Selectați pagina

COLEGA MEA VIORICA – Partea a II-a –

Conținutul primei părți: Acțiunea
se petrece la o școală gimnazială
în orășelul Abrud din Munții Apuseni în anii de
secetă și de foamete de după Al Doilea Război
Mondial. La internatul școlii se epuizează
rezervele alimentare iar elevii sunt trimiși acasă,
să aducă alimente pentru cantină. Din pricina
sărăciei, o parte din elevi abandonează școala
iar alții din satele mai apropiate frecventează
cursurile parcurgând pe jos distanțe mari pe
drumuri de munte. Personajele sunt doi elevi,
naratorul și colega sa Viorica. Ei provin din
două sate diferite; băiatul din Bucium, cu mine de aur și cu
oameni mai bănoși, iar fata din Cernița, un vârf de munte
unde „se scoteau bani din piatră seacă”, din piatra de calcar,
prin ardere, se făcea var ce trebuia apoi vândut prin satele
din împrejurimi. Cu asta se ocupa Uțu, tatăl elevei. Părinții
ei, familie numeroasă cu mulți copii, nu au alimente pentru
internat și îi explică fetei că „nu se poate și gata, nu mai mergi
la școală, că n-ai cum.” Viorica nu renunță la școală, crede că
poate veni cu calul și a venit vreo săptămână, că se uimeau
orășenii de curajul ei și de dragostea ei pentru învățătură dar
s-a grăbit iarna. A văzut și ea „că nu se poate și gata!” I s-a
umplut catalogul de absențe…
Naratorul, devenit bunic, evocă acele întâmplări
nepoatelor sale cu prilejul unei vizite la casa părintească în
Buciumul natal.
*
A urmat o iarnă foarte geroasă și cu mult omăt. Noi,
băieții, când soseam dimineața la școală aveam sprâncenele
și căciulile acoperite cu brumă, iar fularul din dreptul
nasului cu țurțuri de gheață, nimic mai frumos, că obrajii
ne erau roșii ca mărul.
A venit din nou primăvara cu topirea zăpezilor. Pe
Valea Abrudului pluteau blocuri mari de gheață mai să
lovească podurile și să inunde orașul, apoi au înmugurit
pomii și treptat peste tot au înflorit cireșii de păreau că
poartă odăjdii strălucitoare precum preoții la sărbătorile
împărătești.
După vacanța de primăvară, pe la începutul lunii
mai, toți elevii, cu mic cu mare, însoțiți de profesori, am
făcut o duminică de muncă patriotică la plantat de puieți
de brad pe o coastă abruptă, nu departe de Gura Cornii.
Pădurarii de la Ocolul Silvic au adus unelte și puieți prinși
în legături de câte 50 de bucăți și distribuiau tot la două
fete o legătură. Băieții făceau groapa cu cazmaua iar fetele

puneau brăduțul, trăgeau pământul peste
rădăcină și îl călcau apăsat cu picioarele. Eram
tot câte doi băieți la o cazma; când obosea
unul, lucra celălalt, că nu erau cazmale sau
târnăcoape pentru toți. Noroc că plouase mult
și pământul era moale.
Am pornit de jos în sus pe o postată lată
de tot și mereu priveam în urmă să ne vedem
sporul. Am urcat mult. Orizontul s-a lărgit
că se vedea în depărtare, spre apus, Muntele
Găina iar în cealaltă parte Detunatele de la
Bucium și dincolo de ele muntele Geamăna dintre Lupșa
și Mogoș.
Profesorul de educație fizică, Bogdan, fluieră
prelung, ca o sirenă, și anunță pauza de masă. Ne așezăm
grupați pe clase pe o pajiște unde locul era mai puțin
abrupt. Cu toată gălăgia noastră, din pădurea de peste
pârâu se auzeau trilurile alternative, ușor de recunoscut, ale
sturzului și mierlei. Venise și cucul dar el nu stă în pădure,
preferă copacii răzleți de prin fânețe, iar de aici rar i se
auzea glasul în depărtare.
De tot ce s-a petrecut atunci în îndepărtate vremuri
mi-am amintit de multe ori peste ani, fiindcă mi-a fost dat
să fiu prezent la o întâmplare cu totul și cu totul aparte.
Cum stăteam noi, elevii, băieții și fetele din clasa a
II-a de gimnaziu, și mâncam, cei mai mulți, pâine cu slănină
sau caș și ceapă verde, din susul nostru printre butuci,
crengi uscate și frunziș se aud pași. Toți am întors capul.
Apare un câine mare ciobănesc, alb cu câteva pete negre.
Ne vede și se oprește. După cum ne privea părea prietenos.
Din gura larg deschisă îi atârna o limbă roșie, subțire și
lungă. Respira grăbit. În spatele lui cobora pe povârniș o
ciobăniță, spun asta, după îmbrăcăminte. Purta opinci și
ciorapi groși de lână până sub genunchi, care să o apere
de spini și urzici. Fusta și jerseul, se vedea că nu erau de
cumpărat ci făcute în casă, haine grosuțe, ca să țină de cald.
În mâna stângă purta un mănunchi de crenguțe cu flori albe
ce cireș. Colegele o recunosc: „Viorica, Viorica” exclamă
ele și se reped să o îmbrățișeze. Era fosta lor colegă care,
exclusă din internat, abandonase școala.
După îmbrățișări, copila-ciobănița pășește hotărât
printre colege spre doamna dirigintă care se ridicase și ea
de pe o mică pătură, să-i meargă în întâmpinare. O clipă
stau față în față și se privesc. „M-am gândit că sunteți și
dumneavoastră aici, v-am adus niște flori, din astea care sunt

pe la noi” și îi întinde buchetul mare, alb, cu flori proaspete
de cireș, apoi, nemaiputându-se stăpâni, izbucnește întrun plâns cu hohote. Șiroaie de lacrimi curgeau pe umărul
profesoarei de matematică. Printre sughițuri: „ Numai
eu nu-s elevă…am rămas la coada vacii…” I-am auzit
vorbele și toți ne-am înfiorat. Nu știam că și plânsul poate
fi molipsitor. Am simțit și eu un nod în gât. Am dus batista
la nas apoi la ochi…Am auzit-o iarăși și iarăși pe Viorica:
„Numai eu nu-s elevă. Numai eu nu-s elevă și n-o să mai
fiu niciodată…”
-Stai puțin, bunicule. Ce deosebire, între ce-a fost
atunci și cum e azi. Eu am, adică am avut o colegă care
n-a mai vrut să vină la liceu, nu voia să învețe…Și cât au
certat-o părinții. Atunci doreau să meargă la școală și nu
puteau…
-Așa e Alina, dar să vă spun ce a urmat.
Careva dintre fete a dat o fugă în altă parte la un
alt grup, unde se găsea și domnul director, că și el venise
cu noi, ca să-l anunțe că a venit Viorica, „fata aceea care
a cântat frumos la serbare.” Când a sosit domnul director
Viorica încă mai plângea, diriginta îi mângâia părul, iar
noi, ca stanele de piatră, priveam cu mare durere la ce se
petrece. Era atâta tăcere și liniște că numai respirația grăbită
a câinelui se mai auzea. Acesta, Florea, că așa se numea, se
așezase în spatele stăpânei și stând pe două labe, văzând-o
că plânge, o păzea cu strășnicie și nu o scăpa din priviri.
Acolo, la marginea pădurii, Viorica și-a spus toată
povestea cu renunțarea ei la școală. „După ce a căzut
iarna, nici cu calul nu am mai putut coborî în oraș. Tata
m-a lăsat să încerc dar mi-a spus de la început, de atunci
cu închiderea cantinei, să-mi iau gândul de la învățătură
și de la școală, că n-am cum să mai umblu la școală, că nu
se poate și gata. Mama înainte de Crăciun a mai făcut un
copil, un băiețel, și așa i-am și dat numele, Crăciun. Tata,
mai mult plecat de acasă, ba cu var, ba la pădure, cine să
poarte grija vitelor, cine să mulgă vaca, oile, porcu’, toate
au rămas în grija mea, că-s cea mai mare. Acum-s cu oile și
cu mieii aici mai sus pe plai. Trebuie păzite, că umblă lupii
și îndată le prăpădesc. Am aflat de la un pădurar, vecin de
al nostru, că sunteți aici și am coborât să o întâlnesc pe
doamna dirigintă și pe colege…” și iar îi dau lacrimile. „De
ce plângi?” o întreabă directorul Bunea. „Nu vreau, dar așa
îmi vin lacrimile, nu le pot opri. Pentru doamna dirigintă
plâng, că e așa de bună și tot îmi aduc aminte că, atunci, la
serbare, m-a strâns în brațe și mi-a spus c-s mândria școlii
din Abrud. Am trăit atunci cea mai mare bucurie a vieții
mele…” după un oftat adânc continuă: „Alimente pentru
cantină de unde să aducem? Tata și acum e plecat cu var
prin părțile Bradului, pe la Țebea și Baia de Criș. Nu mai
vinde varul pe bani, îl dă pe bucate… Nu cere; ce și cât,
lasă la cât crede și vrea omul, după cât are și țăranul care
cumpără.”
„ Uțu cu varu”, după cum era cunoscut, le spune că
nu vinde pe bani, că trebuie să ducă mâncare pruncilor de
acasă, din vârful muntelui. Prin Zarand fiind o zonă mai
bogată, primește porumb sau grâu, făină sau fasole, chiar
brânză ori câte un borcănaș cu magiun de prune, fiecare
din ce are, dar nimeni nu rămânea dator, ba de multe ori
ofereau peste valoarea varului, că Uțu, cinstit și el, mai
scotea din car de sub lepedeu încă un bulgăre de var, să nu
rămână nici el dator că „omenia, omenie așteaptă”, cum
spune proverbul și toată lumea era mulțumită.
„Dacă tata e plecat, să vină mamă-ta până la mine,
să mă caute la cancelarie, să stăm de vorbă, poate facem
ceva și cumva să revii la școală” spune directorul elevei.
„Nici mama nu poate veni, că dă țâță la cel mic,
suge des, nu poate lipsi mult de acasă că plânge copilul”
răspunde Viorica, iar după un timp, cu glas scăzut, cu
timiditate, „Mama e acasă și nu stăm prea departe de
aici” aluzie clară de a-i pofti pe domnul director și pe
tânăra dirigintă, Lucia Clipi, în „vizită la domiciliu” cum
se spunea. Și învățătorul din Buninginea trecuse pe la ei,
nu locuiau chiar peste lume. „Dacă puteți veni, după ce
terminați cu lucru’, eu vă aștept aici mai sus cu oile, au
clopot, ne întâlnim și vă conduc la noi.”
După pauza de masă noi am plantat în continuare
puieți dar, tot mai obosiți, așteptam flămânzi și cu
nerăbdare fluierul prelung la domnului profesor Bogdan
pentru încetarea lucrului. Când acesta a răsunat de i s-a
auzit și ecoul de peste pârâu am pornit spre vale coborând
în fugă și strigând de parcă dădeau turcii peste noi. Am
ajuns jos lângă apă la drumul de car, am predat uneltele, s-a
făcut apelul și am pornit fiecare spre casă ori spre internat.
Fetele, sărmanele, aveau picioarele zgâriate de crengile
uscate și bășicate de urzici că pe vremea acea femeile nu
purtau pantaloni.
Spre Viorica a pornit domnul director dar nu cu
diriginta ci cu profesorul de geografie Jurca, că o femeie
nu avea cum să bată atâta amar de drum prin pădure și pe
coaste abrupte, în fustă printre crengi uscate și spini.
Era trecut bine de amiază dar, fiind ziua lungă, până
seara mai era multă vreme, aveau timp să se întoarcă. Cu
câte un băț în mână, urcă ei prin pădure pe o muchie de
deal pe unde fusese cândva un drum și după vreun sfert de
ceas, respirând din greu ies la luminiș într-o poiană largă,
pe un platou cu pășune. Câinele Florea le anunță sosirea
prin-un lătrat puternic dar calm. Viorica, surprinsă și numai
zâmbet, le vine în întâmpinare: „Chiar veniți la noi? V-ați
obosit de atâta coastă abruptă, dar de aici e mai ușor, nu mai
este decât puțin de urcat, mai mult mergem pe oblu ” spune
fosta elevă arătând cu mâna direcția pe unde vor merge.
În împrejurimi tot pământuri împrejmuite cu
garduri din nuiele sau numai din spini iar din loc în loc
case ori doar colibe pentru adăpostul vitelor. Pădurea
de fag se vedea proaspăt înfrunzită într-un verde crudgălbui,

iar printre fagi, ici-acolo, cu tulpinile alungite,
cireșii sălbatici se ridicau pe vârfuri pentru a-și scoate și
ei la lumină albul florilor. Cireși în floare erau peste tot;
în preajma caselor, pe lângă colibe dar mai cu seamă la
marginea proprietăților pe lângă garduri. Pete de alb peste
verdele primăverii se zăreau și dincolo, pe dealurile din
apropiere brăzdate de pâraie adânci. Merii și prunii încă
nu înfloriseră. În liniștea din văzduh sunau blând tălăngile
calme de la gâtul berbecilor, cântecele cocoșilor de departe,

din curțile caselor, iar aici aproape câte un behăit de oaie,
chemare pentru mielul pornit și el la păscut. Vântul adia
ușor purtând arome de rășină și parfumul florilor de cireș.
În spatele cârdului de oi urmat de câine, Viorica și
cei doi diștinși oaspeți pășesc grăbit spre Cernița, la început
peste pajiștea plăcută a câmpului, apoi pe un drum pietros
de car. Printre oile din față, cu capul mai sus, mergea un
berbec negru. După coarnele groase răsucite de mai multe
ori se vedea că e bătrân dar încă foarte puternic. Purta la
gât un clopot, nu era tuns, așa cum nu erau tunse nici oile,
că noaptea mai era încă frig. Lâna aspră, țurcană, îi atârna
aproape până la pământ. Zece oi albe și șase negre, atâtea
avea Viorica de dus la păscut. Printre ele se ascundeau
câțiva miei tot așa, albi și negri, unii, împodobiți de copii,
purtau la gât ciucuri colorați de lână, din firele rămase de la
războiul de țesut covoare.
Drumul trece printr-o pădure după care iese iar
la luminiș. „Aici stăm noi” spune Viorica arătând o casă
fără poartă, fără curte, fără vecini, pe muchea dealului în
mijlocul câmpului. Așezată puțin în pantă, peste un zid
cu pivniță se întindea cerdacul la care se urca pe niște
scări din bârne groase. Pereții exteriori, de o curățenie
desăvârșită, erau dați cu var ce trăgea puțin spre albastru,
mult mai deschiși decât culoarea cerului. În spatele
casei grajdul, șura, cotețe, ograda cu fân și, din scândură
verticală, o cabină singuratică pe ușa căreia ere scris mare
cu var un 00, (zero-zero) adică privata sau WC, cum se
spune (total impropriu!) „pe domnește.” Ceva mai jos,
în fața casei, lângă drum, un izvor bogat își revărsa apa
limpede și rece dintr-o fântână de suprafață zidită din patru
lespezi mari de piatră, deasupra căreia, pe un trunchi lung
de fag, drumeții se puteau odihni. Într-un cui ruginit atârna
o ceașcă albă smălțuită, puțin spartă, din care se putea bea
apă dacă puneai degetul să nu curgă. În dreapta și în stânga
izvorului, străluceau în soare, cu ciorchini grei de floare,
două tulpini înalte de liliac.
Auzind clopotul oilor, Salvina deschide ușa și
strigă la fată: „Da ce te-o apuca, tu fată dragă, de vii acasă
pe vremea asta?” Ieșită pe ușă în capul scărilor, nu mai
așteaptă răspuns că îi vede pe cei doi domni de care este
convinsă că sunt de la finanțe cu sechestru și că au venit
după dare, că așa i se spunea pe aici impozitului, „dare”,
aveau restanțe pe anul trecut, și cotele pe anul acesta; carne,
lână, unt, brânză, cartofi, fân. Se aprinde, i se urcă sângele
la cap: „ Ne luați oile, luați-le pe toate, nu vi-i rușine! Luav-ar dracu, să vă ia! Că numai pe aer nu puneți impozit,
să ne tăiați răsuflarea.” La așa tărăboi, au ieșit și copii
afară și, cu bărbița pe cerdac ori ceva mai sus, fiecare după
mărime, cu toții priveau speriați, porniți pe plâns.. În casă
țipa disperat cel mic. „Mamă, mamă!” încearcă Viorica să
intervină pentru lămurirea situației, dar femeia nu ascultă,
intră și iese cu Crăciunel în brațe: „Luați-ne și copiii, dațile voi de mâncare, luați-l și pe ăsta de la pieptul mamei, că
sunteți în stare să ne luați tot! La care să vi-l dau?”
Viorica, disperată, ca o săgetă ajunge lângă mamă,
o prinde de braț, o scutură: „Mamă, mamă, oprește-te!
Domnii sunt de la școală, e domnul director, a venit pentru
mine…”, dar nu mai poate continua, că Salvina, când aude
una ca asta, întinde brațele cu copilul: „Ia-l, că-l scap.”
Albă ca varul la față, simte că i se moaie genunchii, se
prinde cu amândouă mâinile de stâlpul cerdacului și tace,
tace, rămâne fără glas. De jos din curte directorul Bunea
zâmbind larg își cere iertare. „Ne pare rău că v-am speriat
atât de tare, să ne iertați, am venit așa pe neanunțate.
Așa s-a nimerit să venim, că am întâlnit-o pe Viorica, pe
nepregătite… Vorba aceea, unde dai și unde crapă.”
Din vorbă în vorbă lucrurile se clarifică, se liniștesc.
Oaspeții au fost poftiți în casă. Copiii, unul mai frumos decât
altul, fiind duminică, erau îmbrăcați în haine de sărbătoare.
În casă, curățenie oglindă. Pe pereții proaspăt văruiți, că
abia trecuseră Sfintele Paști, erau agățate câteva blide de
ceramică, ornate cu desene specifice Țării Zarandului,
iar deasupra lor câte un ștergar alb din in țesut cu modele
în roșu-negru. Între cele două geamuri, icoanele Maicii
Domnului și a lui Isus Hristos. Dedesubt, câteva fotografii
de familie înrămate. Pe jos, printre preșurile vărgate țesute
din zdrențe, se vedea o dușumea alb-gălbuie de scândură
veche frecată cu leșie.
Două din fete, eleve la Buninginea, cu caietele pe
masă, tocmai își făceau temele pentru luni.
Fără să mai întrebe de ce au venit, fiind de la școală,
cei doi oaspeți trebuiau omeniți cu ceva, obosiți după atâta
drum și tot atât de sigur, flămânzi. Așa ceva nu se întreabă,
dacă vor sau nu să mănânce, gândește Salvina care intră
cu cuțitul în cămară și se întoarce cu două felii de slănină
afumată. Profesorul Jurca pricepe despre ce e vorba și, fără
prea multă convingere se opune cu un „nu vă deranjați,
ne grăbim să ajungem înapoi și nici nu suntem prea
flămânzi” dar gazda își vede de treburile ei. Încrestează
slănina, o prăjește bine în tigaie, sparge șase ouă, le bate
într-o farfurie apoi le toarnă peste cele două bucăți mari
de slănină prăjită ce se încovoiaseră de păreau desprinse
de spatele unui arici. O sfârâitură puternică și un miros
plăcut în toată casa. Nici Viorica nu stă cu mâinile la sân.
Ia caietele și cărțile surorilor de pe masă, scoate din dulap o
măsăriță albă din cânepă cu modele în țesătură și o întinde
pe masă, apoi lângă cele două farfurii de porțelan pune câte
un cuțit și o furculiță, întocmai așa cum învățase la orele de
gospodărie la gimnaziu. Mama împarte omleta în cele două
farfurii și îi îndeamnă pe domni la masă.
Directorul Bunea, om din partea locului, băiatul
popii din Izvoarele, ca să încălzească atmosfera după
muștruluiala primită: „Eu nu aștept să mă poftești a doua
oară, spun drept să-s flămând ca un lup” și se așază la masă.
Nici domnul profesor Jurca nu părea prea sătul, deși el
făcea pe domnul, adică se făcea că-i e rușine. Pe masă mai
apare o farfurie cu patru cartofi fierți, curățați de coajă, de
mărimea unui ou. „Ne iertați, dar nu avem pâine. Serviți cu
cartofi, îs dulci că i-o pișcat frigul astă-iarnă, se vede, că-s
gălbui la culoare” explică Salvina. „O, mă iertați, că-mi stă
gândul tot la prostia cu cearta, am uitat să va servesc cu
ceva de băut. Am și cornată și cireșată, ce doriți?” „Adu
ce ai la îndemână. Calul de căpătat nu se caută în gură”
răspunde cu tot mai multă îndrăzneală domnul director.
Femeia aduce o sticlă plină cu cornată și două păhărele
mici, cum se bea pe atunci, nu din pahare pentru apă, ca în

zilele noastre.
Salvina, femeie vrednică dar și bună de gură, „doar
de aceea îi dau gurii de mâncare, să vorbească, nu să tacă,
ca mutu” cum mărturisea, în glumă. uneori, nu-i lasă pe
musafiri să se plictisească: „În vara trecută toți cornii erau
încărcați de rod iar după ce a dat bruma, pe jos era roșu de
coarne dulci, că nu aveai unde călca. Am mers cu fetițele
astea harnice, iuți de mână, și am cules multe găleți, ele
culegeau iar eu aduceam gălețile grele acasă, în butoi la
fermentat. Cireșele se culeg mai greu că-s sus și-s mărunte,
aproape numai sâmburele se alege de ele. Acum să vă
explic de ce v-am luat așa în primire. Vă rog frumos să mă
iertați și să uitați vorbele mele. ” O întrerupe profesorul
Jurca: „De iertat, ești iertată gata, dar de uitat, și dacă
vrem, nu putem uita. Așa ceva mai rar.” „Stați să vă spun
– revine femeia în discuție –, acum câteva zile am primit
o somație în scris de la primărie cum că suntem obligați
să ne plătim impozitele și majorările aferente, că, vezi
doamne, nu a fost destul de mare impozitul și mai scria în
înștiințare, că altfel sunt nevoiți să procedeze la executare
silită prin sechestru de bunuri spune Salvina pronunțând
mai apăsat ultimele cuvinte. Când v-am văzut că aduceți
oile de pe câmp am fost sigură că sunteți de la finanțe, cu
sechestru, și mi s-o făcut negru înaintea ochilor. Vă rog să
mă iertați. Omul meu e mai mult plecat, eu duc greul casei.
Nici lui, săracul, nu-i este ușor; tot pe drumuri, doarme în
car… Greu câștigă bucatele. Poate aduce ceva grâu, ceva
cucuruz. Avem râșniță în magazie și măcinăm acasă. Spun
drept că mi-e tare rușine că nu am pâine să vă pun pe masă.
Am ceva mălai dar e tare de tot, îl mănâncă copiii ăștia
cu lapte fiert. Dacă vreți, vă aduc să vedeți cum e, ce gust
are…” „Știm noi ce gust are, că n-am crescut în palat –
intervine profesorul Jurca. În timpul războiului, am mâncat
destul mălai, rar vedeam pâinea mai ales în refugiu. Am
stat și eu la vaci și la oi toată vara, dar nu m-am lăsat și am
făcut școală. Pentru asta am și venit aici, să vedem ce aveți
de gând cu Viorica. De ce n-o mai lăsați la școală?”
Urmează o discuție amănunțită și îndelungată. Pe
de o parte că fata învață bine și e mare păcat să nu facă
școală, pe de altă parte că de unde să ducă la internat atâtea
alimente, că de ce au scos-o din internat dacă învață așa
de bine, că e de mare ajutor în casă; Crăciun de numai
cinci luni, Maria de doi ani, Nicu de patru. Nu-i poți lăsa
singuri. Ioana și Zamfira la școală în clasele a II-a și a lV-a,
departe, jos în vale la Buninginea. Le-a întrebat învățătorul
dacă sora lor mai merge la Abrud la școală, s-o interesat de
Viorica, se teme că se închide școala după pensionarea lui,
că unu străin nu stă acolo, că nu poate trăi numai din plata
aceea de nimic, dacă nu ai casă, nu ai o vacă, o grădină cât
de mică…
Viorica, cu cel mic în poală, asculta și privea când la
mama ei, când la domnul director sau la profesorul Jurca,
care o cunoștea de la școală, că la materia lui, la geografie,
avusese media 10. Mama o ținea una și bună, că ar lăsa-o
cu dragă inimă la școală, dacă ar avea un alt ajutor în locul
ei.
„Dacă rezolv eu asta, mă lași la școală?” intervine
Viorica hotărâtă în discuție. „Sigur că te las, draga mamii,
dar la cine te gândești? De unde să ne vină ajutorul?” „Știu
eu, de la cine mă iubește cel mai mult, de la Buna. Atunci
când ai născut pe Crăciunaș și a fost la noi chiar de Crăciun,
c-a adus supă de găină și lapte de pasăre, și când i-am spus
că nu mai merg la școală, m-o strâns tare-tare în brațe și
așa o plâns…Cine n-are noroc n-are / de când naște până
moare, Doamne, iartă-mă, că vorbește omul ce nu trebuie,
dar ție ți-o veni norocul din altă parte. Așa mi-o spus.”
Buna, mama mamei, locuia cu o altă fată a ei peste
munte, în Țara Zarandului, dincolo de Grohotiș în satul
Dupăpiatră, la casa părintească, drum de o jumătate de zi,
până la ei. Copiii de acolo, verii și verișoarele Vioricăi, erau
acum destul de mari, nu mai aveau nevoie de grija cuiva.
Fiind bătrână, îi scăzuseră puterile, o dureau toate oasele
mai ales încheieturile dar din dragoste ce nu face omul și
Viorica era mai mult ca sigură că pentru ea, pentru școala
ei, se va muta aici la Cernița, să o ajute pe Salvina, fata pe
care a iubit-o întotdeauna și pe care a plâns-o amarnic când
s-a măritat, nu pentru soț, pentru Uțu, care părea om bun și
harnic ci fiindcă se urca în vârf de munte, la vulturi.
De fapt în vârf de munte, la Târgul de Fete de la
Găina, s-au cunoscut și pe loc s-au plăcut dar nu s-au luat
decât în anul următor, după ce s-au văzut a doua oară, tot
acolo la Găina. Veniseră amândoi pe cai. Uțu s-a dus cu
fata acasă, să-l cunoască părinții și bunicii ei. A fost primit
și omenit cum se cuvine, a cerut-o de soție, a urcat-o pe
cal în fața lui (o ținea strâns, să nu cadă!) și au pornit spre
Cernița unde fata nu fusese niciodată dar cu Uțul ei s-ar fi
dus și la capătul lumii. Pe drum s-au oprit de câteva ori pe
pajiște la umbră lângă izvoare limpezi. A păscut mult calul,
că au ajuns acasă seara când stelele străluceau bine pe cer.
În august au făcut nuntă mare în șura lor largă împodobită
cu multă cetină iar la mai puțin de un an a venit pe lume
Viorica, copil reușit făcut „din dragoste curată, nesiliți de
nimeni” cum se spune la căsătorie.
Dar să revenim la firul povestirii de unde ne-am
abătut, că vorba, vorbă aduce.
Rămâne stabilit că, după ce se întoarce Uțu, Viorica,
cu încă un cal împrumutat, dă o fugă până Dupăpiatră să
o aducă pe bunica ei Sofia aici la Salvina. Dacă planul
reușește, revine la școală unde domnul director o primește
să stea la internat dar cu mâncare de acasă, adică pe cont
propriu. Îi mai aprobă să dea tezele restante și, dacă
reușește, are șansa de a promova clasa. „Pentru anul viitor,
poate se mai schimbă lucrurile, mai scăpăm de sărăcie.
Poate primești bursă,” o promisiune-speranță lansată de
domnul Bunea după mai multe păhărele de cornată, erau
însă prea mulți de „dacă” și de „poate.”
La plecare, Salvina își conduce musafirii până jos
în drum și, ca să nu se rătăcească, le recomandă să coboare
pe calea de car, că ajung la Gura Ciuții la moară la Sturza
și de aici, ajunși la drumul țării, sunt ca acasă, că numai trei
kilometri mai sunt până în Abrud.
„Frumoasă excursie am făcut azi. Am de gând să vin
cu elevii să vadă și ei locurile astea de pe aici de unde se văd
toți Apusenii” După alți câțiva pași profesorul continuă:
„La mare sărăcie ne-au adus rușii ăștia.” Directorul Bunea,
învățător de profesie, participase la război ca ofițer, nu

activ, rezervist, cu gradul de sublocotenent. El vedea altfel
lucrurile: „E numai vina noastră. Că-s comuniști? treaba
lor. Ce-am căutat dincolo de Nistru? Dac-ai ști ce prăpăd
am făcut și noi la ei… Să te ferească Dumnezeu.”
Luptase pe la Odesa și Cotul Donului unde a căzut
prizonier la ruși. A trecut prin multe experiențe la limita
între viață și moarte în primul rând din pricina foamei. La
început, fiind încercuiți și rămași fără alimente, au sacrificat
toți caii după acea au ros oasele lor apoi și hamurile pe care
le tăiau în feliuțe subțiri și le înghițeau cu apă caldă, să fie
ceva în stomac. S-au predat și, după o vreme, pentru a scăpa
de prizonierat, cei care au vrut să lupte contra nemților și
a ungurilor, s-au înrolat în Divizia „Tudor Vladimirescu”
continuând războiul spre apus până în Cehoslovacia.
Atunci le-au spus rușii ce crime au comis nemții ajutați de
români, lucruri adevărate, confirmate ulterior de istorici
străini, francezi și englezi, nu ruși. În primele săptămâni de
război, luați prin surprindere, rușii nu au rezistat atacurilor
germane. Divizii întregi au fost încercuite și toți militarii
luați prizonieri. Dezarmați și păziți în câmp deschis
sub cerul liber, fără apă și hrană, în mai puțin de două
săptămâni au fost lăsați să moară, fără milă, peste 300.000
de ostași sovietici, evident, tineri. Alte crime, în teritoriile
ocupate, mai ales în Ucraina, unde armata germană a luat
de la populația civilă absolut toate rezervele alimentare;
cereale, vite, oi, porci, cartofi, păsări, astfel încât în iernile
următoare au murit de foame și de frig aproximativ 20 de
milioane de ucrainieni civili. Încă nu se aflase de lagărele
de exterminare… „Am fost la Odesa atunci cu represariile
după atentatul de la Comandamentul Armatei. Aveam un
camarad, Costică Mucea din Câmpeni, sublocotenent și el,
avea de gând să se sinucidă, ca să nu mai execute ordinele.
Am intrat în istorie ca niște barbari prin Masacrul de la
Odesa. Nu-ți mai spun, e prea tulburător” spune directorul
Bunea.
Era spre seară și bărbații coborau cu pași mari,
grăbiți, să ajungă pe ziuă acasă. Din toate părțile, de pe
toți copacii păsările de pădure dar mai cu seamă sturzul,
mierla și presura își demonstrau măiestria în cântece și
fluierături. Undeva în stânga sub drum un fânaț era aproape
în întregime scurmat de mistreți cu râturile lor puternice în
căutare de râme și de rădăcini gustoase.
Fiindcă s-a înscris în Divizia „Tudor Vladimirescu”
și apoi a luptat împotriva nemților, Bunea a fost privit cu
simpatie de noile autorități care l-au primit în partid și
apoi l-au făcut director de școală, deși era fiu de popă.
Vorbea frumos și logic la ședințe, convingea de fiecare
dată pe cei care îl ascultau astfel că a fost propus pentru
avansare într-o funcție importantă pe linie de partid. Pentru
verificări, a intrat în acțiune serviciul cadre culegând de
peste tot referințe și, hopa! s-a descoperit că la rebeliunea
legionară din 21-23 ianuarie 1941 el a tras clopotele de
la biserică pentru mobilizarea legionarilor din comună în
vederea plecării lor spre Abrud pentru a ocupa Primăria și
sediul Poliției, acțiune eșuată, că la ordinul lui Antonescu
poliția și batalionul vânătorilor de munte din Abrud i-au
întâmpinat cu gloanțe, fără a trage însă în ei. Dovedinduse reale aceste informații, imediat este exclus din partid și
dat afară din învățământ, el care acum, după experiența
din război, chiar avea convingeri comuniste. Pentru a i se
pierde urma, pleacă, împreună cu soția, undeva la o școală
sătească prin Țara Crișurilor, ajutat de un fost elev devenit
activist de partid.
Pentru Viorica lucrurile au curs pe făgașul lor.
Bunica ei, Sofia, că așa o chema, ar fi făcut orice pentru
nepoată, dar îi și plăcea de ginerele Uțu că, senin și
vorbăreț, mereu o servea cu un păhărel de tărie, ba mai
mult, odată când a mai fost la ei, de a stat cu copiii câteva
zile, cât a fost Salvina internată în spital la Abrud pentru o
răceală zdravănă la plămâni, atunci i-a zis: „Mamă-soacră,
pun sticla cu pălincă în cămară pe poliță, când ai poftă, ori
ești obosită, servește-te, nu aștepta să zic eu, doară nu ești
străină la noi în casă.” Bătrânei îi plăcea și bea cu poftă câte
un păhărel, nu mai mult, și i-au căzut bine vorbele astea,
mai ales că celălalt ginere, Traian, cu care trăia în casă,
adus în de toate, neam de straiță, bea pe ascuns și pe ea
veci nu o îmbia cu o gură de țuică și aveau, har domnului,
sute de pruni, averea ei, nu a ginerelui care venise în atâta
duium cu mâinile în buzunare. Intra în casă și mirosea a
țuică de prune, ținea sticla cu băutură pe afară prin șură pe
la vite să nu bea „bătrâna”, că așa îi spunea. Ea se făcea că
nu știe și nu se arăta nemulțumită de ceva, ca să fie liniște
și pace în familie.
Îi era dragă Viorica și tare dorea să o știe „doamna
învățătoare”. Dragi îi erau și ceilalți nepoți dar mai mult
vrea să fie de folos, să facă ceva, așa că nu mai stă pe
gânduri, doar Viorica adusese un cal anume pentru ea, să o
ducă, acum, nu mâine ori altădată. Își pune lucrurile; haine,
încălțăminte într-o pereche de desagi și gata de drum. Pe
ascuns, să nu vadă Traian, soția lui, Valeria mai pune în
desagi o bucată zdravănă de slănină, o sticlă cu țuică de
prune învelită într-un ștergar și o jumătate de pâine, că nici
Uțu nu venea pe la ei cu mâna goală; caș, brânză, la Paști
miel tăiat… una pentru alta
Mai complicat a fost cu aducerea bunicii cu calul,
pe care nu mai urcase de peste douăzeci de ani… „Draga
bunii, toată mă hârbui, dacă mă urcați pe cal. Mi se
împrăștie oasele pe drum, mă dezmontez, cum ziceți voi”
spune bunica Sofia zâmbind, dar destul de speriată de ce va
urma. Viorica, fată înțeleaptă, avusese grijă să pună pe cal,
peste tarnița de lemn, o blană mare de oaie împăturată, să
fie moale la șezut și ridicase scările ca să aibă sprijin lateral
în picioare. Traian aduce din casă un scaun pe care îl pune
lângă cal și face tot ce poate pentru a-și expedia soacra, dar
nu uită să-i spună să vină înapoi când începe coasă că e
mult de lucru la uscatul și adunatul fânului.
Pe la sfârșitul lunii mai când mai erau doar douătrei săptămâni de școală,

într-o dimineață apare în clasă și
Viorica. Colegele o înconjoară cu prietenie, îi fac loc în
banca a doua pe rândul din mijloc, să o vadă profesoarele și
profesorii, să îi pună note, să o treacă clasa.
Aproape toate fetele fuseseră prezente la plantatul
puieților de brad în pădure și asistaseră la acea scenă cu
apariția Vioricăi ca o ciobăniți însoțită de câine, când i-a
adus flori de cireș și a plâns pe umărul profesoarei spunând

mereu: „Numai eu nu-s elevă, numai eu nu-s elevă…”
Povestiseră și pe acasă de întâmplarea asta, iar o mamă,
soție de avocat, venise la școală să-i spună dirigintei că se
înțelesese cu soțul și sunt dispuși să o primească în familie
pe Viorica și să o întrețină gratuit, să poată face și ea școală
și să fie un exemplu pentru fata lor Sanda care, răsfățată,
are de toate dar nu se ține de carte.
Nu a fost cazul, că noua elevă, prin grija domnului
director, a primit un pat și un dulap la internat și a venit
regulat la școală. Aproape în fiecare zi dădea câte o teză.
Profesorii înțelegători o ajutau, ba mai mult, profesoara de
franceză chiar a trimis o elevă bună în bancă lângă ea și
i-a spus clar: „Spune-i cum să scrie” și așa, cu o corigență
la fizică, dată toamna, Viorica a promovat clasa. În anul
următor a primit bursă iar la concursul de admitere în
școala normală pe lista cu reușiții, în ordinea mediilor, era
aproape în vârf, pe locul patru.
Școala normală și-a schimbat numele în școală
pedagogică și acum toți aveam bursă. Mâncarea la internat,
bună, rea, nu a murit nimeni de foame dar nici elevi
mofturoși, să nu le placă ceva, nu știu să fi fost.
-Oau! Toate mâncărurile vă plăceau? Ce bine de
voi, mă întrerup iar nepoatele.
-Foamea e cel mai bun bucătar, scoate mofturile din
om. Pe voi prea vă întreabă mamele (că sunt verișoare nu
surori, deci sunt două mame), „ce să-ți fac de mâncare?
Așa ceva nu se întreabă. Ascultați mai departe, dacă nu vă
plictisesc.
-Nici vorbă de plictiseală, spune mai departe, mă
îndeamnă iarăși Cristina.
Continuam să mergem sâmbăta acasă. Eram în anul
întâi de liceu. Nu știu cum se făcea că, deși erau mai multe
grupuri de elevi, eu mereu o întâlneam pe Viorica, ea mă
întâlnea pe mine și de fiecare dată mergeam împreună. La
întoarcere într-o duminică spre seară, era prin octombrie,
la Gura Ciuții mă aștepta la pod, lângă moară. „Ți-am adus
alune” îmi spune și îmi întinde un mic săculeț din pânză,
așa de mărimea unui buzunar mai mărișor. Pentru început
nu atât alunele m-au surprins cât săculețul, o adevărată
o operă de artă. Pe pânza de in era brodat un buchețel
răsfirat de flori albastre așternut pe câteva linii orizontale,
ondulate, negre și verzui reprezentând solul. Floricelele
mărunte aveau culoarea cerului, iar, chiar în mijloc, câte un
punct galben, o scânteie mică-mică din soare. Evident, erau
flori de nu-mă-uita. Partea de sus a săculețului era tivită cu
o bordură mai lată din roșu și negru. Un șnur grosuț, tot în
roșu și negru, strângea gura trăistuței și atârna cu laț peste
micul sac umplut cu alune coapte.
La o așa ofertă mă fâstâcesc, rămân fără grai. Ce se
cuvine să fac? Din acel moment m-am simțit pentru prima
dată intimidat în fața ei. Era mai mare cu doi ani, altfel
simțea și vedea ea lucrurile, bluza plinuță la piept îi dădea
un aer de maturitate, nu mai era o fetiță ca în școala primară
pe care trebuia să o tragi de păr sau să o înțepi cu compasul,
ca să te bage în seamă. Îi spun că iau doar câteva alune pe
care să le mâncăm împreună iar săculețul să-l ducă înapoi
acasă, să nu se piardă, că e prea frumos. „Îmi pare bine că-ți
place. Pentru tine l-am cusut astă-vară, tu chiar nu pricepi?
E pentru tine, cadou și suvenire.” Îi mulțumesc dar mă simt
și mai intimidat.
-Să știți că păstrez încă acel săculeț. Se găsește
lângă coperta din spate a Dicționarului rus-român. E
îngălbenit de trecerea anilor.
Povestesc mai departe:
Se pare că nu funcționam pe aceeași lungime de
undă, pe aceeași frecvență, cum se spune acum, că eu
în pauze alergam cu băieții, jucam fotbal și încă băteam
„țurca” în vreme ce fetele se plimbau și fredonau cântece
de dragoste. Aveam noroc, numai școala era mixtă, nu
și clasele; ce rușine mi-ar fi fost de Viorica să nu știu o
lecție sau să primesc un 4 la un extemporal sau, Doamne
ferește, la o teză. Uneori mă gândeam la ea dar așa ceva
nu-i spuneam niciodată.
În fiecare săptămână, joia de la 4 la 6, mergeam cu
școala la film. Intrarea costa 50 de bani, intram cu reducere
de 50 %, doi cu un bilet de 1 leu, fără locuri stabilite. O
singură dată a stat Viorica lângă mine, că ne era rușine și
teamă să nu ne vadă profesorul de serviciu însoțitor. Atunci
pe întuneric ni s-au apropiat mâinile. Am împins ușor
brațul spre ea, colega a făcut la fel. Prind curaj, palma mea
îi cuprinde dosul catifelat al mâinii dar în clipa următoare
palmele noastre s-au încleștat într-o plăcută strângere. I-am
simțit transpirația fierbinte, ce fiori… A fost singurul film
din care nu am înțeles absolut nimic din ce s-a văzut pe
ecran, fiindcă trăiam într-o altă lume…
În anul trei au început orele de metodică și de practică
pedagogică. La început învățătorii, adică învățătoarele,
că erau aproape numai femei, de la Școala de Aplicație
țineau lecții model demonstrative cu toate etapele unei
lecții: a). Momentul organizatoric; b). Controlul temelor și
verificarea cunoștințelor; c). Pregătiri pentru lecția nouă;
d).Predarea noilor cunoștințe; d). Fixarea cunoștințelor;
e). Tema pentru acasă. După astfel de pregătiri, urma să
ținem noi elevii-practicanți lecții cu elevii la diferite clase
din ciclul primar. Un elev preda, ceilalți asistam după care
se făcea analiza lecției; ce-a fost bine, ce-a fost rău sau
nepotrivit.
La o astfel de lecție deschisă Viorica s-a făcut iarăși
remarcată. A predat o lecție de muzică la clasa a III-a și
cântecul Toamna. A fost o încântare, un adevărat spectacol
muzical. Toți am ieșit fredonând: „Toamna a venit și-acum /
Așteptăm să cadă bruma…” Învățătoarea clasei, profesorul
metodist, profesorul de pedagogie aveau numai cuvinte de
laudă, că are har și stofă de dăscăliță, că e responsabilă în
tot ce face, că va fi o învățătoare eminentă…
Cu siguranță așa ar fi fost, dacă nu ar fi căzut, din
senin, un cumplit trăsnet.
Era în 1952, la începutul lui iunie aproape de
încheierea anului școlar. Dimineața înainte de ora 8 în

fața cancelariei așteptau un activist de partid, cu probleme
de învățământ venit de la raion, și un ofițer de securitate
îmbrăcat civil. La sosirea tovarășului director Rusu, că

Bunea fusese dat afară, intră cu toții în cancelarie și i se
explică directorului scopul vizite lor. „În școală se găsesc
câțiva fii de reacționari care nu trebuie și nu au dreptul să
fie învățători, să facă educație copiilor, sunt fii de chiaburi,
copii de foști legionari. Avem dovezi clare” spune ofițerul
de securitate și scoate din buzunarul de la piept o hârtie
pe care erau notate numele elevilor și adresele părinților.
Directorul, cu hârtia în mână, alb la față, rămâne mut. Își
freacă bărbia și stă, stă cu lista în fața ochilor. Nu-i vine
să creadă. Erau vreo cinci nume, tot fete și băieți buni la
învățătură.
Pe ultimul loc al listei, Viorica, Butură Viorica,
acesta îi era numele din catalog. O cunoștea și noul
director, se vorbise de ea în sala profesorală, pentru cântece
la serbări dar primise și un premiu la Olimpiada de română,
nu premiul întâi, dar cel mai bun pe școală. Chiar acum
recent, în vacanța de primăvară, fusese la Cluj la faza pe
regiune de unde s-a întors cu o mențiune. „Eleva asta,
Butură Viorica, ce caută pe listă? întreabă directorul. Știu
că provine dintr-o familie săracă și cu mulți copii, mi-a spus
profesorul Jurca, cel de geografie, care a trecut cândva pe
la ei pe acasă. Mâncau cartofi în loc pâine. Tata ei face bani
din piatră seacă, arde piatră și vinde var pe sate. Vai de ei.”
I se găsise, ca la mulți alții, și lui bietu’ Uțu Butură o
„bubă”. Coborâse cândva într-o toamnă la Abrud unde s-a
întâlnit cu un vechi cunoscut.
Intră amândoi la restaurantul Detunata să mănânce
câțiva mici și să bea un vin roșu fiert, că era tare frig și
bătea vânt. Cum băutura dezleagă limbile încep discuțiile.
Prietenul, sfătos peste măsură; că ungurii ne-au luat
Ardealul, că partidele politice nu-s în stare de nimic,
că România se duce pe râpă și că singura speranță sunt
legionarii dar ei trebuie sprijiniți, trebuie ajutați; fiecare cu
ce poate.
Entuziasmat de cele auzite, Uțu Butură se oferă
să aducă un car cu lemne de foc la sediul legionarilor
din Abrud, să nu stea nici ei în frig. Peste ani securitatea
cercetând arhivele legionarilor a dat peste o listă cu
persoanele care au finanțat mișcarea legionară și acolo era
trecut și numele Butură Uțu, Cernița iar la rubrica „suma
predată” era menționat Un car cu lemne de fag” iar pe
ultima coloană la „Observații”, Simpatizant, toți ceilalți
erau Membru.
În urmă cu vreo doi-trei ani fusese chemat la miliție
la șeful de post din Buninginea și pus să dea o declarație
cu ce știa despre legionari și despre finanțarea lor. A scris
că acel cunoscut îi fusese coleg de școală primară, că
s-au văzut doar atunci, o singură dată, că nu a participat
la ședințele sau la marșurile legionarilor și că nu știe să fi
fost vreun legionar în Cernița. Era sincer și se simțea total
nevinovat dar s-a întors foarte neliniștit după ce șeful de
post i-a spus prietenește: „Ai mulți copii și ești sincer, poate
scapi de canal. Nu eu hotărăsc.”
Acum, ca în blestemul biblic cu păcatele care se
transmit „până la a șaptea generație” Viorica este lovită din
plin în ce-i este mai drag, să se facă învățătoare și i se taie
această speranță, idealul vieții ei…
Chemată la direcțiune, din clasă, de la ora de română,
activistul de partid i-a comunicat că „din motive temeinice
săvârșite de tatăl tău” este exmatriculată, că este obligată să
părăsească imediat clasa și școala, să plece acasă și nici să
nu mai treacă pe aici. Eleva rămâne încremenită, privește
în ochi pe tovarășul director așteptând ca el să-i vină în
ajutor, se găsea la el în cancelarie, să nu o lase pradă unui
străin, doar o cunoștea, o lăudase la careu pentru rezultatele
la Olimpiadă, dumnealui îi dăduse diploma trimisă de la
Inspectoratul școlar și îi strânsese mâna, o felicitase în
fața întregii școli. Acum nu o mai cunoștea? Evident jenat,
directorul cu privirea în jos spre parchetul din pardoseală
îngână câteva cuvinte. „Nu eu am hotărât, nu știu ce se
petrece, de la raion de la Câmpeni a venit ordinul. Nu pot
face nimic.” Ca să pună capăt situației jenante chiar și
pentru el, activistul intervine energic: „Ești liberă, îți iei
cărțile, dacă mai ai lipsă de ele, și pleci acasă.” Văzând
că fata nu pleacă și că privea spre director, că mai credea
într-o minune, îi spune brutal: „Pleacă! Ieși afară. Să-i pară
bine la tată-to că scapă cu atât.”
Pe coridorul lung în drum spre clasă, Viorica se
clatină. Se mișcă și geamurile și tablourile de pe pereți și
ușile sălilor de clasă, toate se roteau în jurul ei. Cu greu
prinde clanța, o apasă și fără grai intră în clasă, se aruncă
în bancă și izbucnește într-un plâns răsunător. Profesoara
și colegele, uimite, o privesc în tăcere, fiecare așteptând o
explicație.
Plânge și bate răsunător cu pumnul în bancă. „Mă
dau afară, mă exmatriculează! Mă dau afară din școală!
Înțelegeți, că mă dau afară? Mi-au spus să plec acum,
imediat.” Batista albă din buzunarul uniformei de elevă nu
mai putea reține toate lacrimile care acum udă și banca.
Profesoara coboară de la catedră și, speriată, vine lângă
ea. „Nu se poate, e nedrept așa ceva. Tovarășul director
era acolo? Ce-a zis?” „Era acolo, mi-a spus că nu poate
face nimic, că e ordin de la raion. Am văzut eu că și lui i-e
frică…”
Fără să mai spună o vorbă, se ridică în picioare, cu
dosul mâinii își șterge nasul și lacrimile, își ia din bancă
micul ghiozdan cu cărți și iese pe ușă fără a o mai închide.
Ca un rămas bun i se aud pașii pe coridor apoi ușa grea
de la intrare cum se deschide și apoi, se închide pentru
totdeauna pentru ea.
În prima pauză s-a răspândit vestea printre elevi
cu cele întâmplate. Nu se vorbea în gura mare ci mai mult
în șoaptă și cu frică, mai ales că nu era primul caz de
exmatriculare pe motive politice și niciodată nu știai cui îi
poate veni rândul.
Până atunci cu Viorica ne vedeam în fiecare pauză
și era destul atâta. Uneori ne mai puneam întrebări banale:
„Ce oră aveți? ; La ce lecție ați ajuns? ; Ce v-a dat la teză?”
și altele de acest fel. Important era că ne vedeam și ne
împlineam dorul. Acum pauzele păreau pustii. Colega și
prietena ei Mărioara, cu care se plimba în toate pauzele și
râdeau zgomotos pentru nimic toată, de atunci era mereu
singură cu un caiet de notițe în mănă din care citea pentru
lecția următoare. În ultima zi de școală a venit la mine și
m-a întrebat: „Mai știi ceva de Viorica?” Aceeași întrebare
am vrut să i-o pun și eu.

Colega noastră Viorica dispăruse ca o căprioară
rănită și peste măsură de speriată ce se ascunde fără urmă
în întunericul din adâncimile pădurii.
Aceasta a fost trista ei poveste pe care am purtat-o
mereu cu mine peste ani… Mă gândesc că e bine să o știți
și voi, să o cunoască și alții…
-V-ați mai întâlnit de atunci, ea ce viitor a avut?
întrebare firească venită de la nepoate.
PROZĂ
-Nu a mai dat niciun semn de viață, a dispărut
pentru totdeauna.
Acum veniți în casă. Vreau să vă arăt că am păstrat
săculețul pentru alune cusut cu flori de nu-mă-uita, doar
mi-a spus atunci pe pod, „să-ți rămână ca suvenire de la
mine…”
Ioan Bembea, 8 iulie 2019
Am primit azi două exemplare din GÂNDUL ANONIMULUI. Mulțumesc. Am citit aproape tot. Este un
număr foarte reușit. FELICITĂRI! Mi-a plăcut mult și este o noutate pentru mine MONUMENTUL ARTIȘTILOR
MUZICII ROMÂNEȘTI. Cred că ar prezenta interes și pentru alți cititori, nu numai pentru mine, numele artiștilor.
Poate într-un număr viitor…
Mulțumesc D-lui Victor Vernescu pentru cuvintele de apreciere a scrierilor mele, mai ales că unele idei ni „se
suprapun perfect ca model de gândire” după afirmația care mă onorează.
Expediez partea a II-a a nuvelei Colega mea Viorica, cu rezumatul primei părți.

Cu mult drag și prețuire,
Ioan Bembea

Arhivă