CORELAŢIA DINTRE GENERALUL UMAN ŞI CONCRETUL ISTORIC ÎN ESENŢA UMANĂ

Conceptul de esenţă umană pentru a fi definit şi formulat, are nevoie de conceptul altui lucru, are nevoie să fie încadrat în sfera unei noţiuni mai generale, care-i constituie baza şi din care trebuie să fie format.

Această noţiune de maximă generalitate în care se încadrează omul, esenţa umană, este natura sau existenţa, care-i constituie temeiul originar, adică esenţa obiectivă de gradul prim.

Idealismul sau metafizica, teologică sau speculativă, explică lumea şi natura omului prin Dumnezeu, prin spirit, sau altfel spus, studiază natura transcendentă a existenţei, mai popular, cunoaşterea raţională a lui Dumnezeu şi a sufletului, în afara fizicii, în afara universului fizic şi sensibil.

Ori, în opoziţie cu caracterizarea ontologică monist-idealistă a existenţei, caracterizarea monist-materialistă a existenţei are ca premisă principală ideea primordialităţii şi obiectivităţii  materiei, ideea că natura, cosmosul, universul este subiectul prim al tuturor schimbărilor, al tuturor formelor de mişcare, de organizare şi viaţă.

Ideea că existenţa sau natura sau non-eul, fiinţează şi acţionează nu numai sub forma obiectului fizic, anorganic, neviu, nu numai sub forma obiectelor organice, biologice, vegetale şi animale, ci şi sub forma subiectului uman ca obiect psiho-fiziologic, ca parte specifică a naturii, ca întreaga şi reala fiinţă a omului, ca fiinţă vie cu senzaţii şi conştiinţă, ca unitate organică, individuală şi vie, a spiritului şi naturii, precum şi ca unitate organică nemijlocită a subiectului şi obiectului, a eului şi non-eului, în sfârşit, caracterizarea ontologică monist-materialistă a existenţei are ca premisă pincipală ideea că, în pofida infinitei diversităţi calitative de forme concrete de organizare, natura este unică, unitară şi indivizibilă, că ea, natura, inclusiv societatea, pe o anumită treaptă a dezvoltării sale, anume în etapa mişcării biologice şi sociale, pe scurt, bio-sociale se exprimă în două forme fundamentale, deosebite dar inseparabile: în forma materială şi forma ideală, adică forma psihică, reflectorie, oglinditoare (reflectarea conştientă, conştiinţa ca produsul cel mai înalt, floarea materiei), forme unitare şi contradictorii, care nu se identifică, dar nici nu se separă sau opun în mod absolut, în sensul negării dualiste reciproce.

După ce am definit natura sau existenţa din punct de vedere materialist, ca noţiune filozofică de maximă generalitate, să definim acum categoria de esenţă umană.

Din caracterizarea monist-materialistă a existenţei sau naturii formulată mai sus, noi vedem de la început că omul, esenţa umană, se încadrează în sfera de maximă generalitate a categoriei de existenţă ca parte specifică şi integrantă a acesteia. Aşadar , definirea sau caracterizarea omului sau esenţei umane trebuie să pornească de la această teză: natura sau existenţa constituie temeiul originar al esenţei umane, natura sau existenţa constituie esenţa obiectivă de gradul prim, adică posesoare de esenţialitate iar esenţa umană constituie esenţa obiectivă de gradul secund, derivat, mai precis, esenţa subiectiv-obiectivă, individualizată, în dependenţă şi condiţionare eternă faţă de prima, de natură.

În determinarea esenţei umane trebuie să includem atât obiectivitatea cât şi subiectivitatea omului, atât dimensiunile sale obiective, materiale, corporale, cât şi cele subiective, psihice.

Conţinutul noţiunii de esenţă umană, cuprinde trei componente principale:

esenţa naturală, corporală, antropologică a omului, altfel spus: esenţa general-umană sub raportul antropologic, unitatea structurii antropologice a genului uman, deci natura sau esenţa materialist-biologică, esenţă obiectivă şi primordială, exprimată în totalitatea trebuinţelor materiale vitale;

esenţa spirituală, psihologică, general-umană, conştiinţa, concretizată în raţiune, sentiment şi voinţă, deci esenţa subiectivă şi derivată, întrucât subiectivul este produsul obiectivului;

esenţa socială, practică ce rezidă în ansamblul relaţiilor sociale, materiale şi ideologice, istoriceşte determinate, deci esenţa socială concret-istorică, practică, coprimordială şi obiectivă.

Întrucât aceste componente coexistă, se întrepătrund, se integrează şi interdetermină, esenţa umană nu este o sumă sau un sistem aditiv ci o structură specifică, integrativă şi superioară a acestora, mai pe scurt, esenţa umană este o esenţă subiectiv-obiectivă, o esenţă bio-psiho-socială, o esenţă antroposocială.

Potrivit interpretării materialiste juste, prin latura sau esenţa lui naturală, antropologică, adică biologică, şi mai precis bio-psihică, omul este în mod strict integrat în natură, în mediul natural iar prin latura sau esenţa lui socială, practică şi esenţa lui psihologică conştientă, omul este în mod strict integrat în societate, în mediul social-istoric.

Dar întrucât mediul natural şi mediul social, istoria naturii şi istoria societăţii, sunt părţi constitutive şi complementare ale existenţei sau lumii obiective, părţi care acţionează ca un tot, concomitent şi unitar, asupra naturii omului, evident că nu poate fi vorba aici de o justă determinare, de o anulare a monismului materialist.

Examinată prin prisma dialecticii generalului si particularului, esenţa umana este o categorie sau un concept general cumulativ, fiind în egala măsură o categorie istorică generală ca şi o categorie istorică concretă, căci trăsăturile specifice concret-istorice ale esenţei umane sunt expresii istorice particulare ale trăsăturilor istorice generale ale esenţei umane.

Din punct de vedere monist-materialist, dacă se vrea a se judeca faptele, evoluţia relaţiilor omeneşti, este necesară preocuparea imediată de natura omenească în general şi ulterior de natura omenească istoriceşte modificată în fiecare epocă istorică.

De aici înţelegem în mod explicit ideea corelaţiei dialectice dintre general si particular, dintre generalul-uman si concretul-istoric în conţinutul noţiunii de esenţă umana.

Prof. Dr. Nicu VINTILĂ