi şi cu cine vă împrieteniţi,
aveţi mare grijă să nu vă lăsaţi atraşi în cercuri dubioase;
riscaţi să fiţi compromişi sau racolaţi de cine ştie ce indivizi
periculoşi!
Cât despre relaţiile cu femei mai exista şi teama
complicaţiilor, inclusiv a riscului de a fi obligat să te
căsătoreşti cu o fată rămasă gravidă nu chiar întâmplător şi
care îşi doreşte să se căsătorească tocmai cu un ofiţer. Din baie
s-a auzit glasul Marianei:
— Sunt aproape gata. Vino şi tu! Găseşti aici tot ceţi trebuie, inclusiv un halat.
Iulian a început să se dezbrace. Avea în nări mirosul
de spital. Cu siguranţă, hainele aveau şi ele impregnate
acest miros, fiindcă au fost păstrate în magazia de la triaj.
Mariana, nerăbdătoare, a ieşit în fugă din baie şi a
sărit în pat, intrând sub plapuma de culoare roz, trasă până
peste cap.
Iulian şi-a aşezat hainele militare pe un scaun, în
ordinea dezbrăcării, exact cum făcea la şcoala militară.
Geamurile cu perdele bogate aveau jaluzele trase, aşa că
nu se vedea afară.
La ieşirea din baie, după un duş sumar, l-a cuprins o
dulce toropeală chiar dacă, în ultimele clipe s-a lăsat biciuit
de o rafală de apă rece.
După ce a stins lumina, a intrat repede sub plapumă,
gol puşcă. A nimerit direct în braţele fetei, care la înlănţuit
printr-un sărut brutal, aproape dureros. Cele două trupuri,
vibrând de tinereţe, s-au contopit cuprinse de spasmele
plăcerii. Totul a fost ca o furtună rapidă de vară, cu trăsnete
şi tunete, care se termină la fel de brusc cum începuse.
Se simţea teribil de bine, descătuşat de orice
tensiune şi fără nici un gând. Erau îmbrăţişaţi şi abia acum
simţea cu adevărat pielea catifelată a femeii, coapsele pline
şi carnea tare, trupul ei cald şi uşor transpirat. Mariana îl
mângâia uşor, plimbându-şi mâinile de-a-lungul corpului,
sărutându-l în acelaşi timp, repetat, pe frunte şi pe obraji.
Uşor, uşor, l-a furat somnul.
S-a trezit brusc, la ţârâitul unei sonerii. Mariana a
sărit din pat, acoperindu-se cu halatul lăsat alături.
— Nu ştiu cine poate fi! Stai liniştit. Nu va intra
nimeni la mine în dormitor. Mă duc să văd.
Fata şi-a aranjat din mers părul, şi-a legat halatul cu
cordonul, apoi s-a privit în trecere într-o oglindă.
Iulian a sărit din pat imediat şi s-a îmbrăcat rapid,
ca la alarmă, stabilind un adevărat record în materie. S-au
auzit discuţii şi vocea unui bărbat. Şi-a verificat, cu mâna,
existenţa în buzunarul interior de la piept, al vestonului,a
documentelor personale şi a banilor. Discuţiile au continuat
după care s-au auzit închizându-se uşa şi yala. A apărut şi
Mariana.
— Ce-ai făcut? De ce te-ai îmbrăcat? Şi-a uitat tata
nişte chei şi a trimis pe cineva să le ia. I le-am dat şi gata.
Dezbracă-te, ce mai stai!
L-a luat în braţe şi l-a sărutat.
— Te-ai speriat, sărăcuţul de tine… Cine ştie ce ţiai închipuit! Părinţii mei înţeleg că nu mai sunt un copil
şi apoi tu eşti un băiat serios, eşti ofiţer şi eu mai cunosc
colegi de-ai tăi. Şi tata are prieteni ofiţeri… Chiar nu te
dezbraci?
— Draga mea, trebuie să plec. Eu am ieşit ieri din
spital şi astăzi vreau să mă duc acasă. Ai mei nu ştiu că vin.
Trebuie să ţin regim alimentar, aşa că mama va avea grijă
de mine.
— Ştiu că ai ieşit din spital. Am bănuit că eşti
bolnav, când am văzut că nu bei alcool. Ţi-am luat
documentele în timp ce ai aţipit. Trebuia să-mi spui de ieri.
Asta nu schimba cu nimic lucrurile. Mi-ai plăcut mult de la
început. Ştiu şi cum te cheamă, unde lucrezi şi unde te duci.
Am văzut ordinul de serviciu pentru concediul medical. Te
aştept când te întorci. O să-ţi scriu adresa şi numărul meu
de telefon. Te rog să mă cauţi şi să nu-ţi faci griji. Nu-ţi voi
face nici un rău. Să nu mă uiţi. Înainte de plecare, hai să
mănânci ceva!
Părea sinceră şi emoţionată. L-a luat de mână şi au
intrat în bucătărie. Au mâncat nişte bunătăţi: crenwurşti
fierţi, brânză de vaci şi o cană de lapte bătut.
— Îţi mulţumesc mult pentru tot! O să-ţi scriu!
— Eu îţi mulţumesc! Te aştept, să nu uiţi.
S-au îmbrăţişat şi sărutat îndelung, apoi Iulian s-a
îmbrăcat şi a plecat. Şi-au făcut cu mâna la ieşirea din
clădire. Afară era frig şi începuse să fulguie. Se apropiau
sărbătorile. Deşi era puţin obosit, se simţea foarte bine.
După luna de concediu medical, răstimp în care i-a
trimis Marianei o ilustrată cu formule convenţionale, s-a
întors la spital, unde a făcut din nou analizele, care au fost
bune, iar tov. colonel, medicul, foarte mulţumit. În prima
zi, la brigadă, s-a întâlnit şi cu Avram, căruia îi trimisese de
asemenea o ilustrată.
Bineînţeles că, printre altele a venit vorba şi despre
cele două fete. Avram a ridicat din umeri spunând că nu
merită. Le cunosc mai mulţi băieţi. Sunt fete de gaşcă, fără
prejudecăţi şi principii. Nişte „curviştine”, a concluzionat
el.
Iulian a fost puţin surprins. Nu-şi făcuse iluzii.
Totuşi, Mariana i se păruse sinceră şi, apoi, îi plăcuse
foarte mult ca femeie, deşi aproape că nu o cunoştea după o
singură întâlnire, chiar dacă făcuseră dragoste.
A plecat în frontieră fără să o mai caute şi, prins de
treburi, aproape că a uitat de ea. Până într-o zi, la aproape
o lună după reîntoarcerea la subunitate, când centralistul
companiei l-a anunţat că este căutat la telefon. A ridicat
receptorul, curios.
— Alo, Iulian? Se auzi un glas de femeie.
— Da, cine este?
Mariana, m-ai uitat? De ce nu ţi-ai respectat
promisiunea?. Te-am supărat cu ceva sau te-ai luat după
bârfe? Vezi, eu tot te-am găsit. Vreau să ne vedem. Ce zici?
— Scuză-mă, dar am fost foarte ocupat şi nu pot
pleca de aici când vreau. O să te sun, promit!
Nu a mai aşteptat să continue discuţia şi a închis.
Apoi i-a făcut observaţie centralistului să nu-l mai cheme

la telefon, dacă este căutat pe centrala civilă din comună,
decât dacă cel care sună îşi spune numele.
După alte câteva zile, a fost chemat la telefon de
comandantul batalionului de grăniceri, colonelul Dumitraş
Ilie.
— Să trăiţi, locotenent Bălan Iulian! Ordonaţi!
— Ce faci tinere? l-a auzit în receptor pe comandant.
Ia, vorbeşte aici!
— Alo, Iulian, sunt Mariana, ce faci? Mi-e dor de
tine. Când ne vedem?
Bălan rămăsese fără replică. Ce căuta ea la
comandantul batalionului, în birou. Cum ajunsese acolo?
— Bună! Sunt ocupat şi am mult de lucru. Când o să
vin la oraş, te anunţ şi ne vedem.
Nu ştia ce să mai spună. Auzea în telefon mai multe
voci.
— Iulian, uite, tovarăşul colonel spune că-ţi dă voie
să vii la oraş, dacă vrei.
— Bine, când mai termin treburile, o să-i raportez şi
am să vin să ne întâlnim.
— Abia aştept! Te sărut. Te sărut, încheie Mariana
discuţia.
Ofiţerul a aşteptat o clipă, apoi l-a auzit pe
comandant.
— Ce tot aştepţi invitaţii? Cum poţi să laşi să te
aştepte aşa o fată frumoasă? Să-mi raportezi când vrei să-ţi
dau o permisie.
— Am înţeles. Să trăiţi!
A închis telefonul şi a rămas pe gânduri. De ce a fost
aşa amabil comandantul de batalion? Nici urmă de supărare
pentru că a fost deranjat. Şi apoi, cum de a primit-o în
birou?
Spunea că tatăl ei are prieteni ofiţeri. Probabil că-l
cunoaşte pe colonelul Dumitraş. Te pomeneşti că-s prieteni
şi că o ştie pe fată.
Până una alta, Bălan a reuşit s-o evite, dar, în
continuare, nu ştia cum se va descurca. Apoi, trebuia să
recunoască cinstit că şi-ar fi dorit s-o mai întâlnească şi în
alte condiţii, aşa, pentru orgoliul său de bărbat, dar şi pentru
plăcerea reală de a avea relaţii cu o fată aşa de frumoasă. Că
Mariana se iubea şi cu alţii, asta era altă poveste.
N-a apucat să ceară permisia promisă de comandantul
batalionului, când, într-o seară de primăvară timpurie, în timp
ce mergea prin comună spre subunitate, întorcându-se de la
întâlnirea avută la şcoală cu câţiva profesori, parteneri de
sport, a avut o surpriză. Se deplasa, pe mijlocul străzii, ca de
obicei, când a simţit în spatele său zgomotul unei maşini.
A continuat să meargă, retrăgându-se din ce în ce
mai mult spre marginea drumului. Cu toate acestea, maşina
nu l-a depăşit iar, la un moment dat, a auzit-o oprinduse în urma sa, cu farurile stinse. S-a întors şi a văzut o
limuzină neagră, o Volgă mare, rusească, maşină folosită
de oficialităţile de partid şi de stat şi de directorii marilor
întreprinderi.
În primele momente, a crezut că prin zonă s-o
fi rătăcit vreuna dintre „mărimi”. S-a gândit că şoferul,
văzând la lumina farurilor că era militar a vrut să-l întrebe
ceva. Deodată, s-a deschis portiera şi a coborât o femeie.
— Eu sunt, Iulian, Mariana! Dacă nu ai putut veni
tu la mine, am venit eu. Am aici o colegă ce mă aşteaptă.
S-a aplecat apoi spre geamul lăsat al şoferului,
spunându-i:
— Mulţumesc, nea Ioane! Poţi să pleci. Eu aici am
vrut să ajung.
Iulian s-a dezmeticit şi s-a apropiat imediat.
— Stai aşa, tovarăşe! Aici este zonă de frontieră.
Te rog să opreşti motorul, să cobori şi să-mi prezinţi
documentele dumitale şi ale maşinii.
Şoferul a deschis portiera şi a coborât. Apoi,
zâmbind, a ridicat mâinile, în semn că se predă.
— Tovarăşe locotenent, ştiu unde mă aflu şi vă
rog să vă liniştiţi, fiindcă nu sunt infractor şi nu m-am
rătăcit. Maşina este a comitetului regional de partid, iar
eu sunt şoferul tovarăşului secretar al regionalei de partid
cu probleme organizatorice, tovarăşul Vasile Badea.
Domnişoara este fiica dânsului şi m-a rugat să vin până
aici. Tovarăşul secretar ştie şi mi-a ordonat să merg cu
domnişoara Mariana la plimbare unde doreşte.
A scos legitimaţia şi buletinul, pe care i le-a dat
locotenentului. Acesta le-a verificat la lumina lanternei,
după care i le-a înapoiat. În tot acest timp, Mariana a
aşteptat alături, cuminte, după care a intervenit:
— Acum poţi să pleci! Eu mă întorc mâine acasă. Aici,
în comună, am o colegă de liceu care mă aşteaptă.
— Stai, nu pleca, tovarăşe! Apoi, i se adresă
Marianei. Îmi pare rău, colega ta a trebuit să plece aşa că
nu-i acasă şi m-a rugat, dacă o cauţi, să-ţi transmit scuze şi
că te va căuta ea când revine. Eu sunt de serviciu şi trebuie
să plec în frontieră. Sunt planificat în misiune, aşa că mă
bucur că ne-am văzut, dar trebuie să te întorci acasă! Apoi
se adresă şoferului: Veţi pleca înapoi împreună! Vă rog să
aşteptaţi puţin.
O luă de braţ pe fată şi o strânse uşor, întorcând-o cu
spatele la maşină.
— Nu glumesc, Mariana! Trebuie să pleci! Îţi
mulţumesc că ai venit să mă vezi. Ştiu că nu ai nici o colegă
aici. Dacă nu mă asculţi, îl sun pe tatăl tău. Te rog, nu strica
totul. Ai puţină răbdare şi o să ne întâlnim, fiindcă şi eu
doresc acest lucru. Fii ascultătoare şi va fi bine. Crede-mă!
Mariana l-a ascultat docilă, apoi a izbucnit:
— Tâmpitule! Cine te crezi de faci pe grozavul? Să
nu-ţi pară rău!
Apoi, nervoasă, s-a urcat în maşină, iar şoferul a
întors şi a demarat în viteză.
A rămas ţintuit pe loc. Gândurile îi erau învălmăşite
în cap şi parcă, deodată, îl şi durea. Oare procedase bine?
S-a speriat când a auzit cine este tatăl ei. Odraslă de şef
mare, fata îşi făcea de cap, iar capul îl avea în sac. Dacă ar
fi avut locuinţă, poate ar fi oprit-o. În fond, a venit singură,
fără să-i promită ceva.
Totuşi, este mai bine aşa! Dacă rămânea, unde o
ducea? Poate la unul din prietenii săi profesorul, care locuia
singur.
Continua să se frământe, în timp ce se îndrepta încet
către subunitate. Îşi dădea seama că a jignit-o şi îi părea
rău. Ţinea şi se gândea la ea. În fond, Mariana se purtase

frumos, i s-a dăruit şi a ţinut mult să se revadă. A insistat
să se reîntâlnească, procedând aşa cum credea ea că trebuie
s-o facă.
Până la urmă, totuşi, s-au întâlnit. În luna mai, luna
îndrăgostiţilor. S-au distrat bine. Pe Iulian, îmbrăcat civil
de data asta, îl deranja faptul că Mariana era cunoscută de
multă lume şi că, oriunde apărea, veneau câţiva bărbaţi
s-o îmbrăţişeze. A înţeles că fata avea bani de buzunar, pe
care îi oferea cu uşurinţă pentru consum sau la împrumut.
Astfel că, de regulă, obţinea ceea ce dorea şi orice refuz sau
insucces o transforma, dintr-o persoană liniştită şi calmă,
într-una excesiv de nervoasă şi răutăcioasă.
S-au despărţit după câteva zile extrem de plăcute
şi urma să se reîntâlnească cu proxima ocazie. Numai că,
între timp a intervenit ceva neprevăzut.
Locotenentul Bălan Iulian a fost chemat la raport,
la tovarăşul general comandant al brigăzii de grăniceri
din oraşul capitală a regiunii. Până să intre în cabinetul
generalului, a suportat o mulţime de întrebări şi sfaturi.
Nimeni nu cunoştea motivul chemării la raport. Când
a intrat în cabinet, generalul era în picioare şi privea pe
fereastră. S-a întors şi i s-a adresat jovial.
— Te-am chemat pentru o discuţie ca între bărbaţi.
Stai jos!
Locotenentul Bălan s-a aşezat pe fotoliul din faţa
biroului. Generalul s-a aşezat şi el de partea cealaltă, după
care şi-a aprins o ţigară.
— Să nu mai lungesc vorba. Am fost informat
că te întâlneşti cu fata tovarăşului secretar Badea, de la
comitetul regional de partid. O cunosc, este o fată frumoasă
şi deşteaptă. Aşa este?
— Da, răspunse scurt ofiţerul.
— Şi ce ai de gând?
Iulian n-a ştiut ce să răspundă. Avea o privire mirată,
la care generalul a început să zâmbească.
— Adică, te însori cu ea sau nu te însori?
— Nu ştiu ce voi face. Deocamdată, nu!
— Mă băiatule, fii atent la ce-ţi spun. Tovarăşul
Badea a aflat de tine de la Mariana, parcă aşa o cheamă.
I-a spus că te iubeşte. Ieri m-a sunat şi m-a întrebat de tine.
Vrea să ştie dacă eşti om serios. Dacă vă logodiţi, te mut
aici, la brigadă, şi îţi dau o funcţie la un birou. Apoi va
avea grijă de tine socrul tău. Dacă este numai o aventură, te
sfătuiesc s-o laşi în pace sau, altfel spus, să te laşi păgubaş,
fiindcă rişti foarte mult! Ai înţeles?
— Da!? Eu nu sunt pregătit acum tovarăşe general,
să mă însor. Am alte proiecte de realizat.
— Eu te sfătuiesc să te mai gândeşti. Mulţi ar vrea
să fie în locul tău! Ce alte proiecte ai? Nu-ţi dai seama ce
avantaje te aşteaptă. Treaba ta! Vezi să nu pleci şi de aici!
Aştept peste trei zile să-mi dai un răspuns, cu da sau nu. Ai
înţeles? Eşti liber.
— Am înţeles!
S-a întors la subunitate. La termenul stabilit a
raportat telefonic generalului comandant că nu poate să
se însoare acum. A auzit în receptor doar atât: „Bine” şi
telefonul a fost închis.
Peste câteva luni, a aflat că domnişoara Mariana s-a
logodit cu un ofiţer de miliţie din Târgu Mureş.
În anul următor, a fost avansat în grad şi mutat
într-un alt sector de frontieră. În agenda personală a
rămas un număr de telefon. Al fetei brunete cu ochii
verzi. Imaginea ei i s-a păstrat în memorie mult timp.
Peste ani, când lucra la Comandamentul Trupelor de
Grăniceri, un coleg, care s-a întors din misiune, i-a povestit
că a întâlnit în tren o doamnă, pe nume Mariana, brunetă,
frumoasă şi cu un băieţel în braţe.
Văzându-l îmbrăcat grănicer, doamna l-a întrebat dacă
cunoaşte un ofiţer, pe nume Bălan. I-a răspuns afirmativ, iar ea
l-a rugat să-i transmită multe sărutări şi îmbrăţişări mărturisind
cu emoţie că acest bărbat a fost cea mai mare dragoste a ei din
tinereţe.
Maiorul Bălan a mulţumit pentru mesajul transmis
şi a mărturisit la rândul lui:
— Îmi amintesc cu drag de Mariana. Era răpitor de
frumoasă şi cu un suflet generos. A fost o poveste întreagă.
Mi-ar face plăcere s-o revăd. Îţi aminteşti unde a coborât?
— Da, la Ploieşti. Spunea că se duce la nişte rude.
Avea un băieţel foarte neastâmpărat, pe care tot timpul îl
certa: „Fii cuminte, că mă superi, Iulian!”

Arhivă