Conspiraţie îngrozitoare sau prostie cât roata carului?

„Căci din nimic de s-ar face o speţă sau alta, atunci de prisos să mai fie seminţe”
Lucretius

Realităţi şi premise

Românul ştie din timpuri imemoriale că trebuie să stea în banca lui, să nu se amestece nici în treburile altora, nici în mersul soarelui pe cer, nici în strălucirea  lunii, nici în curgerea apelor, nici în volbura lumii. Românul tradiţional se fereşte de vâltori şi de complicaţii, gândeşte îndelung şi alege calea simplă, de cele mai multe ori, bătătorită de înaintaşii lui sau bine chibzuită şi creată, în mod inteligent, de el însuşi. Românul vechi nu se amestecă în treburile lumii. Nici în  meschinăria ei, nici în prostia ei. El ştie, cam tot de pe atunci, adică din vremurile în care codrii îl adăposteau şi îi ofereau hrană, adăpost şi de toate, că viaţa lui
depinde de el însuşi, de cer şi de pământ. Şi aşa a trăit mereu, chiar şi atunci când veneau alţii, în goana sălbatică a cailor struniţi de războinici migratori, peste el. Se ascundea o vreme de fulgerele negre ale năvălitorilor – pentru că nu avea altă opţiune –, apoi, după ce furtuna trecea, se întorcea la ale sale. Nu numai românul, sau cum s-o fi numit el atunci, era aşa, ci mai toate popoarele sedentare aveau un comportament asemănător. Între populaţiile războinice migratoare şi populaţiile sedentare, există o deosebire fundamentală, chiar dacă şi unele şi celelalte fac parte din specia umană. Filozofia sedentarului este una a spaţiului plin, a spaţiului suficient, a spaţiuluiizvor, a spaţiului cald, umanizat, a spaţiuluiresursă. Sedentarul are dimensiunea verticală a existenţei sale. El priveşte şi gândeşte totdeauna pe verticală. În fiecare dimineaţă, el, se uită la cer şi la pământ. De la cer, aşteaptă binecuvântarea, soarele şi ploaia, singurele importante pentru viaţa sa naturală, de la pământ aşteaptă rod şi adăpost. Adăpost vremelnic şi adăpost etern. Abia în eternitate, în concepţia românului, care nu l-a uitat
niciodată pe Zamolxe, cerul se uneşte cu pământul, iar el scapă de grijile vieţii. Pentru sedentar, contează foarte mult aceste lucruri. Migratorul se uită la orizonturi. Privirea lui este orizontală. El nu se gândeşte la ce-i oferă pământul – pentru că pământul arid şi neprimitor al stepei şi al deşertului nu-i oferă mare lucru –, ci la noile locuri în care poate găsi hrană, adăpost vremelnic sau durabil şi bunuri de prădat. Aceste locuri se găsesc, pentru migratorul războinic, totdeauna dincolo de orizonturi. Pe el nu-l interesează cum se produc bunurile, ci cum se apucă, cum se smulg din mâinile celor care le fac. Sedentarul are filozofia pământului roditor, a statorniciei, migratorul are filosofia spaţiului gol, a trecerii dincolo de orizont… Sedentarul este, prin excelenţă, proprietar. El are o bucată de pământ şi o casă pe care o transmite din generaţie în generaţie. Aceste lucruri nu sunt trecătoare, ci durabile. Omul trece, pământul şi casa rămân. Comunitatea şi vecinătatea sunt importante doar în măsura în care nu tulbură acest modus vivendi. Comunitatea şi vecinătatea oferă, într-adevăr, un spaţiu de securitate şi de întrajutorare, dar esenţa sedentarului se află în forţa rădăcinilor lui, în durată. El înaintează încet în spaţiul civilizaţional, este reticent la nou, foarte legat de valori ancestrale şi de patrimoniu, iar interesul lui tradiţional nu depăşeşte curtea şi ogorul lui. Industrializarea şi modernizarea au schimbat unele lucruri pe ici pe colo, dar nu şi această esenţă. Sedentarul s-a adaptat la noile condiţii, împrumutând foarte mult şi de la migratorii războinici, dar, în situaţii-limită, se comportă cum îi este gena. Năvălirile populaţiilor migratoare l-au obligat pe sedentar fie să se ferească din calea hoardelor, fie să se unească cu vecinul său, să facă rost de arme şi să se apere. Lucrurile nu sunt prea complicate în modul de viaţă al sedentarului. Nici în cel al migratorului. Noi, cei care avem orbul găinilor sau care nu mai vedem copacii din cauza unei păduri inexistente, le complicăm şi le sofisticăm, în numele unor interese care, dacă le analizăm în profunzime, vom constata că nu sunt ale noastre şi ale neamului nostru, ci ale altora, blestemaţi să migreze şi să distrugă, să-i alunge pe alţii şi să le ia bunurile. În partea de Nord a ţării, în acel loc extrem de pitoresc şi de interesant numit Ţara Oaşului, un spaţiu care numără doar 23 de localităţi, există, exact la hotar, o comună specială. Ea se întinde pe vreo 30 de kilometri şi are un singur drum care constituie, deopotrivă, intrare şi ieşire. Localitatea respectivă se numeşte Cămârzana. Este o localitate frumoasă, pitorească, cu case răspândite pe dealuri şi văi, cu păduri care, cu vreo 30 de ani în urmă, colorau în verde-negru colinele şi dealurile din jur, cât vedeai cu ochii. Aveai impresia că te afli aproape de cer, într-un spaţiu de început de lume, în care liniştea, echilibrul şi oamenii convieţuiau frumos şi foarte elegant. Comuna nu avea nici câini, nici încuietori la porţi şi la uşi. Mă aflam acolo împreună cu un vechi coleg din liceul „Fraţii Buzeşti” de la Craiova care, după ce absolvise facultatea, fusese repartizat la Liceul din Negreşti- Oaş. La un moment dat, îmi face semn să intrăm într-o curte. Deschide poarta, intră în curte, urcă cele câteva trepte şi ajunge în tindă. Ridică capacul de la găleată, şi bea o cană cu apă.
– Mi s-a făcut sete, vere!
– Îl cunoşti pe stăpânul casei?
– Nu.
– Atunci!?
Mi-a explicat. Aici, mi-a spus el, oamenii sunt altfel. Nu-şi închid porţile şi uşile şi nu ţin câini în curte. Câinii trebuie să stea la pădure, să păzească oile. Aici e sat, nu pădure! Dacă omul are nevoie de ceva – să bea o cană de apă, spre exemplu –, deschide poarta şi intră în curte. Chiar şi în casă. Oamenii sunt, aici, ca fraţii. Au
încredere deplină unul în celălalt. În fiecare duminică, se îmbrăcau în hainele cele mai bune şi coborau de pe uliţele care duceau la casele lor de pe dealuri şi văi, în centrul satului, la biserică. Ascultau slujba şi veştile pe care le aducea părintele. Apoi rămâneau la roată (horă). Comuna are o poveste foarte simplă. Aici, în pădurile seculare care acopereau aceste dealuri, îşi ascundeau oamenii locului, pe timpul năvălirii migratorilor războinici, comorile lor cele mai de ţ: fetele. Zânele. Ceilalţi – bărbaţi în putere, flăcăi şi chiar femei robuste – îi atacau pe migratori sau se ascundeau de migratorii războinici, dar prin alte locuri. Aici era un loc de mare taină, numit Camera Zânelor, într-un cuvânt Cămârzana. Cu timpul, după ce migraţiile războinice s-au rărit, oamenii au venit lângă comorile lor. Şi au întemeiat această superbă localitate. Invoc această frumoasă poveste a unei localităţi din România pentru că ea evocă un spirit profund şi un adevăr fundamental. Oamenii acestor locuri şi-au apărat cum au putut comorile. Dacă adăugăm şi alte numeroase poveşti sau egende – între care şi cele care ţin de comorile regelui Decebal, de grija şi îndârjirea cu care populaţia acestei ţări a rezistat atacurilor din toate timpurile – avem, cred eu, o imagine concludentă asupra modului de viaţă al românilor. Au trăit între frica ameninţării veneticilor războinici şi liniştea pământului.

Mereu a fost aşa

În vremea imperiilor (Imperiul Ţarist, Imperiul Otoman şi Imperiul Austro-ungar), situaţia românilor era una extrem de grea. Te şi întrebi cum de nu au dispărut ca neam şi ca populaţie, după atâtea vremuri vitrege şi nenorocite. România, în vremea imperiilor, era, deopotrivă, zonă-tampon sau spaţiu de siguranţă strategică şi, în acelaşi timp, vacă de muls. Nu era, propriu-zis, un teren de dispută între marile imperii. Disputa se centra, îndeosebi, pe strâmtori (Bosfor şi Dardanele) şi pe controlul culoarelor strategice, iar ţara noastră trebuia să plătească un tribut greu pentru a fi lăsată cât de cât în pace. Voi încerca să explic, pe scurt, situaţia geopolitică a vremurilor-coşmar pentru România. Cred că este necesar să reflectăm asupra acelor realităţi, întrucât ceea ce se întâmplă azi, mai ales după recentele summit-uri franco-germano-ruse, dar nu numai, arată că, de fapt, istoria se cam repetă. Desigur, pe alte coordonate, într-un alt mediu conflictual şi cu alte obiective strategice, dar care, pentru ţara noastră, înseamnă, de fapt acelaşi lucru: izolare, presiuni complicate, distrugere sistematică (sau autodistrugere condiţionată) a potenţialului uman, intelectual, tehnologic şi chiar cultural, aducere în sapă de lemn, falimentare geopolitică incontestabilă. În acest timp, marile puteri continuă să caute soluţii convenabile lor pentru reorganizarea zonelor, regiunilor, a continentului şi chiar a lumii. Bătălia pentru noile configurări sau reconfigurări geopolitice a reînceput… … Când liniile de forţă ale conflictualităţii europene şi eurasiatice s-au reorientat Est-Vest, în zona europeană s-au conturat patru mari culoare strategice: 1. Culoarul strategic baltic; 2. Culoarul strategic central (Galiţia Orientală, nordul lanţului muntos european, până în Normandia, un fel de bulevard strategic european, pe unde s-au dus majoritatea războaielor); 3. Culoarul strategic al Dunării; 4. Culoarul strategic maritim (Marea Neagră, Strâmtorile, Marea Egee, Marea Mediterană). Aceste culoare strategice erau foarte importante atât pentru Rusia şi pentru populaţiile războinice migratoare din foaierul perturbator, un spaţiu imens, care se întinde între Nordul Mării Caspice şi Manciuria, cât şi pentru Europa
Occidentală. Nu este nevoie să prezint importanţa fiecărui culoar strategic şi ce s-a întâmplat pe fiecare. Cele două războaie mondiale, Războiul Rece şi Războiul petrolului şi cel al conductelor de gaz din zilele noastre sunt, credem, edificatoare în acest sens. Vreau să subliniez doar poziţia spaţiului românesc în cadrul acestui construct geopolitic. România se află în zona a trei dintre cele patru culoare strategice. Toate încep din vecinătatea apropiată a teritoriului ei, unele dintre ele (culoarul strategic al Dunării şi cel maritim) trec şi pe teritoriul ei, şi, de-a lungul veacurilor, a suportat efectul distrugător al acestor culoare. Ţara noastră nu era şi nu putea fi lăsată să fie întreagă şi unitară în această configuraţie geopolitică de certă conflictualitate Est-Vest. Ea avea una dintre cele mai ingrate poziţii posibile. O parte din spaţiul românesc se constituia în zone de siguranţă strategică pentru imperiile vecine, iar o altă parte era inclusă efectiv în spaţiul de margine al acestor imperii. O precizare: zonele de siguranţă strategică, pentru a fi eficiente, trebuie să fie suficient de mari pentru a permite imperiului respectiv manevra strategică pe linii exterioare, dar nu prea mari, pentru a nu ridica probleme de independenţă şi de suveranitate. În aceste condiţii, Moldova dintre Prut şi Carpaţi reprezenta o zonă de siguranţă strategică pentru Imperiul Ţarist, în timp ce, pentru Imperiul Otoman, zona de siguranţă strategică era cuprinsă între Dunăre şi Carpaţi, respectiv, pe teritoriul Ţării Româneşti, al Munteniei. Imperiul Austro-ungar nu a avut unde să-şi mai realizeze o zonă de siguranţă strategică în afara teritoriului său şi, din acest motiv, a realizat una interioară, în zona interioară a Carpaţilor de Curbură, cam pe unde se află astăzi judeţele Covasna, Harghita şi o parte din Mureş. În această zonă, au fost colonizaţi, prin secolul al XII-lea, teutonii, dar aceştia erau prea aroganţi şi prea mândri pentru a servi drept forţe de asigurare frontalieră. În secolele următoare, au fost colonizaţi aici secuii. Politica dusă de Imperiul Austro-ungar în zonă (în special de Ungaria) a fost de deznaţionalizare şi de asimilare a populaţiei autohtone şi a reuşit aproape pe deplin. Spre exemplu, în 1775, în comuna Frumoasa, de la intrarea în pasul Ghimeş- Palanca, populaţia era compusă din o treime armeni, o treime români şi o treime secui. Astăzi în această comună sunt numai secui. Au fost asimilaţi mai întâi armenii, apoi, încet, încet şi românii. Zona prezenta, pentru Imperiul Austroungar o triplă importanţă: permitea manevra, pe direcţii interioare, în scurt timp, către cele trei mari culoare strategice (Central european, al Dunării şi Maritim); asigura flexibilitate strategică faţă de cele două imperii – rus şi otoman – în situaţia în care acestea ar fi trecut concomitent sau pe rând la ofensivă pe cele două culoare strategice (al Dunării şi central european); permitea accesul rapid, prin Poarta Focşanilor, la Gurile Dunării. Acest imperiu plănuise de multă vreme să găsească momentul oportun şi să debuşeze, din zona interioară de siguranţă strategică, transformată în bază de plecare la ofensivă, spre Gurile Dunării, pentru a avea astfel acces şi la Marea Neagră. O astfel de reuşită ar fi scos practic Imperiul Otoman din Balcani şi din zona europeană. Teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru reprezenta prima rocadă strategică între cele trei mari coridoare strategice, motiv pentru care, în 1812, Imperiul Rus a făcut ce a făcut şi a intrat în posesia lui. O astfel de perspectivă se ivise, într-un fel, şi în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, dar marele cărturar de talie europeană şi mondială viza nu asigurarea unui spaţiu de siguranţă strategică pentru Imperiul Rus, ci eliberarea Ţărilor Române de sub tutela Imperiului Otoman şi construirea unui sistem de siguranţă strategică între Carpaţi şi Caucaz, deopotrivă, pentru Ţările Româneşti şi pentru Rusia, în condiţii de parteneriat strategic, cum am spune noi astăzi. Bătălia de la Stănileşti din 1711, purtată de ţarul Petru cel Mare şi de domnitorul român Dimitrie Cantemir, a fost câştigată de turci, iar visul unei formule moderne de emancipare şi de siguranţă strategică pentru năpăstuitul spaţiu românesc s-a spulberat. În 1812, situaţia geopolitică nu mai era cea din vremea lui Dimitrie Cantemir. Ruşii au trecut Basarabia şi întregul spaţiu de dincolo de Prut (Moldova dintre Prut şi Nistru) în stăpânirea lor şi au transformat-o în prima rocadă strategică în confruntarea permanentă cu Vestul. Şi aşa a rămas până în zilele noastre. De-a lungul timpurilor, au schimbat structura populaţiei de la intrarea în cele două culoare strategice, respectiv, din Nordul Bucovinei şi din raioanele Kahul şi Ismail (au încurajat depopularea românilor). Fait accompli. Niciodată situaţia nu va mai putea fi corectată. Înfiinţarea, de către Lenin, în 1924, a Republicii Sovietice Autonome Moldova, cam în zona în care se află Transnistria de astăzi, extinderea acesteia, în 1940, apoi, în 1944, până la Prut, construirea de drumuri betonate cu orientare Nord-Sud, în timpul apartenenţei Moldovei dintre Prut şi Nistru Uniunii Sovietice, implementarea Armatei 14 în zonă, constituirea, la Chişinău, a Comandamentului pentru teatrul de operaţii de Sud-Vest, care cuprindea, în principal, culoarul strategic maritim şi culoarul strategic al Dunării, cu varianta culoarul tracic, Udine, fâşia nordică de litoral a Mediteranei arată clar efectele din timpul Războiului Rece ale unei bătălii de sute de ani pentru poziţionare geostrategică favorabilă. Tot în cadrul acestei poziţionări, în 1948, ruşii au cerut românilor şi Insula Şerpilor, pentru a amplasa aici un radar puternic cu care să supravegheze Gurile Dunării şi Strâmtorile. Evident, ca întotdeauna în istorie, conducerea de atunci a României a acceptat. Mereu iubiţii noştri conducători au acceptat cedarea fără luptă a teritoriilor româneşti, în timp ce, spre exemplu, chinezii se mândresc cu faptul că, niciodată, în istoria Chinei, nu a existat un guvern care să semneze vreun document prin care să se cedeze un metru de pământ din spaţiul chinezesc. Aceasta-i marea deosebire dintre conducătorii noştri – aleşi prin vot democratic, impuşi prin forţa altora sau ajunşi întâmplător pe scaunul lui Mihai Viteazul, al lui Ştefan cel Mare şi al altor români adevăraţi care n-au pregetat să trăiască, să lupte şi chiar să moară pentru ţară – şi alţii, de prin alte părţi ale lumii. Erau, evident, şi în acele vremuri de demult uneltiri şi cozi de topor care se duceau cu peşcheşul la Înalta Poartă pentru a-şi ucide fraţii şi a se urca pe tron… O relatează foarte precis Dimitrie Cantemir în monumentala sa operă… Nici astăzi nu-i altfel. Dar, din păcate, politichia românească, orbită de furibunda ei
bătălie partizană pentru binele ei în defavoarea totală a binelui ţării, nu mai are timp să se aplece, să asculte şi să înţeleagă efectele dezastruoase ale unei bătălii absolut mizerabile pentru distrugerea României, susţinută prin media şi pe mai toate direcţiile şi căile care duc la pierzanie spiritul naţional, tradiţiile, valorile, sufletul. Pe diferite site-uri, apar tot felul de materiale, foarte bine documentate, care dezvăluie cumplita agresiune desfăşurată, deopotrivă, din interior şi din exterior, împotriva a ceea ce a mai rămas din sărmana noastră Românie. Numai că, acum, cel puţin în această etapă, războiul nu se mai duce cu tancuri şi cu avioane, ci cu… finanţe şi aranjamente uluitoare pentru scoaterea românilor din România, pentru îndatorarea pe zeci de ani sau pe sute de ani a celor care rămân, pe transformarea lor în sclavi, pentru deposedarea lor de pământ şi de case, pentru distrugerea capacităţii lor de a avea un ideal naţional, de a iubi ţara, trecutul ei, oamenii şi ideile, pentru a-i obliga să rămână în superficial, în ignoranţă, în a nu înţelege nimic din ce se întâmplă, pentru a-i transforma în nimeni.
Reformele absolut stupide ale sistemului de învăţământ, fără nici un fel de fundamentare ştiinţifică şi de logică, au dus la creşterea imensă a numărului de analfabeţi, la transformarea învăţământului într-o afacere, la plata insuportabilă a accesului la educaţie – un drept indiscutabil al cetăţeanului într-un stat modern –, la ridiculizarea oamenilor de carte, la ameţirea şcolii şi diminuarea responsabilităţii ei faţă de elev şi de profesor, la copierea proastă a unor experienţe din afara frontierelor noastre, la demotivarea aproape completă a elevului, studentului şi profesorului, la toate anomaliile care se petrec în învăţământ, fiecare ministru care vine crezând că şcoala românească începe cu el… Manuale alternative, afacerea cu manuale, titularizarea arbitrară pe post, accentuarea inimaginabilă a formalismului şi justificativului etc., toate în defavoarea învăţământului… Sistemul de sănătate s-a reformat de atâtea ori, încât România se află azi pe ultimul lor din Europa în ceea ce priveşte starea de sănătate a populaţiei, deşi are cele mai numeroase şi mai împovărătoare taxe de asigurări.

Plan diabolic sau tsunami de prostie şi nepricepere?

A început punerea în operă a unei politici criminale de depopulare a ţării, de deromânizare a României, sub ochii complet orbi ai Parlamentului şi ai Guvernului, ai instituţiilor statului şi ai populaliei, care este atât de agitată şi de agresată din toate părţile (reduceri de salarii, concedieri masive, şomaj, lipsa locurilor de muncă, creşterea taxelor şi impozitelor, creşterea criminalităţii, a traficului de droguri, a infracţionalităţii, a atentatelor la siguranţa cetăţeanului etc.), încât n-o mai interesează nimic. Dumnezeu cu mila! Imediat după 1990, ţiganii au ajuns la concluzia că ei nu sunt ţigani, ci… rromi. Macedonia nu a fost primită în NATO pentru că Grecia nu recunoaşte numele acestei ţări. Cum de şi-au permis românii să recunoască numele de rrom, care face trimitere directă la denumirea ţării? Cum să fie România ţara ţiganilor? Desigur, România este şi ţara ţiganilor care locuiesc în ea, aşa cum este ţara oricărei etnii care se află de sute de ani în graniţele sale. Dar nu este ţara etniei ţiganilor, ci ţara cetăţenilor români, indiferent de etnia căreia îi aparţin. „Plimbarea” masivă a ţiganilor din România prin Europa, confundarea lor cu populaţia României, concomitent cu emigrarea pentru locuri de muncă a milioane de români, a dus la distrugerea, în primul rând, chiar în sufletul unora dintre români, a respectului faţă de ţară, de drapel, de simbolurile naţionale şi faţă de cetăţenia română. Aceasta, în ochii unora, a devenit o ruşine. În timp ce natalitatea scade vertiginos, este încurajată, inclusiv de la tribuna Preşedintelui României, emigrarea românilor, mai ales a materiei cenuşii, a creierelor, care nu-şi mai găsesc locul în România, precum şi imigrarea a peste 50.000 de străini pe an. Probabil că, în câteva decenii, dacă se va continua atacul necumpătat şi criminal al guvernanţilor împotriva propriei populaţii, românii vor deveni minoritari în România, iar planul de redistrugere a ţării şi de ocupare a ei de către alţii, în special de către cei care domină finanţa mondială, va reuşi pe deplin. După 1990, cu o grabă pe care cu greu ne-o putem explica altfel decât prin cârdăşirea guvernanţilor ţării cu duşmanii ţării, a fost înstrăinată şi distrusă economia românească, au fost abandonate pieţele, a fost sacrificat şi distrus patrimoniul. România era, înainte de 1989, o mare putere în petrol, situându-se pe locurile 2-3 în lume atât în utilaj petrolier, cât şi în exploatarea propriu-zisă a
petrolului. În 1977, România scotea din subsolul ţării 14 milioane de tone de ţiţei, adică exact atât cât consuma, şi vindea, în Europa Occidentală, la preţ de dumping, petrolul pe care îl importa din Irak şi din Iran, ca plată pentru serviciile pe care le făcea acestor ţări (construcţia de rafinării, de drumuri, de cartiere etc.). Acum, mai extrage doar 5.000 de tone, care nici măcar nu-i mai aparţin (rezervele subsolului au fost cedate Austriei), dar consumă tot 14, chiar dacă nu mai are industrie. Combinatul de ţevi laminate de la Iaşi, unul dintre puţinele din Europa, dotat cu tehnologie modernă, a fost vândut unui ceh care i-a luat piaţa şi l-a faliment. Privatizările cu orice preţ şi în orice condiţii, la presiunea nu ştiu cui, au dus la distrugerea economiei româneşti, a flotei, a căii ferate, a infrastructurii, într-un ritm chiar mai mare decât cel din vremea unui război, în loc să determine infuzii de capital, locuri de muncă şi creştere economică… Industria de apărare a fost şi ea, la rândul ei, distrusă, în timp ce armata a fost redusă de la 320.000 de militari, cât număra în 1989, la 75.000, cât numără în prezent, fără ca o astfel de reducere, explicabilă şi, într-un fel, necesară prin profesionalizarea instituţiei, să fie însoţită, aşa cum ar fi trebuit, de dotarea cu mijloace corespunzătoare şi cu un concept modern de pregătire a populaţiei pentru a-şi apăra, în caz de nevoie, ţara. Resursa aviaţiei este pe sfârşite, achiziţia noului avion întârzie, tehnica veche nu mai poate fi reparată… În timp ce conceptul strategic NATO aprobat vineri, 19 noiembrie 2010, la summit-ul de la Lisabona, cere performanţă, angajament, modernizare, participare activă şi efectivă la soluţionarea crizelor. Mă rog, ţara n-are bani. Suntem în vreme de criză. Dar de ce n-are ţara bani?! De ce suntem în criză?! Economia nu ne mai aparţine, bănci româneşti nu există, Finanţa aparţine altcuiva, agricultura este de multă vreme pe butuci, România importând 70 la sută din produsele alimentare, în timp ce aroganţa guvernanţilor depăşeşte orice limite… Cum va fi returnat împrumutul de la FMI, de vreme ce România nu mai are  economie? Prin banii pe care îi vor depune în bănci muncitorii români care lucrează peste hotare? Prin noi împrumuturi? Prin vânzarea ţării cui poate să valorifice activele şi să o includă în teritoriul său sau să o repopuleze? În Drobeta Turnu Severin, spre exemplu, existau un şantier naval, o uzină de vagoane, un combinat de celuloză şi hârtie, un combinat de industrializarea lemnului, un combinat de apă grea, sistemele hidroenergetice şi de navigaţie Porţile de Fier 1 şi 2, un abator, o uzină mecanică, o forjă şi o mulţime de alte fabrici şi făbricuţe. Întreaga populaţie a oraşului era angajată în aceste întreprinderi. La ora actuală, mai funcţionează, la capacitate minimă, câteva secţii din Şantierul naval, cele două sisteme hidroenergetice, de la Gura Văii şi de la Gogoşu, combinatul de apă grea şi ceva industrie locală… Oamenii au fost trecuţi în şomaj sau scoşi la pensie… Evident, oraşul nu moare, dar sărăceşte pe zi ce trece. În schimb, se construiesc în fiecare an, unităţi comerciale imense.

Toate guvernele nu au făcut altceva decât să se certe pe funcţii şi să lase în paragină economia ării. Aproape toate marile unităţi ale economiei româneşti au fost  vândute ca fier vechi. Nu s-a construit nimic. Sau mai nimic. Au fost distruse întreprinderile care produceau tractoare şi unelte agricole, în maniera în care a fost falimentată şi Bancorex. La Bancorex, au fost încurajate creditele care i-au îmbogăţit pe unii, dar nu s-au mai întors la bancă. Ceva în genul subprimelor americane care au generat criza de pe Wall Street, cu consecinţe dezastruoase în toată lumea, mai ales pentru ţările mici, cu economii neperformante. Dar ce contează, dacă unii şi-au umplut buzunarele şi sunt azi miliardari!? Există tot mai multe voci care susţin că este vorba de un plan diabolic de distrugere a României şi de transformare a ei într-un fel de colonie a celor care deţin marea finanţă. Realitatea nu contrazice aceste propoziţii. Planul ar viza depopularea masivă, adică deromânizarea României, prin încurajarea emigrării, repopularea prin sistemul imigraţionist, cumpărarea pământului de către aceste forţe, pe bucăţele, fie în mod direct, fie prin intermediari, stăpânirea fondului locativ, acuzarea continuă a ţării, picătură cu picătură, că ar fi vinovată de holocaust şi de alte crime împotriva umanităţii şi obligarea ei să accepte aceste acuze, absolut aberante, distrugerea sistemului de învăţământ, golirea ţării de creiere, distrugerea completă a agriculturii (aproape că s-a şi reuşit, de vreme ce România importa 70 la sută din produsele alimentare!) şi a oricăror sisteme şi mijloace care ar asigura supravieţuirea românilor şi redresarea ţării, înrobirea ei pe termen lung, prin datorii pe care nu le poate achita, lipsirea ei efectivă de un sistem de apărare eficient, eludarea NATO şi crearea unor condiţii în care UE să nu găsească soluţii pentru România (ajunsă deja într-o situaţie extrem de dificilă, chiar
dacă este membră a Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene), crearea de diversiuni în rândul clasei politice şi fragmentarea ei în aşa fel încât să nu se poată realiza un consens pe problemele mari şi importante ale ţării, adâncirea dihotomiei, învrăjbirea populaţiei şi a minorităţilor, stimularea promovării în funcţii importante a unor nulităţi care pot fi uşor manipulate, adică repetarea scenariului cominternist şi crearea unor situaţii în care să nu fie posibilă apariţia şi promovarea pe funcţii importante a unor mari bărbaţi de stat de talia Lui Cuza, a  lui Kogălniceanu, a lui Brătianu şi a altor mari oameni ai neamului românesc. Desigur, s-ar putea obiecta că NATO şi Uniunea Europeană nu vor permite aşa ceva. România este o ţară destul de mare şi de importantă pentru Uniunea Europeană şi pentru NATO, iar aceste organizaţii au o putere colosală în reconfigurarea geopolitică a Europei, spaţiului euro-atlantic şi chiar a spaţiului euro-asiatic. Dar NATO şi UE n-au schiţat şi nu schiţează un gest pentru a ajuta România să iasă din situaţia groaznică în care a intrat sau în care a fost aruncată, fie de clasa ei politică incompetentă şi lipsită de patriotism, fie de obsedaţii noii ordini şi implementării unei guvernări mondiale care nu au nici un scrupul faţă de nimeni. Semnalele de alarmă care se trag din ce în ce mai îngrijorător seamănă cu cele care au precedat diktatul de la Viena şi rapturile teritoriale care au afectat atât de grav România în 1940, dar şi după încheierea războiului. De data aceasta, se pare însă că este vorba de ceva mult mai grav. Este vorba de o distrugere lentă şi, în acelaşi timp, accelerată a ţării prin infiltrare, denigrare, încurajare a dihotomiei, a emigraţiei, a imigrării, prin distrugerea instituţiilor de bază, a valorilor şi a culturii.
Să dea Dumnezeu ca eu şi toţi cei care suntem îngrijoraţi de acest război cumplit, dus prin mijloace perverse, din afară şi din interior, împotriva României, să ne înşelăm, în pofida dovezilor şi evidenţelor incontestabile! Mă tem însă că nu ne înşelăm. Cred doar că ne aflăm în faţa unei alternative: ori este vorba de o conspiraţie diabolică şi îngrozitoare, ori ceea ce se întâmplă în ţară este efectul unei prostii imense, cât roata carului a clasei politice româneşti, incapabilă să înţeleagă vremurile şi să-şi slujească ţara. Şi într-un caz şi în celălalt, efectul este acelaşi: distrugerea României românilor şi transformarea ei într-o Românie datoare, vândută, jecmănită, umilită şi scoasă din orice proiect pentru dezvoltare durabilă.

Gheorghe VĂDUVA