Căpitanul Constantin PIŞTEA despre Colonelul (r) Ion MAZERE-LUNEANU
UN LUNEAN DATOR TRECUTULUI
Îşi spune Luneanu nu pentru că are 89 de ani şi două luni, ci pentru a păstra vie dragostea pentru locurile copilăriei sale, comuna Luna. După ce a scris istoria acestei comune, Ion Mazere-Luneanu, colonel în rezervă, o prelungeşte cu stil în revista Gândul Anonimului.
Când se urca în toţi salcâmii…
Sunt în apartamentul familiei Mazere, undeva în Drumul Taberei, într-un bloc construit cândva pentru militari. Domnul Mazere a strâns un maldăr de reviste şi cărţi, despre care s-a gândit că va avea timp să vorbească. Vorbeşte, dar timpul este cinic. Cât ai vrea să-l opreşti, n-ai cum, iar colonelul (r) îşi dă seama cel mai bine de asta. Ăştia bătrânii suntem datori trecutului, mai mult decât un tânăr, încearcă să prindă istoria de un capăt al firului. Ghemul însă nu se desface ordonat, iar firul se încurcă, amintirile se-nlănţuie şi, din când în când, apar noduri, pe care domnul Mazere le descurcă elegant, cu câte o cugetare. Notez grijuliu, conştient de valoarea unor vorbe, iar bătrânul din faţa mea, supravegheat cu ochi blânzi de soţia Maria, îmi priveşte creionul alunecând pe hârtie.
Îşi aminteşte de copilărie ca un îndrăgostit de iubita căreia nu i-a trimis niciun sms în ultimele cinci minute. Mă urcam în toţi salcâmii, mergeam la pădure, umblam după măcriş pe islazuri, mâncam barabule… Copiii de astăzi nu pot nici măcar să iasă din apartament. Pe măsură ce cresc, nu sunt liberi. Ion şi Maria au un nepot, a cărui fotografie ocupă loc de cinste în vitrina din sufragerie. Băiatul are în mână un paloş, dar Ion spune că mai există o versiune a aceleiaşi poze, în care Ionuţ Sebastian ţine în mână o carte. Trebuia să-i mai facem una, cu o mătură, surâde.
În mintea bătrânului lunean, un loc uriaş îl ocupă mama, cea care ar trebui canonizată pentru cât s-a chinuit cu nu mai puţin de opt copii, dintre care Ion era cel mai mare. A murit la 49 de ani, în timpul războiului, de sărăcie. Au copleşit-o copiii. Mergea la halău cu ciubărul să spele haine pentru noi toţi şi niciodată nu stătea la masă… Eram câte doi-trei la un blid, unde să mai fi stat şi ea, săraca? Şi-apoi, cum se fierbea laptele, pe fundul cratiţei rămânea o pojghiţă, pe care copiii o împărţeau în felii. Unii nu respectau liniile şi, astfel, se isca cearta, pe care mama era nevoită să o atenueze cu talent diplomatic.
Şi tatăl său era o figură memorabilă. Fost prizonier de război în Italia (despre care a rămas cu amintiri plăcute, pentru că tot nu avea cu ce plăti o asemenea călătorie), se abonase la o gazetă, Foaia noastră, de la Cluj, o publicaţie cu specific agrar şi accente patriotice. Când ziarul era epuizat, folosea hârtia ca foiţă de ţigări. Tutunul o necăjea pe mama lui Ion mai mult decât ziarul. Cu acesta din urmă nu avea nimic, dar din cauza tutunului, de multe ori i-a întors soţului buzunarele pe dos. Era felul lor de a se hârjoni spre amuzamentul copiilor. Altfel, tata avea prestigiul său de Moromete în comuna Luna. Unii-l întrebau ce mai zicea la ziar, iar când nimic nu i se păruse interesant, dădea din mână a lehamite.
Genă de ardelean cu iniţiativă
Domnul Mazere trăieşte cu aceste amintiri şi le cultivă ca şi cum ar ţine legătura cu nişte prieteni de-o viaţă. Ca şi despre grăniceri, armă pe care a servit-o până la gradul de colonel, în Gândul Anonimului, publicaţie trimestrială îngrijită şi tipărită alături de Gheorghe Indre, vorbeşte despre Luna cu dragostea celui care, în copilărie, se urca în toţi salcâmii. A trecut în rezervă în 1980 şi, de atunci, a rămas abonat al Observatorului militar. De ce? Nu ştiu… Cum nu ştiu multe. Probabil, e ceva în gena mea. Gena care-l leagă de tatăl său, cel dispărut la 72 de ani, după ce aproape toată viaţa a mers ca pe tocuri, din cauza unor sechele de pe front. Aceeaşi genă care-i oferă siguranţa unei vieţi lungi, din moment ce, din cei opt fraţi, numai unul a murit, dar şi cea care-i inspiră curaj şi spirit de iniţiativă. De pildă, la evenimentele din decembrie 1989, în clădirea radioului naţional, a avut grijă ca nimeni să nu intre şi să nu iasă timp de trei zile. În rezervă de vreo nouă ani, a mers singur acolo (s-ar fi dus la televiziune, dar era cam departe şi mijloacele de transport în comun nu circulau) şi a făcut ce a considerat că ar fi demn din partea unui fost militar activ.
În timp ce vorbim, sună la uşă. E poştaşul, cu pensia. Doamna Maria răspunde, semnează actele, iar domnul Ion îi oferă poştaşului revista, ajunsă la numărul 48.
E tot mai bună cu fiecare număr, o laudă domnul Mazere. 74 de pagini în 300 de exemplare, toate trimise gratuit către comuna Luna, colaboratori şi alte zone care şi-au arătat interesul.
Suportul financiar este asigurat de familia Mazere, din pensie, şi de Gheorghe Indre, consătean. Numărul pe care-l primeşte poştaşul are pe copertă o fotografie cu localitatea Port en Bessin, înfrăţită cu Luna. De altfel, în legătură cu această înfrăţire este o altă poveste pe care domnul Mazere o relatează cu mândrie. La începutul anilor ’90, a avut iniţiativa de a scrie ambasadei franceze la Bucureşti în ideea de a lega Luna, comună ce se apropia de marcarea a 720 de ani de atestare documentară, de o localitate din Franţa. De ce această ţară? Pentru că era cea mai apropiată de sufletul oamenilor, spune colonelul (r) Mazere. Răspunsul a venit repede, iar înfrăţirea s-a produs după ce o delegaţie de luneni a mers la Port-en-Bessin, unde colonelul (r) Mazere a primit titlul de cetăţean de onoare. 20 de ani mai târziu, revista jubiliară, tradusă în limba franceză, a fost trimisă la aceeaşi ambasadă. De asemenea, 20 de exemplare au fost adresate primăriei din Port-en-Bessin… Un arc peste timp, care marchează pasiunea unui ofiţer în rezervă pentru locurile sale natale. Dar nu e numai atât…
Colonelul (r) Mazere nu poate să stea. Eu nu sunt din ăia care câştigă din ce fac, eu fac din plăcere, zice cu vigoare incredibilă pentru cei 89 de ani ai săi. Şi două luni. Scrie şi citeşte, chiar şi poezii. I-a scris o poezie şi soţiei, de ziua sa, dar nu o ştie pe de rost. În schimb, recită din memorie Mama:
Privesc făptura ta prea tristă / Biată mamă, copac desfrunzit în zare / Sprijinită în sapă, pe ogorul tare, / La cer priveşti prea rar din prispă. / În fântâna veche, chipul alb al mamei, / Asfinţit, oglinda proiectează. / Ea, cu găleata plină, îl prădează / pe cumpănă-nşirându-şi anii. / Mai speri să macini mult năpasta / Din lanul tău tot mai trecut? / Şi să frămânţi pentru-nviere pasca / Când sânziene veştejesc pe fruntea ta ca iasca. / Destinul tău de-i rău sau bun / Nu-l judec eu, dar ştiu că-nduri / Amar pe coada sapei cât şi uri / Să saturi gura lumii şi nebuni.
Cumva, se aud copiii certându-se pe feliile de lapte ars de pe fundul cratiţei. Bate vântul, dar nu mai vine nimeni să-i despartă.
Printre altele, colonelul (r) Ion Mazere-Luneanu este autorul a şapte cărţi, din care trei sunt despre satul natal. Între acestea, Comuna Luna – Istorie este o poveste de 430 de pagini despre Trăinicie şi Adevăr pe valea Arieşului.
Colonel (r) Ion MAZERE-LUNEANU: ”S-ar putea să fiu nostalgic, dar cred că sunt un produs al acelor vremuri, al vremurilor când eram copil şi umblam liber pe islazuri şi mâncam lujeri… Am avut şi capacitatea de a savura cum trăiesc oamenii. Morala noastră avea la bază religia, adică teama de păcat şi nu ideea ca nu cumva să te vadă poliţistul sau mai ştiu eu cine. Aceea era o religie simţită, pe care astăzi n-o mai pot găsi.”
De ce revista se cheamă Gândul Anonimului? Pentru că anonimul este cineva. Anonimul nu este nimeni, ci o noţiune care acoperă majoritatea. Ţi se pare că nu e cine ştie ce, dar e… Istoricii scriu istoria pe care o fac anonimii, spune colonelul (r) Ion Mazere-Luneanu.
Articol publicat, sub semnătura căpitanului Constantin PIŞTEA, în numărul 11/2013 al „Observatorului militar”.
