COMEMORARE PROFESOR NICOLAE MAZĂRE

150 de ani de la naştere şi 90 de ani de la
dispariţie

În anul acesta, mai concret 2015, se
împlinesc două cifre rotunde: 150 de ani de la
naşterea şi 90 de ani de la trecerea în nefiinţă a
regretatului profesor Niculae Mazere, a cărui
contribuţie la Unirea Transilvaniei cu ţara este
de reţinut în primul rând.
O personalitate viguroasă, care pe timpul său şi-a
dăruit viaţa, opera şi cariera, până la scrificiu,
reunificării neamului românesc, într-o perioadă
critică pentru românii ardeleni care şi-au propus
înlăturarea asupririi şi marginalizării fără limite
ce dura de secole în şir.
Despre viaţa şi opera bravului profesor
pe planul luptei pentru eliberare a Transilvaniei
am scris prima carte în 2007, într-un tiraj foarte
mic, finanţată pe cont propriu, foarte puţine cărţi
ieşind dincolo de spaţiul comunei Luna. Bine
venita ocazie a comemorării ne dă posibilitatea să
publicăm datele esenţiale ale acestei existenţe
omeneşti exemplare în revista Gândul
Anonimului, care se distribuie în toată ţara şi
mai departe, prin pagina de internet a revistei, în
Italia, Spania, Canada, Norvegia şi în toată
lumea.

Şi să aibă valenţa, remarcată de apreciatul
nostru coleg Dan Gîju în cuvântul înainte la
cartea Profesorul Nicolae Mazăre –Un Destin
Asumat, Editura Bren, 2007, Bucureşti ”Nu ştim
cu ce intrăm şi cu ce ieşim din noua Europă. Dar
dacă este adevărat că şi în veci s-or naşte pui de
lei, cum spunea poetul, este de aşteptat că
scriitorii români, precum remarca şi autorul
cărţii, vor avea subiecte de scris şi de acum
încolo. Căci tocmai de un pui de leu este vorba în
cele ce urmează”

Publicăm aşadar cu prilejul acestei duble
aniversări, pentru reamintire şi pentru incitare la
lectura întregii cărţi, capitolul Introducere scris
şi ca o motivaţie a autorului pentru demersul său
generos de documentare şi creaţie.
”Am cutezat să pregătesc această dificilă
lucrare stimulat de o poveste spumoasă, pe un fond
tragicomic, cu privire la viaţa controversată a
profesorului Mazăre Niculae, lunean de baştină.
Povestea despre care e vorba a circulat printre
săteni în mai multe variante. Am auzit-o de la tata
şi de la alţi săteni.
Îmi stăruie şi azi în memorie o seamă de
secvenţe picante, pe care îmi face plăcere să le
rezum aici, pentru a fi confirmate sau infirmate de
dovezi scrise.

Niculae al lui Iuănul Cruciţii de lângă
Arieş, copil frumos şi lotru, se remarca printre cei
de-o seamă…..Aşa începe povestea. Copilul, după
ce învăţă puţină carte în sat, cum se putea învăţa
pe vremea aceea, a fost remarcat de părintele
Gheorghe Bucşa – pe atunci şi directorul şcolii
parohiale. Măi, se gândeşte părintele, acest copil
ar fi bine să devină popă. Copilul avea glas
frumos şi-i plăcea părintelui cum cântă. Aşa se
face că părintele şi-a pus nădejdea în Niculae şi îl
ajută să urmeze cursurile gimnaziului, apoi ale
seminarului teologic din Blaj.

Niculae ardea de dorul să urmeze cursuri
superioare, iar părinţii erau mândri de aşa ocazie
pentru odrasla lor. Caz rar pe vremea
Imperiului Austro-Ungar pentru copiii de ţărani
români, care cel mult puteau ajunge popă sau
dascăl în sat, la şcoala parohială.
La terminarea studiilor, surpriză! Niculae
al nostru nu s-a popit, dar nici nu s-a mai întors
acasă, ci îşi ia lumea în cap şi trece Carpaţii în
Regat. De ce? Apar nedumeririle şi cleveteala pe
seama sa, pentru că asemenea lucruri nu a mai
făcut nimeni din sat până atunci. Ce s-o fi
întâmplat cu el? Sătenii încep să exprime păreri
diferite de bine, dar mai mult de rău, după
imaginaţia unuia sau altuia, cum de regulă se
întâmplă la sat. Mai cu seamă că el nu era un copil
oarecare, ci unul trimis la învăţătură, să devină
popă, iar abaterea era considerată un mare păcat.

Ce-a făcut Niculae prin Regat şi pe unde l-au
purtat paşii, povestea nu mai aminteşte.
Pe măsura însă ce timpul trecea, încep să
apară veşti nu tocmai liniştitoare despre viaţa şi
ocupaţia sa. Că umblă teleleu prin satele ardelene.
Alimentând curiozităţile sătenilor şi datul cu
părerea…. că umblatul său tainic nu este tocmai…
Uneori, pentru scurt timp, a început să apară
Niculae şi prin satul său natal, într-o ţinută jalnică.
Aducând mai mult a cerşetor decât a om învăţat.
Amplificând nedumerirea unora cu privire la
studiile făcute şi misterul vieţii sale „O fi blestem
maică!” gândeau mulţi. Sau „prea multă minte
strică!”. Majoritatea cunoscuţilor îl compătimeau:
„Om învăţat şi ce rău a ajuns. Ferească
Dumnezeu!”. Cei apropiaţi îl mai ocroteau fie şi cu
un adăpost în şură pe fân. Apoi dispărea din nou,
fără a se şti încotro.

La o asemenea apariţie Buna Sofie îl căina:
„Vai, Niculae, da ce-i cu tine!” „Ei, lasă Sofie că o
să mă vezi bogat dacă termin lucrarea pentru care
mă zbat”. Degeaba, chiar dacă mai transpira, vag,
câte ceva, fără alte detalii sătenii nu pricepeau mare
lucru şi o ţineau pe a lor. Ba mai mult sporeau
fabulaţiile pe seama profesorului, după ce s-a
aflat că în urma unei asemenea triste apariţii prin
sat, la plecare a luat şi pe fiica preotului local,
Mariţa (Maria) care ulterior îi va deveni soţie la Iaşi,
unde se pare că s-a stabilit. Vestea cade ca un
trăsnet. Opiniile sătenilor se tulbură mai mult. Nu
ştii ce să mai crezi, ziceau unii, dacă fiica părintelui
a plecat cu un asemenea om decăzut. O fi el învăţat,
dar după cum arată…. Alţii, puneau cele auzite pe
seama unei rătăciri nefericite a fiicei preotului, cum
s-a mai întâmplat. Şi dădeau exemple dintre cele
mai negative, cum le trecea prin minte, cunoscute
din poveşti sau zvonuri.

Cu timpul, la drama profesorului cerşetor
se acumulează secvenţe noi, mai luminoase, care
aveau să schimbe în mare parte natura fabulaţiilor
în jurul vieţii acestuia.
Acest fenomen se produce în momentul
când sătenii află că profesorul a întocmit o hartă
secretă a Transilvaniei, interzisă de autorităţile
Austro-Ungare, dar introdusă clandestin în Ardeal
şi răspândită printre intelectualii români ca un
important document care să le susţină demersul
în lupta pentru eliberarea naţională. Dovadă
protopopul Pop Emil, cumnatul profesorului de la
Uioara, aproape de satul Luna – a fost reţinut de
autorităţile maghiare şi cercetat penal pentru
asemenea acţiuni. A mai circulat ştirea că pe
timpul războiului Mazere Niculae a apărut prin
Transilvania să culeagă informaţii pentru Armata
română.

Asemenea veşti plăceau lunenilor pentru că
erau în acord cu orientările lor dintotdeauna.
De acum ceea ce era negativ în trecut la
profesor devine pozitiv. Povestirile din urmă
capătă o aură haiducească, chiar eroică la el, cu
tendinţe mitice. La această opinie a sătenilor,
diametral opusă celei anterioare, nu este exclus să
fi contribuit chiar învăţătorul Simion Nicoară,
singurul din sat care cunoştea în amănunt
conţinutul activităţii lui Mazere Niculae. Iar de
acum nu mai era necesar de ascuns nimic.
Începuse războiul. Prizonierii români
transilvăneni din Rusia s-au constituit în unităţi
de voluntari şi s-au alăturat Armatei române din
Moldova pentru a lupta să elibereze Transilvania
de sub stăpânire străină. Lupta intrase în linie
dreaptă şi se desfăşura la vedere. Lunenii aveau
nevoie atunci de fapte pilduitoare şi conducători
care să-i însufleţească în opţiunile lor naţionale.
În felul acesta viaţa şi activitatea
profesorului, transmise oral, au adunat mereu
episoade de la cele negative până la cele mai
fantastice, povestite de săteni, care mai
puneau câte ceva de la ei sau omiteau după
inspiraţia fiecăruia.

În condiţiile în care acţiunile sale nu puteau
fi divulgate din considerente de securitate
personală, misteriosul profesor a rămas în
amintirea sătenilor până azi cel din poveste: când
destinat popiei pe care o părăseşte aparent
nejustificat, când cerşetor, când nebun, când om
de cultură, când revoluţionar.

O gamă de posibilităţi atât de contradictorii
încât nu se poate să nu rămâi fermecat pentru a afla
adevărul acestor angoase, fără a minimaliza rolul
povestirii care a circulat oral şi a ţesut interesul
fabulos în jurul profesorului Mazere Nicolae, care
oricum nu-i scade, ci îi măreşte prestigiul.
Scopul cărţii nu este de a aduce un elogiu
profesorului, ori de a adânci şi mai mult
controversele, ci acela de-a întreprinde o cercetare
obiectivă critică, o analiză lucidă, bazată pe dovezi
scrise, de arhivă, şi pe mărturii credibile din partea
unor cunoscuţi precum şi lămurirea raportului
între mit şi realitate, legat de fantomaticele sale
peregrinări prin Transilvania, uneori în travesti,
timpul, condiţiile şi cele urmărite.

De asemenea, dacă a fost om de cultură,
cum ne place să credem, atunci care sunt creaţiile
sale şi valoarea lor integratoare în cultura
românească a epocii sale. Mai dorim prin lucrarea
de faţă să restituim generaţiei actuale şi viitoare
măcar o parte din memoria profesorului curăţită de
ingratitudini nemeritate. Om de cultură, inimă
mare de român, care prin activitatea şi opera
creată şi-a pus amprenta pe evenimentele istorice
din Transilvania, a intrat pe nedrept într-un con al
uitării.

Cartea se adresează unui larg public de
cititori, respectiv cercetători, profesori şi studenţi
din domeniu, precum şi tuturor celor interesaţi să
afle evoluţia plină de riscuri a unei personalităţi la
un moment dat. Fiu de ţăran sărac, s-a mistuit ca o
făclie într-un altar pentru a lumina un domeniu
obscur, defavorabil şi dăunător românilor
transilvăneni; el redescoperă după cercetări
amănunţite şi pune în valoare printr-un studiu
numirea românească a tuturor localităţilor din
Transilvania, numiri maghiarizate în timp. Studiul
a fost localizat ulterior pe o hartă etnografică a
Transilvaniei, prima de acest fel în cultura semantic
– geografică a ţării, însoţită de un supliment cu
statistica etniilor din fiecare localitate, luând ca
punct de referinţă anul 1900.

Harta şi suplimentul la hartă au fost ediate
la Iaşi în anul 1909 şi premiate de Academia
Română la 18 mai 1911.
De remarcat că, până în zilele noastre,
este primul şi ultimul lunean premiat de Academia
Română.
Biografia profesorului face parte din istoria
comunei L u n a , sat mare, românesc, atestat
documentar în anul 1176, printre cele mai vechi
6 localităţi din Transilvania, înglobând şi satul
Luncani.

Partea cea mai mare a lucrării o constituie
viaţa neliniştită şi aventuroasă a profesorului,
îndeosebi pentru documentare în vederea întocmirii
lucrării sale de bază – Harta etnografică a
Transilvaniei, documentare pentru care a fost
necesar să facă dese incursiuni peste Carpaţi, cu
mari eforturi, riscuri şi umilinţe autoimpuse, care
de fapt dau nota curajului şi a tăriei sale de caracter
pentru a înfăptui ceea ce şi-a propus pentru
neamul său.

Pe timpul întocmirii lucrării mi-am dat
seama de un eventual neajuns al acesteia. Adică,
simpla indicare la asterix a sursei nepublicate nu
satisface pe deplin cititorul. Pentru a preveni
această carenţă, în partea a doua, la anexe, ataşăm
copii după documente originale reproduse integral
sau parţial, în dorinţa de a sprijini veridicitatea
lucrării şi a da cititorului satisfacţia să consulte în
premieră unele documente inedite cu privire la
tematica în discuţie.

Trei exemplare din Harta etnografică a
Transilvaniei, ediţie 1909, originale, fotografii şi
alte documente intime de familie ale profesorului
aflate în biblioteca autorului, le-am obţinut graţie
bunăvoinţei d-lui Radu care locuieşte la Cluj,
strănepot după soţie.

O parte din opera sa cultural-ştiinţifică
reunită sub genericul Viaţa şi opera profesorului ca
şi activitatea sa profesorală, scot în evidenţă şi altă
latură a prolificei sale personalităţi, cum ar fi
implicarea activă în mişcarea memorandistă,
asupra căreia revenim într-un capitol aparte sau
preocuparea pentru modernizarea învăţământului
secundar, în care scop publică la Iaşi în 1903 o
lucrare cu propuneri radicale. Atât de radicale
încât reuşeşte să-l supere pe Spiru Haret, la data
respectivă ministru al instrucţiunii publice,
care încearcă să-l potolească aplicându-i
profesorului, drept mulţumire, o penalizare cu
reţinerea 1/2 din salariul pe o lună. Cu acel
prilej profesorul a pus în circulaţie celebra
cugetare, pe care am reţinut-o în motto – Cine nu
loveşte în păcat, nu respectă virtutea. El a
respectat-o fie şi sub rezerva de a suporta
consecinţele.

Cartea, concepută şi ca o modalitate
de popularizare a vieţii şi operei profesorului
Mazere Niculae, implică fără îndoială
acceptarea unor imperfecţiuni sau scăpări
involuntare, pe care ni le asumăm anticipat,
eventual părţi ale vieţii sale insuficient
documentate din lipsă de surse, mai cu seamă că
nu am avut fericirea să-l întâlnim în viaţă, iar
dânsul nu a lăsat nimic scris despre viaţa şi
amintirile sale sau, dacă eventual a lăsat, din „n”
cauze nu s-au păstrat până la noi.

Împărţirea lucrării pe capitole intitulate
sugestiv sperăm să ajute cititorul în lectură, pentru
a reţine mai uşor esenţialul din desfăşurarea unor
episoade.

În final, ceea ce încercăm prin cartea de
faţă suntem convinşi că nu este decât o sumară
restituire din memoria profesorului mult mai
bogată, reconstituită de noi după posibilităţi,
inclusiv cele materiale. Timpul şi distanţele s-au
dovedit obstacole traversate cu mari eforturi. Dar
le-am traversat pentru ca moştenirea
cultural-ştiinţifică rămasă de la profesorul Mazere
Niculae care nu are urmaşi direcţi, decât pe
luneni, să se adauge tradiţiei locale din comuna
Luna, sat mândru românesc d i n inima
Transilvaniei pe care l-a iubit profesorul atâta.”
Col.(r). Ion Mazere Luneanu