CENTENAR MIHNEA GHEORGHIU

În toamna anului
1970, odată cu
intrarea în cel de-al cincilea
an de studiu la IATC „I. L
Caragiale” din București,
am fost invitat de profesorul
Mihnea Gheorghiu să
discutăm planul lucrării
mele de absolvență a secției
de teatrologie-filmologie pe
care Domnia Sa o înființase
și o condusese mai mulți
ani. ani. Discuția noastră a
avut loc în biroul său de la
sediul Institutului Român
pentru Relații Culturale cu
Stăinătatea (din bulevardul
Dacia) al cărui primvicepreședinte era. În
acea încăpere plină de
cărți reprezentând diverse
domenii (țin minte că pe
masa de lucru era un tom
masiv în limba spaniolă – La
medicina deportiva – fapt ce
m-a condus cu gândul că ținuta sa impecabilă avea la
temelie oarecari îndeletniciri sportive) și, în clipa în
care i-am prezentat proiectul lucrării, a tresărit, nu fără
a-și manifesta încântarea. Propunerea viza Aderența
la cinematograf a epicii lui Panait Istrati, prilej
pentru a-și aminti faptul că, elev al unui important
colegiu craiovean fiind, ajunsese în 1934 la întâlnirea
intelectualilor din Bănie cu faimosul autor al Chirei
Chiralina. Spovedania lui Istrati avusese darul de
a-l orienta pe adolescentul din sală spre cauza celor
sărmani, lansându-l mai apoi într-o acțiune politică a
stângii antebelice. A ținut să-mi precizeze însă faptul
că „nu acest comunism instituționalizat l-am avut noi
în minte”.

Mărturia sa m-a urmărit decenii la rând și, la
jumătatea anilor ‚90, la întâlnirea cineaștilor români
cu marele regizor polonez
Jerzy Kawalerowicz am
făcut publică această
convingere a Președintelui
UCIN. „Vă mulțumesc
că nu ați uitat asta, după
atâta timp. De fapt chiar
speram ca un om tânăr să
recepționeze mesajul și
să-l comunice mai departe,
în forma pe care o va
considera potrivită.” Cred
că avea în vedere în primul
rând evitarea capcanelor pe
care regimul comunist le
întinsese chiar și propriilor
militanți.
Știam că biografia
sa din anii ‚50 înregistrase,
ca și cea a lui Shakespeare
din perioada 1584-1585 și
1592 un „spațiu gol”, sau
– cum s-a spus foarte frumos
– „un hiatus neexplorat”.

Poate cheia ne va fi oferită, așa cum însuși Mihnea
Gheorghiu va consemna în cartea sa Scene din viața
lui Shakespeare (1964) de faptul că „nu numai
frânturi de microcosm și macrocosm trec prin câmpul
observa iei shakespeariene ci, și din societatea în care
poetul a trăit și pe care răsfrânt-o cu toată opera sa”.
Mai înainte însă de a descoperi faptul că
„deosebirea dintre timpul istoric și cel filosofic (…) să
fie făcută (…) prin pluralul substantivului scris de data
aceasta fără majusculă – times”, el îi aflase marele
model cultural în principele Dimitrie Cantemir.
Adevărată obsesie a adolescenței viitorului cărturar,
acesta avea să devină personajul literar al romanului
Două ambasade (1958), republicat un deceniu mai
târziu sub genericul A venit un om din Răsărit dar și
eroul unui film de succes regizat de Gh. Vitanidis pe

scenariul lui Mihnea Gheorghiu. E vorba de Cantemir
(1974) a cărui extensie cinematografică se va produce
un an mai târziu în Mușchetarul român.
După cum bine se știe, decenii la rând, Mihnea
Gheorghiu (n.5 mai și 1919) a fost prezent în varii
formule (de creator sau de manager cultural) în câmpul
de acțiune al artei și industriei cinematografice. A
vizualizat proza lui Jean Bart (în Porto Franco, regia
Paul Călinescu, 1961) și Duiliu Zamfirescu (Tănase
Scatiu, regia Dan Pița, 1976).
Filmul Tudor din 1963 are la bază piesa de
teatru Tudor din Vladimiri (1955), scenaristica sa
evoluând apoi pe o scară tematică felurită, de la
Zodia Fecioarei (1967) și Pădurea pierdută (1972)
la Burebista (1980).
Teoreticianul s-a retras din păcate din fața
scenaristului, deși ideile exprimate în anii ‚60 în
materie de film și literatură erau foarte originale.
Astfel, el consideră, încă din 1956, într-un
articol publicat în fosta revistă Film (nr.4/1956)
intitulat Shakespeare și ecranul, că «realismul
poetic shakespearean și caracteristicile sale scenice
ne îndreptățesc să credem că „omul de la Stradford”
a preconizat o artă democratică a viitorului pe care
cinematografia o poate considera, cu mândrie, drept o
moștenire plină de învățăminte».
Altundeva, într-un articol din revista Secolul
XX, al cărei fondator și redactor șef i-a fost scria că
„printr-o reflectare de valori estetice proprie sincretismului artelor moderne, cinematograful a devenit o
școală de literatură”.
Iată o poziție care-l apropie de gândirea unui alt
important autor contemporan, întâmplător născut în
aceeași zi, în același an și în aceeași arie geografică.
E vorba de George Uscătescu, fost profesor al unor
importante universități iberice, un filosof și estetician
care a acordat artei cinematografice o aleasă prețuire
în cărți precum Estructuras de la imaginacion (1976)
sau Idea del arte (1975) ce observase că arta filmului
„constituie, indubitabil, o experientă importantă
pentru a actualiza ideea artei ca limbaj”, că în sfera
cinematografului se află „ideea de Praxis a limbajului
filmic” și că «în concluzie, cinematograful, ca orice
artă posedă, un cod, mai puțin definit și riguros decât
alte arte, dar funcția acestui cod, a acestei „limbi”,
rămâne, „în circumstanțele realității estetice, în
afara experienței spectatorului și a actului creator”
(Dufrenne)».

Am putea spune că în primul rând ceea ce-i
apropie pe cei doi cărturari este „destinul Culturii ca
expresie a sensului istoriei” (G. Uscătescu).
Puțină lume știe azi că Mihnea Gheorghiu
a debutat ca poet, cu Anna-Mad (1941) la editura
Cadran, volum perceput drept unul dintre frumoasele
poeme de dragoste ale liricii noastre moderne:
„Peste pădurile umede ale plămânilor tăi,
Printre stepele arse ale coapselor tale,
Anna-Mad, a trebuit să dai seamă…
Sunt îndrăgostitul algelor, Anna-Mad,
Îți spuneam atunci, sunt și spărgătorul de visuri,
teme-te de mine.”

Din păcate, elanul avangardist avea să se
atenueze după război, în Ultimul peisaj al orașului
cenușiu – definit drept poem-reportaj (ed. Coresi,
1946) și să se convertească în proza ritmată din
Primăvara în Valea Jiului. Două poeme (EPLA -1949)
ori în rețeta rapsodică din Balade (1956). Înțelegând
că realismul socialist nu era făcut pentru el, a preferat
să traducă din William Shakespeare, Walt Whitman,
Robert Burns, din marii dramaturgi moderni ai
Americii, de la Arthur Miller la Tennessee Williams.
Se specializase în timpul studiilor universitare din
preajma celui de-al Doilea Război Mondial în limba
și literatura engleză, făcând parte cu Leon Levisțchi
și Dan Duțescu din promoțiile formate sub semnul
autorității științifice a profesorilor Ana Cartianu și
Drago Protopopescu, admirabili angliști.
De-a lungul carierei sale, Mihnea Gheorghiu
a publicat numeroase studii despre Swift, Byron și
Dickens. despre Walt Whitman, Mark Twain, Th.
Wilder, Eugene O’Neill și Th. Dreiser , dar și despre
autori aparținând altor literaturi decât celei angloamericane. Textele sale despre Cervantes și Lorca,
despre Jean Anouilh, Jean Giraudoux și Françoise
Sagan pot fi citite și recitite și astăzi cu deplin folos
intelectual.

Nu întâmplător, prefațându-i Scene din viața
lui Shakespeare, Tudor Vianu îl numise „Poeta
doctus” (poet savant). Marele profesor, care scrisese
chiar mai înainte despre tragicul destin al poetului
Nicolae Labiș, „mort fără noimă, ca Mercutio al
lui Shakespeare” aflase formula potrivită pentru a
cuprinde în ea esen a operei lui Mihnea Gheorghiuț .
Astăzi, la centenarul nașterii sale îi putem anexa fără
teamă și titlul de „Poeta Natus” (poet înnăscut). Și
pentru că e vorba de centenar, să amintim faptul că el
este și traducătorul unei cărți despre un alt secol, cel
de singurătate.
Prefațând admirabilul roman al lui Gabriel
Garcia Márquez Cien años de soledad, Mihnea
Gheorghiu scria că „romanul acesta este o carte
continuă, pe care autorul n-a părăsit-o niciodată, în
tot ce a scris înainte și după ea, fiindcă este expresia
infinitei sale nostalgii, de care viața lui refuză să

se desprindă de teamă să nu-i trădeze adevărul și
puritatea copilăriei pierdute”. Cred că nota acest
lucru gândindu-se la „epopeea propriei sale nostalgii
infinite” de a-și lega via a de aceea a unor înaintași
celebri numiți William Shakespeare ori Dimitrie
Cantemir pentru a-și păstra statutul de cărturar
european ce crede în litera scrisă căci altfel, cum
spune Will în Macbeth, actul V:
„Ni-i viața doar o umbră călătoare,
Un biet actor ce strigă și se-nfoaie
Pe-o scenă, cât i-i rândul lui, un ceas.
Și după-aceea nu se mai aude…”

Prof. univ. dr. Titus Vîjeu
Centenar Mihnea Gheorghiu
Polivalența cărturarului