Selectați pagina

Constantin Dudu Ionescu: ACUM AM AVEA NEVOIE DE UN NOU PROIECT NAŢIONAL

Constantin Dudu Ionescu (n. 21 mai 1956București) este un politician român. A fost secretar de stat membru al guvernului, la Ministerul Apărării Naționale, susținut de PNȚCD, apoi ministru al apărării naționale (11 februarie – 17 aprilie 1998), iar mai apoi minstru de interne (21 ianuarie 1999 – 28 decembrie 2000). Constantin Dudu Ionescu este licențiat al Facultății de Aeronave din cadrul Universității Politehnice Bucuresti; și-a început cariera ca inginer și a fost cercetător la Centrul de Motoare de Aviație București.

ACUM AM AVEA NEVOIE DE UN NOU PROIECT NAŢIONAL

GI: Domnule Constantin Dudu Ionescu, înainte de orice vreau să vă mulţumesc pentru amabilitatea şi disponibilitatea dumneavoastră de a accepta această discuţie al carei rezultat intenţionăm să îl publicăm în numărul 47-48 al revistei Gândul Anonimului. În al doilea rând se cuvine să vă mulţumesc în numele membrilor cenaclului şi în mod deosebit în numele participanţilor la şedinţa aniversară organizată în vară, pentru sprijinul pe care ni l-aţi acordat, pentru găzduirea acestei şedinţe în liniştea paradisiacă a terasei din casa dumneavoastră de la Tătărani şi pentru faptul că aţi fost alături de noi în acele minunate zile de iulie.

După cum bine ştiţi, Cenaclul Anonimul a fost înfiinţat de un grup de pensionari militari care locuiesc în cartierul Drumul Taberei din Bucureşti, care cultivă arta şi frumosul cu entuziasm şi pasiune.

Aţi făcut parte într-o perioadă a vieţii şi a carierei dumneavoastră din conducerea superioară a Armatei române.

Ce a însemnat pentru dvs. întâlnirea cu Armata şi problemele ei din poziţia menţionată?

DI: În primul rând doresc să vă mulţumesc pentru posibilitatea pe care mi-o oferiţi de a avea o discuţie cu cititorii revistei Gândul Anonimului. Este adevărat, am avut onoarea să fac parte din conducerea Ministerului Apărării Naţionale şi nu a Forţelor Armate. A fost una dintre cele mai interesante, fructoase şi pline de învăţăminte perioade din experienţa mea de om politic. Legătura mea cu organismul militar era mai veche. Fusesem, în legislatura precedentă, secretarul Comisiei de Apărare şi Ordine Publică din Camera Deputaţilor şi participasem la dezbaterea şi aprobarea unor legi importante în domeniu. Mai mult, tot în acea perioadă, absolvisem cursurile Colegiului Naţional de Apărare şi ale Institutului pentru Managementul Resurselor pentru Apărare, din Monterey SUA. Îmi permit aici o paranteză, pentru a mă lăuda puţin:  fără a fi prea mândru de mine, am o foarte mare contribuţie la aducerea singurei filiale externe a institulului din California în Romania, la Braşov, în cadrul Academiei Forţelor Aeriene. În tot acest răstimp, de aproape şase luni, am avut şansa să cunosc personalităţi, militare şi civile, de un înalt profesionalism, cu o mare dragoste de ţară şi, nu în ultimul rând, ferme în apărarea propriilor convingeri (este o trăsătura de caracter pe care o apreciez mult). Problemele întâlnite au fost semnificative: lipsa resurselor, controlul civil, modernizarea forţelor armate (resurse umane, pregătire, înzestrare) şi a structurilor ministerului, colaborarea cu NATO ş.a.m.d. Unele dintre ele au fost rezolvate, altele nu (resursele alocate sunt insuficiente în continuare) dar întotdeauna a existat bună credinţă şi profesionalism în abordarea lor.

GI: Armata română a fost restructurată şi reorganizată pe modelul şi principiile armatelor membre ale NATO. S-a întrerupt astfel o tradiţie şi a dispărut o perioadă şi o formă de educaţie care au marcat toate generaţiile de înaintaşi. Dacă ar fi să faceţi o analiză şi o evaluare personală a consecinţelor acestor transformări profunde care ar fi rezultatele bune şi mai mai puţin bune pe care le-aţi putea sublinia?

DI: Întrebarea d-voastră naşte o alta:  Care tradiţie? Cea a unei armate de 360000 de oameni care era, de fapt, o sumă de unităţi sau mari unităţi de muncă forţată pe şantierele unui neavenit din fruntea ţării. Tradiţia unei armate plină de grade superioare şi fără luptători, plină de politruci care puteau da ordine militarilor autentici şi în care funcţia bătea gradul. Sau tradiţia autentică a unei armate mai puţin înzestrată cu tehnică militară (vina politicului din toate timpurile) dar cu eroii de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti şi din bătăliile celui de al doilea război mondial care avea ofiţeri şi generali şefi de promoţie la Saint Cyr. Să mă explic. După războiul de independenţă în care armata română, admirabil condusă de, atunci, de domnitorul Carol, nu a fost cu nimic inferioară armatei otomane sau ruseşti, chiar dimpotrivă am putea spune (fără să ne înfumurăm), a urmat o perioadă în care, în pofida unor succese militare (a se vedea, de exemplu, cele două războie balcanice), datorită conjuncturii politice favorabile înzestrarea şi, în general, atenţia acordată armatei nu au fost la un nivel acceptabil. Rezultatul a fost campania stânjenitoare de peste Carpaţi din 1916 şi, de ce nu, mai ales în privinţa echipării, rezistenţa din Moldova, când numai eroismul soldatului obişnuit, încurajat este adevărat şi de promisiunea (respectată de altfel) reformei agrare, pregătirea ofiţerilor şi generalilor şi misiunea generalului Berthelolt au salvat situaţia dezastruoasă în care se afla statul român. Dar tot aici a renăscut adevărata armata regală a României care a ajuns, întregită şi cu unităţile ardelene, la Budapesta în 1919, salvând pentru încă 25 de ani Europa Centrală de comunism (din păcate şi de neînţeles, azi nu prea se mai vorbeşte de acea campanie extraordinară). Deci, pentru mine cel puţin, tradiţia la care va referiţi este tradiţia Armatei Regale din 1919 şi a Armatei Regale din 1944 care, la 25 octombrie, de ziua Regelui Mihai, elibera Careiul. Adică tradiţia unei armate care, atunci când este bine structurată, condusă bine la nivel strategic şi tactic şi modern înzestrată, poate performa şi îndeplini misiunile încredinţate. În ceea ce priveşte etapa actuală, eu cred că forţele armate au demonstrat că au militari, ofiţeri şi generali ce pot îndeplini cele mai dificile misiuni. Spre exemplificare aş aminti numai operaţiunea Alba din Albania din 1997, când nu eram încă membrii NATO, şi operaţiunile recente din Afganistan. Din păcate, restrângerile bugetare şi unele cheltuieli mai puţin chibzuite, precum şi unele dintre reformele neadecvate şi restructurările neduse până la capăt nu ne pot face să afirmăm, fără urmă de tăgada, că organismul militar este astăzi în forma sa optimă. Şi pentru că tot am menţionat Alianţa Nord Atlantică îmi permit două scurte comentarii. Primul este legat de aportul extraordinar al Forţelor Armate care a dus la integrarea ţării noastre în NATO. Aprecierea de care s-au bucurat şi se bucură militarii români în rândul colegilor lor stă mărturie. Structurile militare au înţeles mult mai repede decât mulţi dintre noi că în calitate de membrii NATO avem numai de câştigat. În al doilea rând, la fel ca şi în cazul Uniunii Europene, nimeni nu a cerut României şi românilor să bată (slavă Domnului, cu succes) la porţile celor două entităţi. Integrarea în UE şi NATO este cel de-al doilea mare proiect naţional după cel paşoptist şi reprezintă, printre altele, garanţia ireversibilităţii proceselor democratice în ţara noastră.

GI: Popoarele constituite ca naţiuni în limitele geografice, economice, culturale şi social administrative ale statelor naţionale create în secolele al XIX-lea şi al XX-lea se identifică prin simboluri sacre cum sunt: imnurile naţionale, drapelul, stema şi însemnele specifice precum decoraţiile, ordinele ş.a. Armata ca instituţie esenţială, ca garantor al libertăţii şi suveranităţii naţionale şi-a creat propriile ei însemne:drapele ale marilor unităţi, ordine şi medalii, însemnele de armă ş.a. Ce semnificaţie şi ce dimensiune mai au aceste simboluri în condiţiile integrării în NATO ?

DI: Ideea că, fiind membru al Alianţei, pierdem din specificul naţional este mai veche şi, în opinia mea, nu este decât altă faţă a unei alte idei „interesante”, lansată pe la începutul anilor 90, anume neutralitatea. Cei ce nu doreau o modernizare, făcută cu cap, a României propovăduiau păstrarea unei distanţe de siguranţă faţă de civilizaţia spaţiului atlantic căruia, de fapt, îi aparţinem. Când intri într-un club select nu pierzi nimic ci din contră, dacă eşti serios şi responsabil, ai doar avantaje. Asta nu inseamnă că în cadrul celor două organizaţii trebuie să stăm cu capul plecat ca, pe vremuri, în faţa Înaltei Porţi. O astfel de atitudine nu aduce respect, dimpotrivă. Pe de altă parte s-ar putea să aveţi dreptate când aţi formulat întrebarea pentru că am senzaţia, unerori, că unii dintre reprezentaţii noştri de la cele mai înalte ranguri au, câteodată, tendinţe de comportament cam obedient. În concluzie, tot ce reprezintă suveranitate naţională are şi trebuie să aibă şi în continuare aceleaşi semnificaţii ca şi atunci când au fost înfiinţate.

GI: Sunteţi inginer de aeronave şi, din informaţiile pe care le deţin, aţi lucrat până la revoluţie în cadrul INCREST (Institutul Naţional de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică) care a adunat elita tehnică intelectuală a anilor 80, cei mai buni absolvenţi ai institutelor de învăţământ tehnic superior şi cei mai buni matematicieni. Ce amintiri aveţi din acea perioadă şi mai ales ce v-a determinat să vă întrerupeţi cariera inginerească pentru a intra în complicatul hăţiş al vieţii politice?

Într-adevăr, am lucrat câţiva ani, până în 1992, la INCREST după ce mai înainte fusesem angajat la INMT, un alt institut de cercetare. Pentru că tot am amintit de INMT aş menţiona aici şi alte institute cum ar fi ISPE, ICEMENERG, IPROLAM, INCERC ş.a.m.d. fiecare cu rezultate şi culturi organizaţionale diferite, fiecare adaptându-se diferit la economia de piaţă. Discuţia despre cercetarea din România este una lungă, care ar merita un spaţiu mai larg decât al acestui interviu. Amintirile sunt dulci amare. Entuziasmul tinereţii, profesia, fără falsă modestie, specială de inginer de aviaţie, lipsa de viziuni strategice şi gestionarea inadecvată a resurselor, imixtiunea politicului – toate aceatea formează un tablou incomplet al ceea ce era atunci cercetarea românească, cel puţin în domeniul pe care îl cunosc. În altă ordine de idei, am ales politica din mai multe motive: o moştenire în familie (bunicul matern, învăţător ca profesie, a fost deputat ţărănist), şansa unică de a-l cunoaşte, în decembrie 1989, pe Corneliu COPOSU cu întreaga generaţie a domniei sale de luptători pentru democraţie şi, nu în ultimul rând, pentru că eu consider că nu poţi participa la viaţa cetăţii doar chibiţând.

Ce v-a marcat, în perioada după revoluţia din 1989, din punct de vedere al experienţei de viaţă, al oamenilor pe care i-aţi cunoscut şi cu care aţi colaborat, al situaţiilor mai simple sau mai complicate prin care aţi trecut?

Perioada în care am fost implicat direct în politică a fost plină de evenimente şi lucruri care de care mai interesante. Dar ceea ce m-a marcat a fost bucuria de a cunoaşte, aşa cum am menţionat mai sus, generaţia lui Corneliu COPOSU, generaţia martirilor, temniţelor comuniste, destinul lor, cum bine spunea Ion DIACONESCU, un alt exponent major al celor ce credeau şi luptau pentru patriotism luminat, libertate responsabilă, democraţie autentică, morală creştină şi dreptate socială. Gabriel ŢEPELEA, Nicolae IONESCU-GALBENI, Şerban GHICA şi mulţi alţii, în faţa cărora îmi cer scuze că nu i-am pomenit, au fost modele de comportament politic răspunzător, adevăraţi bărbaţi de stat.

GI: UE este o construcţie complicată care şi-a revizuit în ultimii 20 de ani de mai multe ori (Maastricht, Lisabona) Tratatul în baza căreia s-a constituit şi funcţionează. A existat chiar o temerară încercare de a promova o constituţie a UE care, din păcate, a eşuat dovedind cât de mare este complexitatea ce trebuie gestionată de oamenii politici pentru a menţine echilibrele şi funcţionalităţile necesare prosperităţii şi progresului cetăţenilor din UE. Cum vedeţi viitorul UE pe termen lung ţinând cont de realităţile cu care se confruntă şi de impetuoasa dezvoltare a economiei statelor din grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud)?

DI: UE este o construcţie politică, un proiect temerar, singura şansă a bătrânului continent de a mai fi un jucător semificativ în sistemul internaţional. Are multe probleme: dimensiunile geografice şi ale economiilor ţărilor componente, statutul statului naţional, experienţe politice şi istorice complet diferite, respectul reciproc, moneda unică etc. Oricât de eurosceptici am fi, trebuie să recunoaştem că UE este soluţia pentru europeni, inclusiv pentru noi, românii, de a rezista onorabil în faţa asaltului noilor puteri mondiale. Mai mult, pentru România UE este un cenzor de audit organizaţional şi financiar şi ar putea fi, dacă am fi mai destupaţi la minte şi mai puţin orientaţi spre interes personal, un finanţator semificativ. Cum ne prezentăm ca naţie în cadrul instituţiei europene este o altă chestiune. Am uneori senzaţia că noi uităm că suntem membrii cu drepturi depline şi că, oricât de noi am fi în Uniune, avem o importanţă strategică majoră.

GI: Din 2007 România a devenit membru cu drepturi depline al UE şi se bucură de acest statut dar şi face mari eforturi pentru se conforma rigorilor şi exigenţelor unui sistem politic şi economic ambiţios şi plin de contradicţii şi probleme interne. Din păcate evoluţiile din ultimii 5 ani în plan economic şi social (învăţământ, sănătate, demografie, locuri de muncă etc.) nu sunt de loc încurajatoare şi oricum sunt foarte departe de nivelul de speranţă şi aşteptare din anii 90, când pentru cetăţenii României a deveni european era mai mult decât o dorinţă sau un obiectiv, era aproape un vis îndepărtat. Confruntat cu realităţile de zi cu zi şi cu toate aspectele bune sau mai puţin bune ale vieţii, care este imaginea dvs. privind viitorul României în UE? Trebuie să se considere un stat de mâna a doua, o zonă de margine, un fel de ”Ucraină”, o zonă din care economia UE să se alimenteze cu resurse de la cele umane până la toată gama de resurse naturale ale solului şi subsolului şi mai nou ale atmosferei (vezi potenţialul eolian şi solar) sau să aspire la un statut de dezvoltare economică şi socială convergentă cu cea a ţărilor dezvoltate economic şi social din UE (Anglia, Franţa, Germania, Italia etc.)?

Cred că am răspuns în parte la întrebarea d-voastră mai sus, dar aş dori să adaug încă câteva idei. România este după populaţie a şaptea, iar după suprafaţă, a opta ţară a UE. România nu este nici de mâna a doua şi nici de nivelul ţărilor enumerate în întrebare, de care ne despart, din păcate, cel puţin 45 de ani de comunism. România este, sau măcar ar trebui să fie, ceea ce este România. Adică o ţară care între cele două razboaie mondiale era, în mare parte şi datorită resurselor naturale bine chibzuite, cea mai puternică din Balcani, o ţară care dădea un BRÂNCUȘI, un ENESCU sau un TZARA, o ţară a cărei Regină ocupa toată presa pe tot parcusul vizitei pe care o făcea în SUA, o ţară a cărei Armată împiedica întâlnirea dintre armatele sovietice ale Rusiei şi Ungariei la începuturile comunismului în partea aceasta de lume, adică o ţară RESPECTATĂ, pentru că erau oameni obişnuiţi şi personalităţi care o făceau să fie aşa. Astăzi însă, parcă suntem cu toţii desprinşi din paginile cele mai sumbre scrise de fiul de ţăran din Vâlcea, doctor în sociologie la Sorbona, Dumitru DRĂGHICESCU („Din psihologia poporului român”, 1907) sau de către Lucian BOIA (Elita românească între 1930 şi 1950, 2011), adică o ţară în care modele sunt cei fără de modele şi în care ” merge şi aşa” a devenit „ei, şi”, o ţară în care pentru a se respecta legea şi regulile bunei cuviinţe este nevoie de un document semnat de Presedintele şi Primul ei Ministru. România nu este nici cea mai frumoasă sau bogată ţară din lume, dar singura ţară pe care o avem şi ar trebui, ca să-l parafrazez pe Regele Mihai, să lăsăm împrumutul pe care ni l-au dat copiii şi nepoţii noştri, dacă nu cu dobândă, măcar aşa cum ni l-au lăsat moşii noştri. Am mari îndoieli că suntem în stare dar, măcar, să ne străduim.

GI: În prezent România se confruntă cu o criză economică socială, politică şi mai ales morală, de dimensiuni istorice care reflectă de fapt perioada de criză din UE şi care este extinsă la aproape întreaga planetă. Care este opinia dvs. privind evoluţia viitoare a României în perspectiva următorilor 20 de ani? Ce aşteptări aveţi, ce schimbări majore consideraţi că ar trebui să se producă pentru ca aşteptările dvs. să fie satisfăcute?

DI: Nu prea ştiu ce să vă spun pentru că întrebarea conţine şi o mare parte a răspunsului: criza morală. România modernă are la baza construcţiei ei visul paşoptist, proiect împlinit în 1922 prin depunerea juramântului de către Regele Ferdinand, în Catredala Ortodoxă din Alba Iulia, şi prin reforma învăţământului lui Spriru Haret din 1904. De atunci am mai realizat integrarea în NATO şi UE. Acum am avea nevoie de un nou proiect naţional, din care să nu lipsească mai ales, un nou HARET, am avea nevoie de o Biserică care să se îngrijească mai mult de educarea mirenilor în spiritul moralei creştine decât de proiecte naţionale, am avea nevoie de gestionarea responsabilă şi eficace a resurselor limitate pe care le mai avem adică, în limbajul european, de bună guvernare şi, mai presus de toate, am avea nevoie să ne însuşim traducerea poemului IF (De poţi), făcută în închisoare de Corneliu COPOSU. În rest sănătate şi Sărbători Fericite să fie!

A consemnat

Gheorghe Indre

Decembrie 2012

Arhivă