Cercetaşii de dincoace de nisipuri

În ziua cu pricina, un început de septembrie monoton, fără păsări călătoare, fără ţărani pe câmp, fără nimic special adică, programul de muncă se cam terminase şi, logic, urma relaxarea. Dar asta se făcea în cu totul alt mediu, adică nu în hotelul militar de pe ţărmul mării, în a cărui sală de conferinţe, de două zile la rând, tot asistasem la expuneri, informări, dezinformări, dezbateri, zbateri şi alte asemenea tactici specifice unei convocări de specialitate.

Pentru seara în curs era organizat ceva mai deosebit, adică o cină creştină concomitentă cu un voiaj pe Dunăre în jos, cu „Mureşul”, nava de protocol a ultimului dictator, acum la dispoziţia armatei; tot pentru protocol, desigur, pentru că nu poţi transforma peste noapte un pasager în submarin sau vedetă purtătoare de rachete. Deci nu era vreme de pierdut, mai ales că aveam cale lungă până la „Mureş“, domiciliat tocmai la Brăila. Cap compas Brăila, aşadar, via Vadu Oii, cam 190 de kilometri pe teren asfaltat, mai exact trei ore bune de galopat cu autobuzul. şi iată-ne aşternuţi la drum, tăind Bărăganul pe extremă, după ce am lăsat în urmă Dobrogea pârjolită de soare, cu drumurile ei colbuite în galben, dar, mai ales Litoralul – cu nisipul lui, imitaţie de aur! –, împopoţonat cu fântânile arteziene ale primarului şi palmierii… artezieni ai ministrului turismului. Un singur punct comun deocamdată între cele două lumi. Peste tot în lungul traseului, de o parte şi de alta a drumului, din loc în loc, grămezi mari de pepeni verzi, sau lubeniţe, cum se zice în părţile Olteniei. Căruţe primitive gonesc în lungul şoselei, parcă luându-se la întrecere cu autobuzul nostru. Pepenilor le stă bine în căruţe pe pneuri tractate de un singur cal, mult mai bine decât în remorca pe două rotile a unei Dacii; nu înţeleg de ce. S-au făcut pepenii şi în anul ăsta. Preţurile variază de la 1.500 de lei la 2000 şi chiar 2.500 de lei kilogramul. La Focşani este chiar 1.000 de lei, aveam să aflu peste nici un sfert de ceas. Pretutindeni, de la stânga la dreapta şi de sus în jos, vezi numai grămezi mari, verzi – un verde intens, în două nuanţe –, păzite de câte unul-doi fermieri ceva mai bronzaţi decât în mod obişnuit, dar nu bag mâna-n foc că din pricina soarelui. Din loc în loc câte o pată galbenă, mult mai modestă, cu parfum de pepene galben.

Totdeauna m-am întrebat de ce pepenii galbeni sunt mai mici decât cei verzi, când, mi se pare în firea lucrurilor să fie tocmai invers. Se spune că peste 90 la sută din necesarul de informaţii al omului vine pe cale vizuală, celorlalte simţuri, între care auzul, rămânându-le restul. Ei bine, de astă dată mie îmi intră cam jumate-jumate, adică 50 de procente pe cale vizuală iar restul sonor. Întâmplător, desigur. Pentru că nu aveam de unde să ştiu că ofiţerul lângă care m-am aşezat în autobuz, un colonel de infanterie, de statură potrivită, dar atât de îndesat încât pare un scund tipic, tuns perie şi cu o voce pătrunzătoare, văzându-mă atât de preocupat de peisaj se va apuca de bună voie să-mi completeze bagajul de cunoştinţe despre natura şi frumuseţile patriei. Fusese suficient să spun parola, anume că nu am mai călcat niciodată în Brăila. Adică mai fusesem o dată, însă cu trenul, dinspre Bucureşti, ocazie cu care nu remarcasem mai nimic deosebit, aşa că nu se pune. Normal, facem cunoştinţă şi aflu că este ofiţer de informaţii la Corpul Operaţional din Buzău, dar că domiciliază de ani buni în Focşani. Este printre puţinii care face această călătorie echipat în uniformă militară, ceilalţi preferând comoditatea bermudelor, a blugilor şi a pantofilor sport. Nu-i dau numele pentru că ştiu regula, ofiţerilor de informaţii le place să rămână anonimi. Nişte iluştri anonimi, cum s-ar spune. De altminteri, nu e greu de ghicit; pe ofiţerul acesta altceva l-a determinat să intre în vorbă, nu faptul că a citit în gesturile mele curiozitatea firească a turistului de ocazie. Pur şi simplu nevoia de a conversa cu cineva, asta l-a îmboldit să mi se adreseze, aşa cum se întâmplă pe câmp, între doi ţărani care numai ce s-au întâlnit, dar nu pot merge nici trei paşi alături dacă nu schimbă aşa, tam-nisam, mai mult să se afle în treabă, două vorbe despre starea vremii. Şi oricum, dacă n-ar fi vorbit cu mine, ar fi făcut-o cu sine însuşi, sunt convins.

Pentru că subit, când furat încă de gânduri pasagere nici nu bănuiam că voi fi tulburat de vreun incident, ceva – până la finalul voiajului pe patru roţi –, senzaţia de spleen şi de visare s-a alterat brusc, transformânduse într-una, dacă nu de revoltă, de indispoziţie sigur, la apariţia fostelor orezării de odinioară, ajunse peste noapte un autentic peisaj selenar, întins pe sute de hectare mărginite pe ici, colo, de canale secate, neîngrijite, demodate, abandonate în voia soartei ca o moştenire împovărătoare de o civilizaţie preistorică, în lipsă de altceva mai practic, mai util, mai puţin pretenţios totodată. Aşa că, fără să vreau, devin extrem de atent. Înşirate ca pe aţă, localităţile se derulează automat, una după alta, într-un mod atât de impersonal, încât ai senzaţia că intri şi ieşi de o mie de ori dintr-una şi aceeaşi văgăună: Spiru Haret, Cuza-vodă, Viziru, Lanurile… Despre spaţiul extravilan, excepţie făcând fostele orezării – nelipsite din cadru –, nici nu mai vorbesc. Noroc că nu ţine mult, adică monotonia traseului este întreruptă regulat din aproape zece în zece kilometri. Suficient să descrii un singur segment, cum este Spiru Haret, sau Cuza-vodă, de pildă, şi ar fi ca şi când le-ai trece în revistă, pe rând, pe toate. Aceleaşi fizionomii plate, inexprimabile, aceleaşi străzi cenuşii şi strâmbe, aceleaşi vaci mai mult sau mai puţin bălţate, ţinute de lanţ de câte un bătrânel ce pare să aibă tot timpul din lume la dispoziţie ca să numere firele de iarbă retezate la rasul solului de conştiincioasa bovină, aceleaşi curci monocrome ciugulind grăbite şi preocupate pe marginea şanţului, urmărite de departe de câte un copil bălai, murdar de praf, dar indiferent, care muşcă mecanic dintr-un porumb fiert. Încă e vremea porumbului fiert, deşi într-o curte atrage atenţia o grămadă mare de ştiuleţi depănuşaţi, aşteptându-şi transferul în hambar. Sunt atât de mari ştiuleţii, încât ai senzaţia că tocmai au fost importaţi de undeva, poate din Bulgaria.

Pentru că e inimaginabil să dai peste o asemenea producţie în materie de calitate, după ce prin faţa ochiului uimit ţi s-au derulat sute de mii de hectare de culturi ratate, de bălării atotstăpânitoare, de lanuri năpădite – sufocate chiar – de stuf, de ştir, de mohor şi de câte alte asemenea plante hrăpăreţe, care profită fără jenă de interminabilul concediu pe caz de boală al sapei sau al plugului. În curţile oamenilor aceleaşi buruieni respectabile, intimidabile, insuportabile, dar şi atrăgătoare, într-un fel, prin ţinuta lor demnă. Nimeni pare să nu mai aibă grijă de nimic, doar toamna cu satârul ei ştirb să le mai vină de hac. Dar toamna se anunţă lungă şi leneşă, nu se grăbeşte să-şi ia în stăpânire moşia. De după uluci, de sub streaşina unui batic negru, legat la spate, ochi curioşi caută să descifreze dacă nu cumva cursa locală a sosit mai devreme cu un sfert de ceas, fără a realiza de fapt că autobuzul este înmatriculat cu numere de armată. Aproape de centrul localităţii apare şi inevitabilul butic, din faţa căruia două tinere costumate identic, adică în maiou şi pantaloni scurţi, cu forme generoase, frumoase chiar, cum sunt ţărăncile noastre şcolite un an–doi pe la oraş, pun ţara la cale, în aşteptarea muşteriilor care vor apare cel mai târziu o dată cu apusul soarelui.

Comuna se termină brusc şi autobuzul scapă iar în plin câmp, un câmp şi mai ciudat decât fostele orezării, inestetic în semisălbăticia lui, de unde ai impresia că ţăranii au fost alungaţi cu bâta după ce abia apucaseră să are şi să samene pe ici, pe colo. Cultura de floarea-soarelui îşi plânge neşansa mariajului cu un pierde-vară, plecat intempestiv să slugărească în ţările calde, pentru cine ştie câtă vreme. Chircite, cât pumnul, pălăriile de pe care nici vrăbiile nu au ce să culeagă, abia se mai ţin pe firul firav şi gălbejit, ascunzându-şi cu jenă, parcă, faţa scorojită, către pământul crăpat, pe care încă se mai vede câte o urmă ruginită a ceea ce a fost cândva o instalaţie de irigaţii. „Cultura de floarea-soarelui este compromisă total, ca şi cea de sfeclă de zahăr, exclamă cu năduf ofiţerul de informaţii. Anul trecut agricultorii au fost amăgiţi cu promisiuni deşarte şi nimeni nu a mai cultivat anul ăsta sfeclă de zahăr. Ruşine naţională! Iată, două dintre alimentele de bază, zahărul şi uleiul de floare–soarelui, la care altădată aveam producţii record, am ajuns să le importăm de la vecini”. Afaceri, comisioane… Parcă şi văd ce vor scrie ziarele peste câteva săptămâni… Numai nenorociri! Toate pe spinarea bietului ţăran. A ajuns, culmea!, mai scump să-ţi lucrezi pământul decât dacă-l laşi pârloagă. Ca să cumperi un kilogram de sămânţă tratată trebuie să vinzi 20 de kilograme de grâu obişnuit. Păi, ce politică agrară mai este asta?

„De la volanul autoturismului nu prea se văd toate aşa cum sunt, zice colonelul, dar de pe scaunul autobuzului alta este perspectiva”. Are perfectă dreptate. Mai ales de la volanul autoturismului cu girofar, cum merge el şi cu viteză, chiar că nu se vede decât o privelişte în roz bombon, cu picăţele. Aşa că ne adâncim în scaunele cam incomode – deh, autobuzul e dintre cele mai autohtone –, şi căutăm să pătrundem cât mai adânc în tainiţele peisajului. Inevitabil, gândul zburdă spre romanul cu ciulini al lui Istrati, dar e numai o tentativă pentru că obsedant revine – pentru a câta oară?– o imagine decupată din plină lume a patra, cu pământ galben, răscolit, parcă, de nişte şobolani uriaşi, cu un fel de grote şi galerii, şi cu grămezi de chirpici apărute în compensaţie; zeci de grămezi ordonate de chirpici, pe lângă care se învârt câţiva copii trenţăroşi, şi nu-ţi dai seama dacă se joacă sau fac vreo treabă anume; poate chiar trudesc acolo, cot la cot cu părinţii lor, pentru o coajă uscată de pâine. Chirpicii, materialul de construcţie de neînlocuit din Bărăganul nostru! Ai senzaţia că vor trece milenii şi tot nu va fi detronat de pe podium. Ca şi calul, de altfel, „tractorul Bărăganului”, cum se exprimă colonelul. E uimitor câţi cai se pot întâlni păscând în voie pe aceste câmpuri! Numai în copilărie, când în lunca Tecuciului natal, aproape de vărsarea în râul Vedea, ateriza câte o şatră de ţigani nomazi, am mai văzut atâţia cai slobozi pe metrul pătrat. Ei, bine, o călătorie de peste trei ore printr-un asemenea peisaj dezolant nu este deloc de natură să-ţi inducă o stare psihică reconfortantă.

Numai ţăranii, care stau doi câte doi la poartă pe nişte pietre sau pe câte un lemn, anume uitat acolo, de regulă soţ şi soţie, lasă impresia că sunt scutiţi de orice apăsare. Par încremeniţi aşa de o veşnicie, aşteptând liniştiţi să se scurgă timpul. Şi timpul se scurge la fel de nepăsător ca şi ei, la fel ca şi panglica de asfalt uzat pe sub roţile încinse ale autobuzului. La un moment dat, la o altă poartă, oamenii parcă sunt şi nu sunt la locul lor. Se văd numai două oale mari, emailate, cu fundurile în sus, acoperite de câte o treanţă. Au rămas acolo, la drum, pentru că ziua nu e încă pe sfârşite, deşi vitele se întorc de la câmp, şi e clar că stăpânii vor reveni la locurile lor, să aştepte în continuare. Dacă nu cumva sunt tot acolo, dar au devenit invizibili. Ori, poate că ei sunt normali, ca toţi oamenii, şi eu sunt acela care, din pricina drumului, a oboselii şi a cine ştie mai ce, ricoşez; încep să am vedenii, să fac confuzii, să delirez. Noroc că se apropie oraşul, gândesc, şi blazarea va fi estompată uşor, uşor şi transformată-n speranţă, în mândrie, în siguranţă de sine la apariţia străvechiului port al Ţării Româneşti, din stânga Dunării, cu impresionantele sale capacităţi industriale. Deşarte iluzii! Colonelul are grijă să mă prevină la momentul oportun.

Undeva pe dreapta, către în faţă, se iţesc siluietele zvelte a două coşuri cărămizii. E Termocentrala Chiscani. Urmează Combinatul de celuloză şi hârtie, programat să funcţioneze pe pae şi stuf; stuful din Deltă, nu cel care a năpădit lanurile de porumb. Cartierul Vărsătura – ce nume predestinat! –, cu vile superbe, de o arhitectonică aparte, se deschide larg, pe front întins, derutându-te cu originale combinaţii de ruină şi prosperitate, decadenţă şi strălucire, mizerie şi lux, etalate fără complexe, ca şi când ar fi vorba despre o anume modă în curs de implementare definitivă. La prima intersecţie sare în ochi un indicator rutier îndreptat către vestita staţiune balneoclimaterică Lacul Sărat. Nămolul de Lacul Sărat, se spune, este mai bun decât cel din Lacul Amara, iar preţurile mai mult decât accesibile. “Brăila, un oraş care moare în fiecare săptămână câte puţin”, avertizează prompt colonelul. Apoi, documentat, trece la detalii. „Progresul, combinatul de celuloză şi hârtie, nu mai produce nici vată hidrofilă, şantierul naval nu are comenzi, iar Braiconf-ul de odinioară e o simplă amintire”. Brăila, „oraşul cu cele mai focoase femei” – tot sublinierea interlocutorului meu de ocazie –, profesioniste desăvârşite în arta confecţiilor, „exploatate sălbatic de către turci sau chinezi, şi câte 12 ore pe zi, pentru nici două milioane de lei pe lună”, avea să completeze cu năduf, a doua zi, un locotenent de la cercetaşi. Autobuzul taie adânc, vitejeşte, şi aproape că pierd firul explicaţiilor. „Am intrat în cartierul Viziru, aud invariabil o voce de acum comună, în dreapta, puţin în spatele meu. Biserica în construcţie, singura din întreg cartierul, este ridicată la iniţiativa fostului comandant al garnizoanei, cu contribuţia cadrelor militare. În apropiere se află Divizionul 285 Artilerie şi Regimentul de Artilerie Antiaeriană, iar mai încolo, Brigada 65 Artilerie. Din Viziru, la stânga, pe bulevardul Dorobanţilor, dăm direct în căminul militar.

La prima vedere Brăila pare un oraş complicat, dar dacă te uiţi mai atent observi că toate străzile sunt în formă de semicerc şi încep sau se sfârşesc în Dunăre”. Exact unde avea să se sfârşească şi călătoria noastră pentru ziua respectivă; mai exact în salonul de recepţii al „Mureşului”, o dată cu ultima bătaie de rază solară peste undele liniştite ale bătrânului fluviu. Acolo, în încăperea aceea largă, de un lux deloc ostentativ, cu ochii mai mult la cele două lucrări de artă ale maestrului Mihai Bandac afişate chiar la intrare, decât la comandantul cercetaşilor locali care ne ura bun venit, am savurat un păhărel de palincă în cinstea tuturor celor de faţă, de la generalul comandant până la subofiţerul cu documentele secrete. Palinca aceea însă avea un gust ciudat; de secetă cumplită, de nisip ars, de ţărână. „Să menţinem cât mai strânse, atât cât vom putea, rândurile cercetaşilor !” a toastat la un moment dat unul dintre comandanţii de batalion. „Atât cât vom putea…” Bine zis! Aici stă întreaga filosofie a toastului, am gândit. Cât vom putea!… Vom putea!… Vom putea? În clipa aceea am avut revelaţia. Sigur că vom putea. Dovada era chiar licoarea incoloră şi iute ca focul care ne unise pe toţi în jurul ei; palinca adică. Cine o adusese acolo, la Dunăre, de unde anume, şi pe ce drum? Nu m-am îndoit nici-o clipă că venise pe drumul apei, de “dincolo de nisipuri”, de la munte mai exact; o adusese Şuşteru, zbuciumatul erou din lumea fabuloasă a inspiratului Fănuş. Şi dacă un ţăran sfrijit ca el, cu nimic deosebit faţă de aceia pe care-i văzusem nu mai demult decât în cursul zilei – reuşise, de ce n-ar reuşi ei, cercetaşii, militarii cei mai valabili din câţi am cunoscut? Încântat de descoperire am mai dus o dată paharul la gură. Palinca aceea însă avea un gust ciudat, cum spuneam; de secetă cumplită, de nisip ars, de ţărână…