COROANA CAZONĂ A SONETULUI ROMÂNESC
Sonetul e o specie literară privilegiată. El dă măsura şi prestigiul unei poezii naţionale. Marii poeţi ai lumii au printre capodoperele lor şi multe sonete, de-ar fi să amintim doar pe Dante Aligheri şi Petrarca, pe Wiliam Shakespeare şi Charles Baudelaire.
În literatura română primul a scris sonete Gheorghe Asachi, ca Eminescu să ridice acest gen al poeziei pure pe cele mai înalte culmi, iar Victor Eftimiu să scrie peste 1000 de sonete, record depăşit în literatura universală poate numai de spaniolul Lope de Vega. Toate aceste argumente, ca şi altele pe care nu este locul ca să le numesc aici, l-au determinat pe Radu Cârneci, decanul de vârstă al poeţilor români să alcătuiască şi publice ANTOLOGIA SONETULUI ROMÂNESC, lucrare monumentală, în trei volume (Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2007, 2008, 2009). Însoţită de un solid şi valoros aparat critic.
Autorul antologiei, el însuşi un distins poet şi traducător de poezie, consideră, pe bună dreptate, în prefaţa volumului I că SONETUL constituie COROANA DE AUR A POEZIEI. El apreciază că antologia recentă se impunea „ca o necesitate de istorie culturală, spre a demonstra că, într-o perioadă relativ scurtă (de nici două sute de ani!) poezia românească, în principal sonetul a parcurs o distanţă spirituală pe care alte culturi au împlinit-o într-un mileniu, aproape”.
Citind cu luare aminte cele trei volume ale antologiei, constatăm că printre cele câteva sute de nume de sonetişti multe aparţin unor ofiţeri de carieră sau sunt rodul experienţei de combatanţi pe front ai unor poeţi consacraţi. Numărul şi valoarea sonetelor scrise de aceste două categorii de autori ne determină să-l parafrazăm pe domnul Radu Cârneci şi să considerăm acest corpus de lucrări drept o coroană cazonă a sonetului românesc.
Printre pionierii genului, care a scris sonete înaintea lui Eminescu, chiar, s-a numărat colonelul Theodor Şerbănescu (1839-1901), membru marcant al Junimii. Sonetele sale au o fluenţă şi o muzicalitate aparte, influenţate poate de muzica fanfarelor militare, atât de familiară ofiţerului de odinioară.
Câţiva dintre sonetiştii militari nu au apucat să-şi ducă opera la bun sfârşit, deoarece au căzut la datorie în tranşeele celor două războaie mondiale. Primul erou dintre sonetişti, cronologic vorbind, a fost Constantin T. Stoika (1892-1916), căreia Editura Militară i-a dedicat o monografie, iar revista Viaţa Armatei a instituit un premiu literar pentru debutanţi, care îi poartă numele. Un răsunet deosebit a avut în epocă opera şi pilda eroică a preotului militar Alexei Mateevici (1888-1917) din Basarabia. El este autorul celebrului şi răscolitorului poem “Limba noastră”, iar unul din sonetele selectate în antologie este datat “30 iunie, Mărăşeşti”.
O surpriză o constituie şi “Sonetul de izbândă” al lui Tudor Arghezi, din care cităm:
Izbânda strânse-alături vitejii la festin.
În platoşe, sub coifuri, cu suliţi şi topoare.
Şi zalelor frecate din nou, licăritoare,
Li se stropea oglinda cu picături de vin.
Printre autorii contemporani care au purtat uniformă sau au slujit sub drapel în civil,se numără Dragoş Vicol, redactor la Viaţa Militară, Nicolae Rotaru, redactor şef al revistei Pentru Patrie, Valentin Nicoliţov, redactor şef al revistei Haiku. De asemenea, există doi poeţi din arma grăniceri, colonelul în rezervă Vasile Ursachi şi semnatarul acestor rânduri. Format ca ziarist în gazeta de armă Frontiera, Vasile Ursachi a publicat, în afară de alte lucrări, şi o carte de sonete, pătrunse de un puternic filon filosofic şi accente sociale acute, precum în «A treizeci şi cincea epistolă», din care cităm:
Ce laşi, cât de mişei putem să fim!
Nu mergem la război, dar facem arme,
să poată alţii ţestele să-şi sfarme
ori să îngraşe brazda-n ţintirim….
Când se întorc biruitori ostaşii,
tu în armuri de gală-i înfierezi,
eu ode însăilez, pentru aezi,
să nemurim eroic ucigaşii.
Apoi, când pacea s-a reaşezat,
Ne-acoperă căprarii cu scuipat.
Dar cel care s-a impus cel mai mult în lumea restrânsă dar elevată a citirilor de sonet a fost Vasile Preda(1951-2003), fost redactor al Vieţii Militare şi şef al redacţiei de radio a Armatei. El a scris un volum de sonete prin care şi-a propus să urmeze sonetele lui Vasile Voiculescu, care la rândul său l-a continuat pe Wiliam Shakespeare. Volumul, apărut postum, prin grija unor prieteni, printre care un alt ofiţer de grăniceri, poet şi el, George Mihalcea, este una din cele mai strălucite creaţii ale genului din literatura română, fapt ce l-a determinat pe antologator să selecteze mai multe poeme de la Vasile Preda decât de la mulţi alţi autori. Ceea ce a reuşit Vasile Preda ca poet a fost îmbinarea firească dintre filozofie şi poezie, ca în următoarele versuri scrise parcă sub semnul premoniţiei:
Perechea viaţă-moarte cum aleargă,
Nimic şi Tot cum curg din unu-ntr-altul,
Şi nici nu simţi cum se reface saltul
Şi-nvaţă iar ţărâna cum să meargă!
…Nu-i conţinut, nu e întreg, nici parte,
Nu e Aici, nici Peste Tot nu este,
Ci doar mişcarea merge mai departe
Şi o vibraţie ce dă de veste;
Doar gândul stă. Împătimit şi rece
Şi lumea peste sine se petrece!…
Ne încântă asemenea reuşite ale camarazilor de arme şi confraţilor de condei. Învăţat cu regulile stricte ale vieţii de ostaş, creatorul în uniformă e mai în măsură decât alţii să se încadreze în Patul lui Procust al sonetului. Nu altfel s-au întâmplat lucrurile cu creatorii din haiku-ul românesc, unde Florin Vasiliu, Valentin Nicoliţov, Ene Zărneşti (care la începutul carierei a fost grănicer) şi Constantin Stroe, colaborator al revistei Frontiera se numără printre promotorii genului în limba română.
Col.(r) Vasile MOLDOVAN
