COMUNA LUNA ŞI ROMÂNISMUL SĂU

Fragment din lucarea ”Comuna Luna Istorie.
Trăinicie şi adevăr pe Vlaea Arieşului” Editura
Perfect Service, Bucureşti 2008

Comuna Luna cu trecutul său îndelungat,
ar fi vitregită în apreciere, de rigoarea substanţei
sale specifice, dacă nu ne-am opri ceva mai
explicit la originea etnică pur românească a
tuturor sătenilor ce o populează. Şi dacă nu am
încerca să analizăm, fie şi succint, modul cum sa perpetuat viaţa localnicilor, îndeosebi sub
aspectul tradiţiei elementului românesc pe acest
plai de legendă al Turdei la adăpost de amestec,
sau coexistenţă pe aceeaşi arie cu alte populaţii.
Cu atât mai mult, cu cât comuna Luna nu este
una din comunele izolate undeva în munţi sau
într-o altă zonă fără prea mare interes, ci în plină
Câmpie Transilvană, pe Lunca Arieşului, cu
terenuri fertile şi izvoare bogate, loc atrăgător şi
de potenţial interes pentru cei în trecere. Totuşi,
în această comună de-a lungul timpurilor, nu sau aşezat alte populaţii, nu s-a vorbit şi nu se
vorbeşte altă limbă decât româna, practicându-se
aceleaşi tradiţii.

Locuitorii comunităţii, în timp
ce unii mureau, iar alţii se năşteau, au rămas
aceiaşi cu suflet românesc, indiferent de
condiţiile istorice mai mult nefavorabile lor.
Care să fie explicaţia acestei evoluţii
nealterate în nici un fel, evoluţie de fapt firească,
dar totuşi curioasă, comparativ cu unele sate
vecine unde românii mai mult sau mai puţin
convieţuiesc, amestecaţi cu alte minorităţi.
Iată o întrebare ce suscită interes privind
analiza cauzelor reale, sau măcar potenţiale ale
acestei realităţi locale. Fireşte, suntem convinşi
de dificultatea abordării problemei pusă în
discuţie, însă considerăm că e mai rezonabil să
ne asumăm riscul unei explicaţii, fie şi
probabilă, decât a accepta simplist o realitate
tabu, îmbrobodită în tăcere de teama de a nu
comite vreo inexactitate.

Lăsând la o parte mitul ce măreşte aureola
acestei comunităţi străvechi, dacă pătrundem
ceva mai adânc, apar factori geo-politici şi
etnografici, care au concurat la afirmarea şi
menţinerea de-a lungul secolelor a comunităţii
lunenilor în acelaşi climat de tradiţie
românească.

Vom prezenta factorii ce pot fi luaţi în
calcul pentru a deschide calea unor explicaţii,
sub rezerva completării sau corectării lor.
Prin urmare ca şi în alte situaţii facem
apel la cadrul istoric de început, cu jaloanele
sale deloc neglijabile pentru comuna Luna. Să
luăm spre exemplu ca punct de plecare data
atestării documentare a comunei. Observăm că
aproximativ în aceeaşi perioadă autoritatea
regală maghiară în zona Turzii stăpânea mai
mult nominal Cetatea Turda cu localităţiile
adiacente. Comitatul Turda ca formă
administrativ teritorială expresie a autorităţii
nobililor maghiari încă nu apăruse.
Deci ne aflăm ca timp, într-o fază istorică
când statul maghiar în expansiune prin acaparări
de teritorii şi donaţii regale, îşi consolidează
treptat puterea, sprijinindu-se pe nobilimea
maghiară în formare şi pe biserica catolică, baza
structurii sale politice, economice şi spirituale.
Ambele instituţii apără interesele
regalităţii şi statului feudal, fiind răsplătite din
plin cu întinse moşii, în detrimentul şi dauna
poporului român a cărui arie economică şi
implicit politică se restrânge continuu, până
când îl subordonează noii ordini.
În tevatura aceasta de inters, în anul 1270
a fost donată moşia comunei Luna şi altele,
nobililor din Grind (Luncani) după cum am
văzut în capitolele precedente.

În acest context istoric apar şi secuii în
mişcare din câmpia ungară spre est prin
Transilvania, fapt care complică şi mai mult
soarta românilor în general şi a lunenilor în
particular. Fără a intra în detalii menţionăm că
în privinţa originii secuilor sunt mai multe teorii.
Noi însă ne vom limita să reţinem câteva date
despre aceştia pentru a ne uşura explicaţiile în ce
ne priveşte, deoarece parte din ei rămân prin
comunele vecine comunei Luna.

După părerea majorităţii istoricilor, secuii
sunt rămăşiţe ale hunilor înrudiţi cu maghiarii.
În expansiunea ungurilor spre vest aceste resturi
ale hunilor cunoscuţi ulterior sub denumirea de
secui, se aliază cu aceştia şi se aşează în Câmpia
Panonică. Secuii îşi însuşesc repede limba
maghiară, adoptă catolicismul, dar nu se
confundă cu maghiarii. Unele trăsături psihice
specifice, rod al unei convieţuiri îndelungate, îi
aduc pe secui mai târziu în conflict cu nobilimea
maghiară a cărei autoritate în creştere le atinge
autonomia şi interesele.

Secuii nu acceptă autoritatea nobililor,
întărită de rege ca mijloc pentru consolidarea
statului feudal maghiar şi se retrag din Ungaria
spre Transilvania până în apropierea Carpaţiilor
de Răsarit. Aici mai erau încă destule zone mai
puţin controlate de nobili, respectiv de
autoritatea regală. În cele din urmă, războinici
din fire cum au fost aici secuii, acceptă să
asigure frontiera de răsărit a statului maghiar. În
schimb primesc unele privilegii din partea
regalităţii, inclusiv dreptul la organizare
administrativă proprie şi o anumită autonomie
politico-militară.

O grupare a secuilor, ultima în retragere
din Ungaria spre est, „fără a se cunoaşte
motivele, se opreşte şi se stabilizează pe Valea
Arieşului1”, în special în partea mijlocie. După
un timp, pe baza privilegiilor regale, pentru
servicii militare aduse coroanei, li se recunoaşte
şi acestora dreptul la organizarea administrativteritorială pe la sfârşitul secolului XIII – lea, în
Scaunul secuiesc al Arieşului2 cu centrul
administrativ şi politic în cetatea Moldoveneşti
(Varfalău).

Remarcăm totodată că la Moldoveneşti, în
apropiere de Turda era o cetate medievală
timpurie românească, atestată arheologic a fi
fost construită în secolele IX – X din pământ,
întărită cu bârne şi piatră. Aceasta, până la
venirea în Transilvania a ungurilor a fost locuită
de români, fiind unul din punctele întărite ale
ducatului Gelu care controla accesul în Munţii
Apuseni, pe Valea Arieşului.

În jurul Cetăţii Moldoveneşti, centru
social, politic şi administrativ bine conturat,
gravitau aşezările de români de pe Valea
Arieşului, inclusiv satele Luna şi Luncani până
la Mureş.

După venirea secuilor şi organizarea lor
teritorial-administrativă în Scaunul Arieşu, cu
sprijinul regalităţii, această zonă locuită de
români a fost fragmentată în două, cu centrul pe
aliniamentul Moldoveneşti – Unirea. Sub
autoritatea Scaunului secuiesc Arieşu, ultimul
format, au trecut satele: Moldoveneşti; Unirea;
Hărăstăş; Cucerdea; Podeni; Strejeriş; Bădeni;
Mihai Viteazul; Indol; Dumbrăva; Măhaci; Inoc;
Trăscău ş.a. în total aproximativ 20 de sate.
Cu acest prilej parte din românii găsiţi
acolo de noii veniţi, probabil au fost împinşi pe
Valea Arieşului spre Munţii Apuseni, iar partea
de est spre localităţile Luna, Urca, Gligoreşti şi
Gura Arieşului. Alţi români au rămas în satele
lor să convieţuiască cu secuii.

În noile condiţii, lunenii se pomenesc
vecini cu autoritatea teritorial-administrativă a
secuilor la limita de sud. Aceştia, diferiţi de
români prin limbă, obiceiuri, cultură şi alte
mentalităţi, complică situaţia obştei româneşti
din Luna. Totuşi comuna Luna continuă să
evolueze normal, fără a fi clintită din loc ori
abătută de pe calea sa tradiţională. De bună
seamă şi poziţia geografică a contribuit la
succesul stabilităţii şi a evoluţiei lor constant
neabătută, pe care lunenii s-au priceput mai mult
instinctiv să o exploateze.

Prin urmare este important de reţinut sub
acest aspect faptul că, comuna Luna s-a aflat
mult timp pe linia de delimitare a sferelor de
influenţă şi în punctul unde se ciocneau local
interesele contradictorii între:
– Secuii Scaunului Arieşu care cuprinde
printre altele comunele Hărastăş
(Călăraşi) şi Cucerdea (Lunca Mureş),
vecine la sud cu comuna Luna.

– Biserca romano-catolică cu interesele ei
avea în Sâncrai (Câmpia Turzii) întinse
moşii şi folosea acest sat episcopal ca o
rampă de lansare pentru extinderea
catolicismului printre români şi în acelaşi
timp pentru extinderea moşiilor proprii.
– Nobilul maghiar cu centrul feudei în satul
Grind era interesat în protejarea moşiilor
faţă de cei doi rivali potenţiali, precum şi
de acapararea altora.
– Comuna Luna la mijloc avea şi ea
interesele ei diferite de ale celor tei
potenţi.

În spaţiul acestui triunghi hărăzit de
condiţiile social-istorice şi geografice, delimitat
după cum rezultă mai sus, de satele Grind,
Cristur şi Urca supuse nobililor maghiari,
Hărastăş şi Cucerdea ale Scaunului Secuiesc,
Arieşul şi Sâncrai-Giriş, sat episcopal pe moşia
Episcopiei romano-catolice din Alba Iulia, Luna
– comuna românească de religie răsăriteană la
mijloc -, rămâne neutră.

În anumite momente, chiar dacă din
calcule diferite, nobilul din Grind avea interese
comune cu ale localnicilor, de a menţine
comuna Luna de pe moşia sa ca un avanpost
puternic şi refractar în relaţiile cu vecinii, tocmai
în punctul unde se ciocneau interesele lui cu ale
Scaunului Secuiesc şi ale episcopatului, vecini
cu care nobilul din Grind a avut numeroase
procese pentru pământ. Iată numai un caz din
mai multe păstrate în documente vechi – „Să
audă şi să vadă darea de seamă de hotărnicie pe
care comitele Nicolaie din Grind a spus în faţa
regelui că a dobândit-o pentru o moşie numită
Giriş, pe care secuii din Scaunul Arieş spun că o
ţin de drept de danie din partea regelui, de aceea
domnul nostru rege a cerut să cercetăm”3.

Procesul între nobilul din Grind şi secui a avut
loc în anul 1331. Acest gen de rivalităţi, a
constituit un precedent pentru nobilul din Grind
să tolereze gravitarea aici4 pe lângă băştinaşi şi a
altor români mai nonconformişti din satele
vecine. Cum mai târziu, din motive oarecum
asemănătoare au venit în comuna Luna cei cu
numele de: Cucerzan, Hărăstăşan, Hidişan,
Hăşmăşan, Inocan, Reteşan, Urcan ş.a. probabil
pentru a menţine aici un nucleu de locuitori
români numeroşi cu interesele lor, dar insolubili
la influenţa dinafară, potrivnice intereselor
nobilului. Iar pe de altă parte pentru a-şi asigura
forţa de muncă (iobagii) atât de căutată şi
disputată în diferite moduri. Adesea pentru
împăcarea părţilor a fost necesară chiar
intervenţia regelui. Un document din care
rezultă pregnant acest lucru este scrisoarea de
privilegiu regal oferită episcopului romanocatolic din Alba –Iulia: „Înfăţişându-se în faţa
noastră (Regele Ladislau al IV-lea) veneratul
părinte Petru episcop (romano-catolic) al
Transilvaniei, cu rugămintea ca deoarece din
pricina înverşunatelor lupte din regatul nostru, sa ajuns la aşa împuţinare a locuitorilor inquilini
(ţărani, jeleri de pe moşia episcopatului) fără
pământ în Alba, reşedinţa episcopatului şi
satele: Villa Sancti Regia (Sâncrai)… şi nu se
aşează acolo dacă nu binevoim să-i atragem atât
pe ei (să nu plece) cât şi pe alţii ce vor să vină
cu privilegiul unei mai mari milostivenii.”5

Cu acest prilej, regele a scos de sub
jurisdicţia Voievodului Transilvaniei şi al
comitatelor, satele episcopale, inclusiv Sîncraiul
(Sfântul Crai, Sfântul Rege) şi pe ţăranii care de
bună voie, s-au aşezat, sau se vor aşeza în viitor
pe moşiile aparţinând episcopatului. Aceşti
locuitori se supuneau numai jurisdicţiei
episcopului atât în ce priveşte obligaţiile cât şi
judecăţile. Aceasta era momeala pentru a-şi
atrage forţă de muncă pe moşii.
Cam în aceeaşi perioadă, la 12 Martie
1291 şi „Secuii Scaunului Arieş obţin de la
regele Andrei al III-lea o scrisoare de întărire a
daniei oferită de regele Ştefan, asupra unei părţi
din pământurile cetăţii Turda.”6 Acestea sunt
numai câteva exemple ale modului cum, prin
girul regalităţii sunt atribuite unora moşiile din
jurul comunei Luna şi competenţele juridice, aşa
după cum dictau interesele de moment ale
monarhului.

Se înţelege, că situaţia creată de apariţia
nobilului la Grind, a secuilor la Hărăstăş şi
Cucerdea şi a moşiei episcopale la SâncraiGiriş, cu interesele lor în concurenţă, a
influenţat evoluţia lunenilor, stimulându-le în
acelaş timp ambiţia de a rămâne ceea ce sunt.
Deci perpetuarea românismului nealterat
de către luneni într-o colectivitate de români
neamestecaţi cu alte populaţii, se pare că în
parte se reflectă paradoxal în conjunctura
istorică bine folosită şi în plus, în capacitatea
acestora morală şi tradiţională de a practica pe
plan local aceleaşi obiceiuri la naşteri şi
înmormântări, ori nunţi. După cum îşi venerau
bătrânii şi îşi boceau morţii, lunenii continuă să-
şi cânte colindele, cântecele de dor şi jale atât la
veselie cât şi la greutăţi, să-şi povestească
basmele în aceeaşi limbă moştenită din tată în
fiu. Astfel si-au păstrat şi perpetuat jocul şi
portul românesc, pe lângă dragostea nemărginită
faţă de moşie.

Toate i-au făcut cu timpul
inabordabili în tot ceea ce ei considerau că aduc
prejudicii entităţii lor de români. Din aceleaşi
motive nu au tolerat nici intervenţia ori
amestecul cu alte popoare în comuniunea lor,
devenită cu timpul pentru străini un fel de tabu,
părând a le spune – Până aici! În continuare este
Luna lunenilor.

Argumentele invocate sunt confirmate de
mai multe documente, din care se desprinde
evoluţia românismului la Luna constant de-a
lungul secolelor.

Spre exemplu, unul din primele
documente este de fapt un registru din anii 1332
– 13367) de care am mai amintit anterior, în care
sunt evidenţiate dijmele adunate de arendatori
pentru papalitate. În registru menţionat apar
parohiile cu numele preoţilor din peste 25 de
localităţi din arhidiaconatul Turda printre care:
Grind, Sânmartin, Cucerdea, Hărastăş, Sâncrai,
Agârbici şi Cristur, oprindu-ne la cele vecine cu
Luna. Absenţa din registru a comunelor: Luna,
Urca, şi Vaidasig, ca să ne oprim tot la cercul
comunelor vecine cu localitatea noastră, nu este
o eroare, dimpotrivă, o mărturie concretă că în
perioada anilor 1332 – 1336 românii din Luna şi
celelalte două localităţi în totalitate îşi păstrau
legea lor veche de rit răsăritean (ortodoxă). Din
acelaşi document se mai desprinde un fapt
notabil, că, la acea dată în comuna Luna nu se
aflau maghiari, ori secui care de regulă practicau
catolicismul, supuşi obligaţiilor de a plăti dijma
papală.

Acest registru document cu o vechime de
peste 650 de ani, poate fi considerat prima
atestare documentară indirectă a elementului
românesc compact la Luna.

Din analiza datelor cuprinse în registruldocument, rezultă că în unele localităţi din
împrejurimi, alături de românii care au continuat
să-şi menţină legea străveche, s-au stabilit
grupuri de secui sau unguri, aparţinând
congregaţiei catolice, care au funcţionat în
paralel cu cea ortodoxă.

În concurenţă cu primul document, un
altul, tot „registru din 1461”8 vine să întărească
argumentul enunţat privind evoluţia
românismului în comuna Luna. De data aceasta
comunele: Luna, Urca, Vaidasig şi Ticud apar la
1461 nominalizate în aceeaşi rubrică, cu privire
la obligaţia acestora ce decurge din plata unui
impozit în natură impus pe oi, plătit direct
regelui Ungariei. Impozitul respectiv apare sub
denumirea de „Cincizecime”.
Prevederea de mai sus are o semnificaţie
majoră pentru noi deoarece acest gen de impozit
se plătea numai de localităţile cu populaţie
românească.

Prin urmare comuna Luna era locuită
numai de români şi la 1461, cum era şi firesc. În
registrul în care apare de data aceasta comuna
Luna, nu sunt trecute comunele vecine cu
populaţie amestecată, amintite în registrul din
1332 – 1336.

Din punctul acesta de vedere registrul cu
„cincizecimea” constituie un alt „certificat” de
naţionalitate pentru localitatea noastră, la care
fireşte nu se gândeau atunci cei care au creat
această impunere şi formă de evidenţă.
Ca să nu rămână loc nici pentru cea mai
mică îndoială asupra celor susţinute mai sus,
menţionăm şi aspectul că registrul în speţă a fost
folosit de istoricul maghiar Csanky Dezsö, care
din pură probitate profesională, l-a pus în
evidenţă ca material documentar pentru a dovedi
pe această cale, care sunt satele locuite numai de
români în Transilvania la acea dată. „În acelaşi
scop, autorul menţionat foloseşte datele din
registru în lucrările sale de referinţă cu caracter
istoric în 7 volume.” 9

În fine din acest document deducem – cu
riscul de a repeta – că la 1461 comuna Luna
continua să aibă populaţia formată numai din
români. De asemenea că, după 130 de ani de la
cele menţionate în registrul de la 1332 – 36,
lunenii perpetuă nealterat aceeaşi etnie, de acum
recunoscută şi tolerată chiar şi de adversari.
Din punct de vedere economic, rezultă
deasemeni că Luna la acea dată nu era un
oarecare sat slab dezvoltat, ci consacrat, intrat în
preocuparea regalităţii pentru a-i percepe
impozitul specific unui sat românesc cu
identitate recunoscută.

După ce statul feudal maghiar se
consolidează şi îşi extinde influenţa prin
instituţiile create în toată Transilvania, un alt
„document din 1597”10 ne dovedeşte dacă mai
era necesar, că elementul românesc în comuna
Luna se află la el acasă, acelaşi.
Mai mult, parcă în mod obsesiv
autorităţile maghiare adaugă numelui comunei
apelativul de „Olah” – Olah Lona, adică Luna
românească, gândindu-se prin aceasta probabil
la inferiorizarea sau blamarea ei. Prilej care nu
face altceva decăt să confirme la 1597
autenticitatea evoluţiei românismului pe plan
local ca un fapt împlinit, cu toate formele
contradictorii politicii oficiale de stat, faţă de
care autorităţile neavând altă alternativă îl admit
aşa cum este şi încă emblematic.
Oricum e de remercat la aceşti săteni, pe
lângă performanţa continuităţii şi dârzenia prin
care s-au menţinut la adăpost de influenţe
străine, neadmiţând nici măcar convieţuirea în
paralel cu alte populaţii pe plaiurile lor.
Documentul în cauză se referă la schimbarea
stăpânului prin actul de danie a Castelului din
Grind (Luncani), împreună cu câteva sate din
jur, printre care şi „Olah Lona” (vezi cap.IV
unde s-a mai amintit despre acest fapt ).
O probă asemănătoare cu semnificaţie
istorică pentru comuna Luna poate fi considerată
şi scrisoarea principelui Gabriel Bathori din 13
septembrie 1618, prin care îl întăreşte pe
Litteratus Blazs şi soţia sa, Földvari Zeofia din
Hărastăş (Călăraşi) în posesia lor cumpărată la
„Olah Lona” (Luna Românească11). Se
presupune a fi vorba de corpul de moşie
cunoscut în zilele noastre cu denumirea – Odaia
Zeicului – (La Pocăiţi ) care se întindea parte în
hotarul Lunei şi parte în hotarul comunei
Călăraşi.

Unul din primele documente care scoate
în evidenţă elementul românesc pe aceste
meleaguri, provenit nu din cancelariile
maghiare, este recensământul Clain din 1733. În
acest recensământ comuna Luna este creditată
cu peste 300 locuitori, 3 preoţi, biserică separată
în care se precizează felul populaţiei din fiecare
localitate, în dreptul comunei Luna se
menţionează „sat românesc” ca şi în dreptul
comunelor: Voidasig, Ţicud şi Sânmartin. În
timp ce Urca la data aceasta apare „sat cu
populaţie mixtă”.

La recensământul din 1750 al lui Petru
Pavel Aron, comuna Luna din Arieş apare cu
777 locuitori şi 3 preoţi. La recensământul
colonelului Bucow din 1762 comuna Luna este
menţionată cu 115 familii şi 3 preoţi, situânduse printre cele mai mari comune româneşti din
Transilvania.

Cu ocazia recensământului din 1784 –
1787 executat din dispoziţia Împăratului Iosif al
II-lea în Transilvania, cel mai complet de până
atunci, populaţia comunei Luna se ridică la 831
locuitori, 4 preoţi, 1 nemeş (nobil) şi 8 străini,
străinii nefiind alţii decât membrii familiei
nobilului şi 2 – 4 servitori credincioşi. Cifrele
vorbesc de la sine, scutindu-ne de alte concluzii.
O altă dovadă a evoluţiei constant
româneşti a comunei o constituie şi numele
propriu-zis exprimat la diferite intervale de timp
acelaş: Lona, Luna, Luna Românească, Luna de
Arieş, fără a se preta, sau simţi nevoia de a fi
maghiarizat sau germanizat.

În sumar la acest capitol putem afirma cu
obiectivitate că lupta dusă de sătenii comunei
noastre, alături de românii din localităţile
vecine, pentru păstrarea entităţii lor naţionale, a
traversat un drum lung şi dificil, însă cu succes.
Rezultatul s-a oglindit ulterior pregnant în
modul lor de acţiune cu prilejul evenimentelor
istorice din 1759 – 1761, 1784 – 1785, 1791,
1848, 1918 despre care s-a menţionat mai în
detaliu în capitolele precedente.
Printre cele menţionate până aici, fără
îndoială mai există încă goluri şi tăceri ale atâtor
zile însorite ori mohorâte din scurgerea cărora
nu se poate stabili o înlănţuire precisă a
evenimentelor decât vag, dar coroborate
indiscutabil cu gravitatea comportamentală şi
psihologică a românului ne dă măsura
personalităţii sale.

Pentru că trecutul înainte de a fi scris a
lăsat în tiparele memoriei luneanului semne şi
mărturii statornice, încrustate în grai, port şi
obiceiurile româneşti, pe care le-a perpetuat
statornic şi neabătut.
Oricum românismul la Luna, chiar fără
sprijinul unei rânduieli de stat favorabile care
să-i confirme legal doctrina şi drepturile
moştenite ancestral, a însufleţit tot timpul sătenii
cu speranţe şi încredere în ziua de mâine.
Numai astfel continuitatea şi-a putut
asigura idealurile şi invers idealurile,
continuitatea. Mai cu seamă că nenumăratele
răscoale la care a participat comunitatea din
Luna nu se limitau numai la ridicarea iobagilor
contra stăpânilor de pămînt, ci erau şi răzvrătiri
ale simţământului naţional al unui popor chinuit
şi umilit de alt popor.

NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Stefan Pascu – Voievodatul Transilvaniei
vol.I. Ed.1974, p.136
2. Doc. I. Trans. C. III/1952, pag. 370
3. Ibidem III, ed. 1954, p. 13
4. n.n. Comuna Luna se află pe moşia
nobilului din Grind din 1270 prin danie
regală
5. Doc. I. Trans. C. II / 1952, p. 239
6. Ibidem p. 370
7. Ibidem (pentru anii 1330 – 1340) p. 122
8. Zenovie Pâclişanu – Fraţilor Alexandru şi
Ioan Lăpădatu la împlinirea vîrstei de 60
de ani (volum omagial) Ed. 1936 p. 603, în
limba latină.
9. Csanky Dezsö – Geografia istorică a
Ungariei pe timpul Huniazilor, Budapesta
I-VII, Ed. în serie 1898 – 1913 Pentru
comuna Luna vol. V, pag. 703 în limba
maghiară.
10. Dr. Andrei Vereş – Doc. I. Ardealului C.
Vol. V, p. 87
11. Conventul din Cluj Mănăştur, XIX, 152
.
Ion Mazere Luneanu