Selectați pagina

COLEGA MEA VIORICA

COLEGA MEA VIORICA

Moto: Cine n-are noroc n-are De când naște până moare. (Proverb românesc)

Partea întâi Una dintre plăcerile vieții, mai ales după trecerea multor ani, pentru mine și, poate, pentru mulți alții este întoarcerea la casa părintească, revederea satului natal, întâlnirea cu întregul univers al copilăriei. În împlinirea acestei dorințe, am pornit și în primăvara aceasta spre Buciumul natal, nu singur, cu două din nepoatele mele ce, fiind eleve de liceu, erau în vacanță. De la Turda intrăm pe Valea Arieșului și urmăm cu grijă drumul întortocheat ce însoțește firul apei, cu rare porțiuni unde este admisă depășirea, că pe aici îndată ce se termină o curbă începe alta. În dreapta și în stânga, peste Arieș, păduri cât vezi cu ochiul. Dincolo de Baia de Arieș în atâta verdeață nu mai poți ști care o fi Fagul împăratului singurul ce rămâne verde și iarna. Pe întregul parcurs se păstrează încă, acoperită de vegetație și de bolovani, calea ferată a Mocăniței de altădată. La Bistra valea se lărgește și pe toate coastele se văd case împrăștiate prin fânețe până sus de tot. În jurul lor pajiștea e verde iar cireșii sunt în floare. Oprim la Abrud să vadă fetele anticul orășel și să cumpărăm plăcinte cu brânză, că sunt atât de bune, de le-a mers vestea în tot Ardealul. Pentru mine, peste tot numai amintiri; școala, internatul, cișmeaua publică din centru, piața de cireșe, cinematograful… Pornim mai departe. STOP.

Lumina roșie a unui semafor ne oprește trecerea peste podul de la Gura Ciuții. Un utilaj greu cu fălci metalice ridică grinzile lungi de stejar ale vechiului pod de lemn. Dinspre Alba Iulia pe sensul opus vin fără întrerupere mașini. Așteptăm. „Valea din dreapta noastră se numește Ciuta, nu Căprioara, Ciuta, adică o căprioară fără coarne. Pe podul acesta de lemn care se demolează am primit eu în anii de școală, prin 1948, cel mai frumos cadou. Priviți și peste vale la pădurea aceea deasă de brad. Copacii tac, dar multe ar avea de spus, întâmplări pe care și acum le port cu mine, proaspete, de parcă ieri s-au petrecut.” Cristina și Alina, curioase, „Ce ne spui, ce s-a-ntâmplat pe aici?” „Așteptați până acasă. Deseară o să vă spun ceva de demult, real, cu totul și cu totul adevărat, dar n-o să vă vină să credeți că așa a fost cândva…” Ajunși acasă, ne așezăm la masă în foișorul din curte să mâncăm din plăcintele încă fierbinți cumpărate la Abrud. Cristina curioasă peste măsură: – Bunicule, ne-ai promis ceva, așteptăm povestea aceea de când erai tu elev.

– Bine, mă țin de cuvânt dar să aveți răbdare, e un șir lung de întâmplări, niște fapte neobișnuite. În fiecare sâmbătă după terminarea orelor de curs elevii de la internatul din Abrud care proveneam din satele din apropiere mergeam acasă de unde ne întorceam duminica seara sau chiar luni dimineața. La internat rămâneau și primeau hrană doar cei foarte de departe; câțiva regățeni, cei de pe la Brad, Gura Barza, Blăjeni, de Dupăpiatră, Albac, Arieșeni ori Scărișoara. În acest fel se făcea economie la alimentele de la cantină. Nu ne trimiteau acasă flămânzi, doar aveam drum lung de parcurs. După ce ieșeam de la masă treceam pe la dormitoare, ne luam străicuțele cu cărțile și caietele pentru lecțiile de luni și apoi grupurigrupuri porneam spre satele și casele noastre.

Atunci după război nu a fost destul că o mulţime de familii au rămas fără bărbat în casă; cu văduve tinere îmbrăcate ani la rând în negru, neconsolate după soții lor dragi, cu mulţi copii orfani, cu părinţi disperaţi şi cu surori purtând și ele doliu după cei morţi pe front, nu a fost destul acest mare necaz că a mai dat Dumnezeu şi o arşiţă fără strop de ploaie ce a ţinut o vară întreagă, de mureau vitele pe câmp de foame şi de uscăciune. Noroc cu pădurea unde vitele mai găseau câte o frunză-două de ronțăit, dar bietele vaci veneau acasă cu ugerul fleșcăit, lipsit de lapte și le puteai număra toate coastele de slabe ce erau.

Pământul a rămas fără rod şi s-a întins foametea şi sărăcia peste toată ţara. Cel mai rău se pare că a fost prin Moldova, că de acolo, ca să nu moară de foame, au fost aduși o mulțime de copii și predați unor familii mai înstărite de prin Ardeal și Banat. Pe vremea aceea eram elev la gimnaziul din Abrud. Aşa stând lucrurile şi cantinele şcolare duceau lipsă de alimente că nu mai aveau din ce pregăti mâncarea pentru elevi. Bucătarul, „baciul Traian”, cum îi spuneam noi, un bărbat înalt ce purta întotdeauna un halat alb și bonetă ca un medic, ca să ne sature, vorba vine, „să ne sature” că doar ieșeam de la masă tot flămânzi, dar ca să pregătească hrană din aproape nimic, pentru atâtea amar de guri flămânde, făcea adevărate minuni, magie curată, nu alta. În toate ciorbele, pe lângă puținul zarzavat mai punea, în cazanul mare, și o mână de griș sau, mai rar, câte o ceașcă de orez ca să nu fie prea limpede zeama din lingurile noastre. Uleiul sau untura încă erau o raritate. Uneori, când eram norocoși, puteam zări și număra câteva bulinuțe galbene sau roșcate de grăsime plutind în farfurie pe suprafața ciorbei. La așa ocazii rare, era și un prilej de joacă. De pe vârful lingurii lăsam să se scurgă o picătură de lichid chiar în mijlocul bulinuței iar aceasta se transforma într-un cerculeț perfect rotund.

Ciorbițele noastre acrișoare erau totuși foarte gustoase atât doar că într-o zi elevul de serviciu, ca să facă o glumă, a scris cu cretă pe tabla unde era afișat meniul, după „ciorbiță oltenească,” în paranteză „mămăligă cu sifon” și așa i-a rămas numele pentru multă vreme. Felul doi era diversificat de la o zi la alta; azi cartofi, mâine varză și tot așa, a doua zi invers. Dimineața invariabil, pâine, ceai și o bucățică de marmeladă, iar seara arpacaș sau mămăligă cu brânză ori cu sirop de mure. Doamne, bune mai erau toate, că nimic nu rămânea în farfurii, nici nu mai trebuiau spălate! Mâncarea, felul întâi, o serveam din niște castronașe metalice emailate adânci, iar felul doi din farfurii de același fel dar mai late, mai întinse. Să fi auzit acolo muzică nu glumă, când peste o sută de linguri căutau cu disperare prin castronașe o minune de cărniță parcă zăngăneau clopotele de pe o turmă de oi, că domnul pedagog, un învățător maghiar pensionat, mereu ne spunea zâmbind:

„Mai încet, mai încet, că se aude în stradă și ne facem de râs.” Sala de mese a internatului se găsea chiar lângă trotuar într-o încăpere mare a unui fost restaurant „La Bazil” vestit în Abrud. În fiecare luni, când era și zi de târg, veneau băieșii din Bucium și Roșia să schimbe aurul la Cămara statului de unde, cu o groază de bani, cei din Roșia intrau să petreacă „La Bazil”, iar buciumanii la restaurantul „Detunata”. Aici muzică, mâncare și băutură pentru toate gusturile, că uitau oamenii să mai plece către acasă. Nu intrau niciodată în același restaurant, că cei din Roșia erau unguri și purtau haine de barșon și cizme bürgher pe câtă vreme buciumanii purtau costume românești. Toți mândri și făloși, după ce li se urca vinul la cap, una-două dădeau scântei, se încăierau. După război vremurile s-au schimbat. A înțărcat bălaia, gata cu aurul, că minele se închiseseră prin naționalizarea din 11 iunie 1948. Fuseseră naționalizate și restaurantele. Întrat în proprietatea statului, „La Bazil” acum arăta jalnic. Parchetul, lustruit oglindă, pe care alunecau, în ritm de vals, perechile de altădată acum era negru, dat cu motorină arsă, iar în locul celor două mari candelabre coborau din tavanul înalt doar două fire lungi de sârmă izolată la capetele cărora atârna câte un bec amărât, pistruiat de muște, fără abajur. Mese lungi din scândură groasă de brad, așezate pe mai multe rânduri, umpleau întreaga sală. De fiecare parte a meselor erau bănci pentru şase locuri, fără spătar, aşa că după ce serveam masa cei doi elevi de serviciu le puneau cu picioarele în sus pe mese ca să se poată mătura şi spăla pe jos. De feţe de masă, nici vorbă. Mâncam în două ture; fetele, apoi băieţii, fiecare serie umpleam sala ce avea peste o sută de locuri.

Toamna şi iarna, când era ziua scurtă, atât dimineaţa cât şi seara în sală era aproape întuneric, fiindcă cele două becuri răspândeau puţină lumină prin sticla gălbuie, aproape mată, murdărită de muştele din timpul verii. Într-o dimineaţă ceţoasă, prin noiembrie, pe lângă profesorul de serviciu şi pedagog, apare în sala de mese şi domnul director. Pedagogul sună de două ori strident din fluier: Frrr! Frrr! şi în sala mare se face o linişte de mormânt. În semiîntunericul dat de cele două becuri palide, domnul director Bunea aşezat cu spatele spre ghișeul de la bucătărie ne anunţă „cu părere de rău ” cum a menţionat de mai multe ori, că magazia de alimente este aproape goală, că nu mai au din ce ne pregăti mâncarea şi că de luni nu se mai serveşte masa, să ne aducem fiecare mâncare de acasă, până se deschide iar cantina, peste o săptămână ori două, dar și atunci numai cu alimentele aduse de părinţii elevilor.

Fiecare elev mai trebuia să aducă o adeverință de la Sfatul popular de unde să rezulte starea materială a părinților; suprafața de pământ după folosință: arabil, fânaț, pășune, pădure, neproductiv și categoria de fertilitate. Fiind o zonă de munte cu coaste abrupte și pietroase, cu excepția micilor grădini de pe lângă casă, tot pământul se încadra în ultima categorie, a V-a, de fertilitate. Era inflație mare cum nu se mai pomenise. Prețul produselor alimentare creștea de la o zi la alta, dar nici așa, scumpe-foc, nu se mai găseau de vânzare. Cartofii nu se mai vindeau cu sacul ci cu grămăjoarele așezate pe tarabe, iar o litră de grâu (15 kg) valora 4 gr de aur, dar în mod obișnuit o litră de grâu sau porumb se vindea cu 1 gr de aur. Localnicii aveau aur că erau mineri dar nu aveau cereale.

De teama că foametea ar putea dura mult, oamenii, și care aveau, nu mai vindeau nimic. Cu sumele de bani alocate de stat pentru internat se cumpărau tot mai puțina alimente, norocul venea doar de la brutărie de unde se distribuia cu regularitate pâine pentru internat, cazarmă și spital. De mai multe ori pe săptămână primeam mămăligă sau arpacaș, pentru a economisi grâul. În toamna aceea crengile fagilor erau încărcate ca niciodată de jir, semințe lucioase, triunghiulare, cu miez dulce și uleios. După prima brumă, când se scutură bine jirul, toată suflarea școlii; elevi și profesori, am plecat la pădure să adunăm jir din care să facem ulei pentru internat. Am dus cu noi pături și cearșafuri pe care scuturam apoi crengile grele de rod. Am umplut mulți saci pe care îi duceam seara cu căruța la magazia de alimente a școlii. În Abrud, Kobory baci avea o presă de ulei dar avea și un copil la școală așa că a stors tot jirul fără să mai ia vamă, sau uium ca la moară. În schimbul serviciului spera o mică protecție pentru băiatul lui, elev, care nu prea strălucea la învățătură.

-Bunicule, ai fost și tu atunci cu școala la cules de jir? mă întrerupe Alina. -Sigur că am fost. Am și o fotografie cu colegii, făcută acolo în pădure, am să v-o arăt, e aici acasă într-o cutie cu fotografii vechi. Dar lasă-mă să continui.  Din puținul care mai exista în țară, după prăpădul pricinuit de război și apoi de secetă, noi românii eram obligați să expediem cu regularitate trenuri întregi de cereale, vite, oi, porci, furaje, material lemnos, cărbune, minereuri și multe altele, către URSS ca despăgubiri de război prevăzute prin Tratatul de pace. Așa ne spunea pedagogul când îi spunea că e prea puțină mâncare, că ieșim flămânzi de la masă, asta ne spunea și domnul director. Tocmai se împlineau 100 de ani de la Revoluția de la 1848 condusă de Avram Iancu. În Țara Moților și pretutindeni lumea clocotea de nemulțumiri. Plutea în aer o nouă revoltă. În aceste condiții noul regim comunist a intensificat propaganda arătând cu degetul spre cei vinovați de sărăcia și de tot dezastrul din țară, cauzat de război. Vinovați erau foștii legionari și oamenii politici care au împins România în război și au trimis la moarte milioane de oameni. Ei trebuiau pedepsiți și, ca un act de dreptate, au început arestările. Și fostul rege Mihai era vinovat. Așa ni se explica nouă elevilor la informarea politică ce avea loc zilnic, câte o jumătate de oră, în fiecare dimineață, înaintea orelor de curs. Nu știam noi atunci, nu cunoșteam până la ce limite de cruzime poate recurge omul în numele „actului de dreptate”. Știam că există criminali de război dar nu ne puteam imagina că pot fi și criminali de pace.

E adevărat că fuseseră milioane de morți ce trebuiau răzbunați. Cinci colegi erau orfani de război iar mulți alții aveau pe cineva apropiat din familie mort sau invalid. În fiecare săptămână abia așteptam să sosească sâmbăta pentru a merge acasă. De data aceasta nu mergeam bucuros, eram trimis de domnul director și urma să mă întorc cu straița plină cu mâncare pentru o săptămână. Aveam drum lung, vreo 15 km, dar eram obișnuit și nu mi se părea obositor mai ales că o bună parte din drum mergeam cu Viorica, o colegă de școală, din clasa de fete. Nu știu cum se făcea că de fiecare dată, fără a ne înțelege, ne întâlneam la poarta internatului de fete, ori mă aștepta ea acolo, ori mergeam eu mai încet iar ea mă vedea pe geamul de la etaj și îndată cobora scările, trântea poarta și era pe trotuar cu zâmbetul pe față. Ochii aceia albaștri aveau ceva aparte că răspândeau lumină și bucurie.

Pe lângă ea parcă mergeam pe sus, că nu simțeam sub tălpi duritatea cuburilor de granit din pavajul străzii. De data aceasta Viorica avea o traistă grea, cumpărase două kilograme de sare și un litru de petrol. Până la ea acasă, sus pe vârful muntelui la Cernița, hă, hă, era drum lung și mult de urcat.. Îi iau bagajul ca să nu fie prea obosită pe când începe greul, că ea de la Izvorul Rece părăsea șoseaua și urca coasta abruptă pe o potecă îngustă prin pădure, dar mai sus ieșea la luminiș pe pajiște fără noroi. Era și un drum de car dar acesta ocolea mult și era tare pietros. Având ceva bani mai cumpărase și niște bomboane tari și roșii sub formă de zmeură, că avea acasă trei surori și un frate mai mici și de fiecare dată când sosea, săreau cu gura pe ea cu „Ce ne-ai adus? Ce ne-ai adus?” Bomboanele se vindeau la cântar în „teoc”, un ambalaj rudimentar din hârtie groasă răsucită sub formă de pâlnie foarte ascuțită. Viorica scoate teocul din buzunar, îl deschide și mă îndeamnă să iau o bomboană. Primesc cu plăcere, că rar ne întâlneam cu bomboanele, nouă nu ni se stricau dinții…

Eram amândoi în clasa a II-a de gimnaziu dar Viorica era mai mare decât mine cu doi ani, că pe atunci puteai urma gimnaziul după clasa a IV-a sau mai târziu, școala primară din toate satele fiind de șapte clase. Sus pe culmea muntelui, la Cernița, unde era casa lor, nu era școală, iar copiii din acel crâng de case coborau în partea cealaltă la Școala din Buninginea. Acolo făcuse șase clase și pentru că învăța bine, fiind tot premiantă, bătrânul ei dascăl i-a sfătuit pe părinți să o dea mai departe la școală, să se facă învățătoare pe când se pensionează el. Așa a ajuns ea elevă la Abrud unde învăța bine dar, între fetele de la oraș, nu a mai luat premiul întâi. însă a devenit foarte cunoscută de profesori, elevi și de părinți după serbarea de la sfârșitul anului școlar unde Viorica a cântat două cântece de la ei din sat și la sfârșit toată sala, părinți și elevi, bis! bis! bis! iar băieții din clasele mai mari puneau palmele pâlnie la gură și urlau cu toată puterea biiis! biiiis! așa că fata la îndemnul profesorului de muzică a ieșit iar și iar pe scenă. Blondă cu ochi albaștri, purta părul împletit în două cozi lungi și bogate dar cea din stânga, după ce trecea pe sub ureche și peste umăr, atârna în față pe ia albă cu floricele albastre bombată armonios în dreptul pieptului. A cucerit sala, sigur, și prin cântecele ei, dar mai ales prin privire, că nu se uita nici în tavan, nici spre podele cum mai făceau unii recitatori, ci ea cu ochii ei mari, luminoși, larg deschiși, parcă privea personal pe fiecare spectator în parte.

Zâmbea. Zâmbea tot timpul și după ea zâmbeau și cei din sală iar textul cântecului i se potrivea de parcă era compus anume pentru ea: Mărioară de la munte, / Ila, ila, ila-i la. / Nu purta părul pe frunte / Ila, ila, ila-i la. / Că ți-or ieși vorbe multe /…(refrenul)/ Lasă iasă că nu-mi pasă…/ M-o făcut mama frumoasă…/Nici la clacă nu mă lasă / Nici la joc în bătătură, / Că i-i frică că mă fură… Cea mai surprinsă de această apariție cu totul neașteptată a fost însăși diriginta clasei, profesoara de matematică: „Viorica, tu nu mi-ai spus că știi să cânți așa de frumos. Unde și cine te-a învățat?” „La școală, domnul învățător cânta cu cetera iar eu cu glasul. La școala primară domnul învățător mă făcea învățătoare la muzică. Mai cânt și pe acasă, prin pădure și pe câmp, la oi ori la vaci” explică eleva. Profesoara o mângâie pe cap, o îmbrățișează cu căldură. „Bravo, să le spui părinților tăi că ești mândria Gimnaziului de Fete din Abrud, să le zici că așa am spus eu, diriginta ta.” „Chiar v-a plăcut atât de mult? Că mie îmi era frică să nu mă fac de râs…” Serbarea a fost împreună cu a Gimnaziului de Băieți. Eu nu am recitat, nu am cântat la vioară, ca elevii de la Școala Normală, am fost doar în cor, la vocea a treia: S-a dus cucul de pe-aici / Cucu! Cucu! / Și și-a lăsat puii mici / Cucu! Cucu ! / I-a lăsat într-o grădină / Cucu! Cucu! / Să-i crească mamă străină / Cucu! Cucu! Mai țin și acum minte, după atâta amar de vreme, cântecele de atunci cântate la cor: Cibănașului îi place / Sus la munte, sus la munte / La izvor. / Unde printre stânci bătrâne / Curg izvoare cristaline / Sus la munte, sus la munte / La izvor.// Intram în vacanță. Spre casă am mers iarăși împreună.

La marginea orașului ne-am oprit pe o băncuță de scândură din fața unei case. Viorica trebuia să-și schimbe pantofii cu opincuțele din traistă. Și-a tras ciorapii groși de lână până sub genunchi apoi a încălțat opincile pe care le-a strâns bine în curele să nu joace piciorul. Era o practică obișnuită. Pantofii sau „jumătății” cum li se mai spunea, erau foarte scumpi și se stricau repede la mersul pe coaste, pe pietre și prin noroaie. Orășenii știau asta și spuneau cu batjocură că „lăturenii poartă ghete numai când intră în oraș”. „Hai la cireșe! Hai la cireșe! Cireșe și moacre, pentru copii și soacre!” striga un om venit de la Blăjeni cu calul să-și vândă marfa la oraș. Purta pe cal două coșărci de nuiele, mari, desăgite, una cu cireșe alta cu moacre, tot niște cireșe dar mai mari și pietroase, mai scumpe. Se vindeau, de când lumea, numai cu felea; o ceașcă lărguță de tablă, ceva mai mică de un litru, dar o măsura cu vârf. Opresc omul și cumpăr o fele de moacre, costau 2,50 dar mă vede că-s elev și mi le lasă cu 2 lei. „Te văd cu chipiu, ești elev și intrați în vacanță. Pe Emiluț îl cunoști? Am venit să-l duc și pe el acasă.” Da, îl cunoșteam pe Emiluț, era cu o clasă mai mare, dar noi îi spuneam Anca și știam că e din Blăjeni. Avea o soră mai mare, către 17-18 ani care venea să vândă cireșe și la îndemnul fratelui său, zilele trecute a venit cu calul în curtea școlii și așa, amândoi, în două pauze au vândut toate cireșele. Au cumpărat și profesorii. Avea cireșe mari și dulci, toate cu codiță, că străluceau de sănătoase. Nu numai că mi-a dat moacrele la preț de cireșe dar mi-a mai pus o mână pe deasupra.

„Astea dă-i-le la fătucă, să le guste și ea. Nu te-am întrebat, trecut-ați clasa?” „Da, am trecut amândoi clasa, încă cu note bune,” spun eu cu mândrie pentru amândoi. Omul își mângâie calul și cu o creangă înfrunzită alungă mulțimea muștelor de pe lângă ochi și de pe gâtul sărmanului animal apoi pleacă mai departe, „Hai la cireșe!… Cireșe și moacre pentru copii și soacre! Cireșe, cireșe, cercei la fetițe!” La așa reclamă aproape fiecare poartă se deschidea. „Ce bine-i de voi buciumanii că aveți tot timpul bani, dacă aveți aur” îmi zice Viorica privind cireșele. O poftesc să se servească. Mănâncă vreo două-trei. „Dacă-mi dai câteva, eu vreau să le duc acasă, la surorile mele, că la noi nu-s coapte cireșele și așa se bucură.” Mai mâncăm câteva și o rog să le ia pe toate cu punga. „O parte-s chiar ale tale, că așa mi-o zis cireșarul, «Îți pun și pentru fătucă.» Te rog să le iei.” Viorica știa că buciumanii-s mai bănoși, după cât de repede se vindea varul. Acolo sus la ei la Cernița nimeni nu avea bani. Oamenii aveau pe lângă casă oi, vite, porci, câteva păsări, pândite și împuținate mereu de vulpi, dar nu aveau bani. Erau departe de oraș și nici nu pre aveau ce vinde; doi-trei miei primăvara și o vacă cu vițel la un an sau doi. Pământul încă nu era generos, creșteau mai mult ierburi pentru fân la animale.

Pe suprafețe mici, în pământul foarte pietros, se cultivau cartofi, ovăz și secară. Era mereu frig și bătea vânt, că ceapa sau salata abia spre mijlocul verii erau destul de mari, bune de mâncare, iar frigul toamnei venea repede că uneori prunele nu mai apucau să se coacă, înghețau verzi pe crengi. La ei la Cernița numai de piatră nu duceau oamenii lipsă, stâncă de calcar cât vedeai cu ochii, până dincolo la Vulcan de unde se coboară spre Brad în Țara Zarandului. Din îndepărtate vremuri oamenii încercau să facă bani din ce aveau, aici, din piatră seacă. Ardeau piatra de calcar și o prefăceau în var. Nu era ușor. În cuptoare săpate în pământ puneau lemne uscate de fag apoi piatră de var, iar lemne și iar piatră, așezate după un anumit meșteșug, astfel încât aerul să aibă tiraj, să nu facă fum, dar nici să nu ardă prea repede. Focul dura trei-patru zile după care urma răcirea. Pietrele arse deveneau albe, var nestins, dar până să ajungi la bani mai era drum lung, trebuia dus pe sate și vândut și nu oricând, ci doar atunci când are trecere, înainte de Crăciun și înainte de Paști când femeile se pregăteau de sărbători și, obligatoriu, își văruiau casa în interiorul mereu afumat de la soba cu lemne. Viorica, după cum mi-a spus, venise de mai multe ori cu carul cu boii prin Bucium, cu tatăl său, ca ajutor, să vândă varul.

O lua câte o săptămână de la școală, că e greu singur. Omul striga la fiecare poartă „Hai la Var! Var de vânzare, că vine Crăciunul!” Oamenii îl cunoșteau, era „Uțu de la Cernița” și aproape fiecare cumpăra, nu mult, cam o jumătate de litră, că se vindea ca cerealele cu litra. Buciumanii nu se târguiau la preț și dădeau banii pe loc, în palma omului, nu ca în alte sate unde, că e prea scump, că să mai lase din preț, să dea pe datorie, ori că dă în schimbul varului o legătură de fân pentru boi. Uțu avea un carnet cu datornicii „de data trecută” că nu avea încotro, dacă nu i se vindea varul ce să facă cu el, să-l ducă înapoi din Mogoș până acasă în vârful muntelui? Prindea umezeală și se prefăcea în praf, nimic se alegea de el. Din această experiență a ajuns Viorica la concluzia că „buciumanii au tot timpul bani…” Pe vremea aceea apa pe valea Buciumului nu curgea degeaba, fără rost; oamenii o puneau la treabă. La tot pasul se găseau șteampuri de măcinat piatra auriferă, iar ceva mai rar joagăre și mori. Îndată ce apa zdrumicată de roata cu cupe a unor șteampuri ajungea la locul ei în albie, întâlnea un nou stăvilar de unde pornea lin pe un iaz pentru a avea apoi cădere peste o altă și altă roată de șteampuri, moară sau joagăr și asta ținea pe toată întinderea comunei iar oamenii furnicau peste tot la treburile lor ajutați de boi și cai. Când era an ploios cu multă apă pe vale era bucurie în tot satul, că șteampurile băteau îndrăcit și curgea aurul. Pe aici își făceau drum nu numai „Uțu de la Cernița” cu var, ci destul de des trecea „Niculaie cu păcura” un căruțaș venit tocmai din Câmpina cu o mică cisternă cu robinet, cu păcură lichidă și cu o ladă de metal cu vaselină, pentru uns osiile de la car, că aici se consuma multă păcură doar pe toate drumurile între mine și șteampuri sau între pădure și joagăre era un du-te-vino al carelor trase de boi. O, cât mai munceau potcovarii și rotarii…Toată suflarea satului avea de lucru, de la copii până la bătrâni, ca să nu mai vorbim de sărmanele femei.
-Ați avut și voi șteampuri? sunt întrebat de curioasa Cristina. -Da am avut. Apa pentru șteampuri trecea chiar prin fața porții, era pod peste iaz. Se vede și acum urma lor, la intrarea în luncă. O să vă arăt mâine. Acum vă spun mai departe ce-a mai fost pe aici pe la noi pe când eram copil.
Din primăvară, îndată ce se încălzea, până toamna când cădea bruma și dădea înghețul își făceau de lucru prin Bucium țiganii aurari stabiliți cu șatra la Dâmbul Țiganilor din Poieni unde la o forjă mică topeau aurul îi îl prelucrau în cercei, inele, verighete, lănțișoare sau broșe. Artă, nu glumă, dar și plecau cu groază de bani.

Alți țigani meseriași strigau pe drum „Oale de legat cu drot”, era vorba de vasele de lut crăpate ce se legau strâns la loc, cu sârmă. Nici vasele de metal sparte nu se aruncau. Oalele, cratițele sau cănile găurite de rugină erau cositorite tot de meșterii țigani. Din părțile Huedinului veneau geamgiii cu o ramă grea în spate: „Hai la geamuri! Hai la geamuri!”… Ciuberele dogite le reparau moții veniți cu căruța. Dacă o gospodină îl îndemna pe dogar să aibă grijă să nu curgă cumva butoiul ori ciubărul la care lucra, răspunsul era de fiecare dată același: „Tune dracu’ în cine se teme.” Mai zi ceva, dacă poți. Cam așa era cu „Voi buciumanii aveți bani ” cum mi-a zis Viorica, dar prea m-am luat cu vorba. Asta a fost în primăvară când s-a terminat școala. Acum e acum, ce or spune părinții când le ducem acasă vestea cu alimentele pentru internat. Sâmbăta după ore am plecat toţi acasă prin satele din împrejurimile Abrudului. Vestea dusă nu a fost o bucurie pentru părinţi. Cei mai mulţi, cu familii numeroase, nu aveau nici pentru toţi ai casei atâtea alimente câte se cereau pentru un copil la internat şi aşa, de aici au început multe şi dureroase poveşti de viaţă.

Elevii din internat s-au împuţinat. Cei de prin satele mai apropiate; Cărpiniş, Bucium, Soharu, Ciuruleasa veneam de acasă bătând zilnic drum lung, de la trei până pe la şase-şapte kilometri şi tot atâta după-amiaza la întoarcere pe orice fel de vreme; prin ploi, prin zăpadă, pe ger, iar vara prin căldură şi praf. Oricum ar fi fost vremea, nu lipseam de la școală. În liniștea dimineților pe străzile înguste ale Abrudului, pe cuburile mari de bazalt ale pavajului, răsuna strident tropotul ghetelor noastre, unele cu talpa de lemn protejată de potcoave groase și late, parcă trecea o herghelie de cai. Pe întuneric sub tălpile noastre se zăreau adesea scântei. Nici în ruptul capului Viorica nu voia să renunțe la școală, că după ce a citit lista cu alimentele ce trebuie duse la internat, părinții, amândoi, tata Uțu și mama Slavina, au hotărât să nu mai meargă fata la școală, că dacă golesc și pivnița și cămara, familia din ce mai trăiește?

„Nu mai plânge, draga mamii, înțelege, că nu avem de unde, nu putem și gata.” O săptămână a mai venit Viorica la școală, în vreo trei zile cu calul pe care îl lăsa în curtea unui cunoscut. Drept plată, aducea câte o sticlă cu lapte gazdei. În toamna aceea a căzut o zăpadă timpurie urmată de un îngheț aspru cu gheață pe toate pâraiele. Apa izvoarelor încă îngheța îndată ce ieșea din pământ acoperind cu vălurele cărările de munte. Calul nu avea potcoave de iarnă, iar Viorica nu a mai putut coborî la oraș. Catalogul i s-a umplut de absențe… Sfârșitul primei părți Ioan BEMBEA, Colega mea, Viorica

Arhivă