CĂLĂTOR PRIN CHINA

E greu de explicat, dar ceva ciudat mă atrage
mereu spre orientul îndepărtat. Poate sunt
dragonii, cu şerpii şi broscuţele reprezentate în
toate obiectele de artă. Poate sunt mâncărurile
diverse şi picante, poate sunt peisajele cu
bamboo şi flori de lotus demne de imortalizare
pe pânze de mătase sau sculptate cu migală şi
detaliu în pietre de jad. Sau cine ştie, poate
sunt însăşi oamenii care par să fie construiţi
atât de diferit de noi. Pulsul rapid şi palpitant
al vieţii de aici se transmite prin vibraţii
oricărui vizitator. Dar pe lângă asta, statisticile
vorbesc de la sine.

Unul din patru copii
născuţi sunt chinezi, chiar dacă oficial un
cuplu poate avea doar un copil dar cu exceptii
unii pot avea doi (asta nu înseamnă că nu fac
practică). Civilizaţia lor este una dintre cele
mai vechi pe acest pământ. Cu toate că limba
chineză este cea mai vorbită în lume, locuitorii
ţării sunt poate cel mai puţin înţeleşi pe glob.
Zidul pe care îl vom vedea în zilele următoare,
construit acum 2000 de ani cu scopul să-i ţină
pe invadatori la depărtare, a reuşit să îi ţină
izolaţi secole întregi. Abia în ultimii 30 de ani
ţara s-a deschis şi s-a dezvolatat economic
intr-un ritm infernal. Până nu demult GDP
creştea cu peste 10% anual, doar ultimii doi
ani s-a încetinit la sub 8%. Dar hai să derulez
călătoria noastră începând cu sosirea în
Shanghai, unde ajungem după 14 ore de zbor
de la decolarea din Los Angeles. După şapte
ani, Alina şi copiii se aflau din nou în această
ţară uriaşă, gata să pornim în aventura pe
marele râu Yangtze.

Partea I-a

Dar până să ne îmbarcăm pe vas petrecem
câteva zile vizitând Nanjingul, fosta capitală
cu orăşelul vechi, Gaochun, petrecem două
zile memorabile în Munţii Huangshan
(Galbeni). Am stat două nopţi la un hotel unde
nimeni nu vorbea engleza, unde la micul dejun
mâncarea cea mai populară erau cartofii prajiţi
iar în loc de cereale am mâncat congee şi
tăieţei (fidea) prajiţi şi cu ulei de sesam. În
rest, hotelul foarte curat. La masa de seară am
reuşit să folosesc telefonul portabil cu
programul de traducere ca să comandăm ceva
comestibil. Ca să fim siguri, am evitat orice
mâncăruri ale căror ingrediente nu se puteau
traduce. Munţii Galbeni sunt doar de 2000
metri înălţime şi sunt acoperiţi cu păduri de
brad «huangshan» cu frunze şi forme deosebit
de interesante şi frumoase. Dacă vezi doar
tablourile chinezeşti făcute pe mătase, ai
impresia că aceşti copaci sunt imaginari. Abia
când ajungi aici îţi dai seama că de fapt ei sunt
reali. Fiind deasupra norilor, peisajul se
schimbă fără exagerare la fiecare cinci
secunde. Sunt gata să fac poza şi, dintr-o dată,
piscul în forma ciudată dispare învăluit
misterios în ceaţa albă a norilor. Splendoarea
ce ne înconjoară este ceva deosebit şi de un
farmec aparte. Urcăm pe doua din cele 9
vârfuri, dintre care doar şapte sunt accesibile
şi pe care potecile din granit le fac uşor de
urcat.

Până la 900 de metri (Alina m-a ameninţat cu
divorţul dacă încerc să o fac să urce pe jos) am
luat telefericul, iar de acolo am urcat doar încă
700m în altitudine.

La cota 1600 se gaseşte un hotel superb, Bei
Tai, unde reuşesc să servesc cel mai scump
dublu espresso din piaţă: 7$. Dar nu am nici
un regret. Îl savurez şi mă gândesc nu ştiu de
ce la Marco Polo.

Tot ce se găseşte aici, inclusiv mobilierul şi
cimentul folosit la construcţii a fost cărat de
aşa numiţii «porters» pe spatele lor pârghii
făcute din beţe de bambus. Sunt plătiţi 1,5
yuan pe kg, iar unii cară 80 kg: asta ar veni
cam 20$ pe un drum. Ei pot face maxim două
drumuri pe zi. Te uiţi la ei şi admiri condiţia
fizică. Nu au nevoie de sala de «sport» sau de
cluburi…de fitness.

A doua zi mergem pe valea de smarald numită
uneori şi cea a iubirilor. Râul de o culoare
verde aprins, asemănător cu nuanţele din
peisajele lui Paolo Veronese, este de o
frumuseţe magică. Alina se opreşte şi ne declară solemn că ne va aştepta acolo pe o
bancă, nemaiavând suflu să urce sutele de
trepte ce ne aşteptau. Un înger îmi zâmbeşte şi
îmi face semn să mă abţin din comentarii.
Căldura şi umiditatea, nemaivorbind de
aglomeraţia din jur, sunt singurele
inconveniente peste care însă sar uşor. Mă
distrează concertul gratuit al miilor de bondari
– aşa numiţi «cicada» sau în latină «sphecius».
Zgomotul este impresionant.
Între timp Bianca face pe detectivul a la Dan
Brown şi se delectează enorm când descoperă
simbolul numărului 100 al literei ce descrie
iubire în chinezeşte. Ah, tinereţea…
Întorşi în oraş, luăm trenul rapid din Nanjng şi
după 4 ore ajungem în Beijing. A fost mai
practic să mergem cu TGV chinezesc la 300
km pe oră decât să luăm avionul. Ne întâlnim
cu ceilalţi din turul Viking Cruises la hotelul
Ritz Carlton din districtul financiar.
Seara mâncăm în sfârşit o cină italiană
delicioasă cu carpaccio, parmesan şi arugula.
A doua zi, prima vizită este în piaţa Tianemen,
din centrul oraşului. Este şi cea mai mare piaţă
publică din lume (poate primi peste un milion
de oameni) dar şi cea mai controversată ca
renume. Numele înseamnă, în traducere libera,
Poarta Păcii din Paradis. Evenimentele
petrecute însă aici în 1989 nu se prea potrivesc
cu denumirea sa. La nord se găseşte o altă
poartă, de data asta a intrării în «oraşul
interzis», construit în timpul dinastiei Ming
din secolul 14. La sud se află o clădire nouă
care conţine corpul mumifiat al marelui lider
Mao. Fostul amic a lui Lenin şi-a păstrat locul
încă şi azi în sicriul de cristal. Sunt curios oare
până când… Un înger îmi face semn să fiu
atent la ce gândesc.

Pereţii au urechi iar băieţii
în blugi cu ochelari Ray Ban şi cu căşti în
ureche nu au mutre de turişti.. Ghidul mă
roagă ca nu cumva să pun întrebări despre
locul tancului oprit de studenţi în 1989.
În mijlocul pieţii se găseşte un monolit de
granit «Monumentul Eroilor Poporului».
Intrăm în misteriosul oraş interzis numit aşa
deoarece până în 1911numai împăratul şi
oamenii de vază, iar mai recent doar membrii
speciali (cu carnete roşii de partid) puteau
avea acces. În total 175 acri de palate elegante,
pavilioane, curţi interioare şi grădini formează
Muzeul Palatului. Este cel mai mare complex
din lume. Caidee, este de zece ori mai mare
decât Louvrul. Palatul a fost terminat în 1420,
construcţia durând 15 ani, dar a fost nevoit să
fie reconstruit de mai multe ori din cauza
incendiilor produse de trăsnete ce l-au distrus
aproape în întregime. Complexul constă în
800 de clădiri care au exact 9999 camere,
chinezii crezând că numărul 10000 este
rezervat doar divinităţii. Zidul de 20 m
înălţime înconjoară tot palatul care mai este
protejat înc ă de un şanţ umplut de apă,
canalul din jur fiind suficient de lat pentru
mici manevre navale. În interior culoarea
verde şi cea galbenă sunt prezente des, fiind
considerate din gama culorilor nobile. Ghidul
ne povesteşte că în 1987 guvernul a permis lui
Bertolucci să toarne filmul «Ultimul Împărat»
aici, în interiorul palatului. Împărăteasa Cixi a
murit în 1908, urmaşul dinastiei Qing fiind
micul prinţ de doi ani Puyi, cunoscut mai
târziu ca şi Henry. În urma revoltei ţăranilor
din Wuhan care a avut loc în 1911, dinastia a
fost răsturnată şi odata cu ea a dispărut şi
tradiţia imperială de mii de ani. Prinţului i s-a
permis sa rămână în reşedinţa sa până la exilul
din 1924. A fost «re-educat» de comunişti
timp de 10 ani în lagăr (alt paradis inventat de
Maoişti) şi a murit în 1967 de cancer.

Multe
dintre camere sunt transformate în muzeu fiind
mobilate cu obiecte din palat. Cea mai
valoroasă parte a colecţiei însă se găseşte în
Taipei unde Chiang Kai-shek, după ce a
pierdut războiul cu Mao, a dus (împrumutat)
marea parte a tezaurului în Taiwan unde s-a
refugiat cu armata sa. Este impresionant să
vezi camerele unde locuiau concubinele
împăraţilor, fiecare încercând din greu să
rămână gravidă ca să aibă în felul acesta o
şansă să scape cu viaţă. Obiceiul era ca toate
concubinele sa fie omorâte la moartea
împăratului. Doar dinastia Qing elimină acest
obicei macabru. Intrigile şi poveştile de amor
sunt deosebit de interesante, palpitante şi pot
captiva uşor imaginaţia oamenilor. A celor de
aici era uneori bolnăvicioasa: prea mulţi
dragoni şi şerpi în jur, asta fiind concluzia
mea. Trecem prin parcul uriaş cu chiparoşi
bătrâni de sute de ani. Designul urmează ideile
daoismului promovate de filozoful Lao Tzu
din timpul dinastiei Shang (sec 16-11 BC),
care spune ca singura ratiune a existenţei umane este să trăieşti în armonie cu natura. Ca

atare, totul se îmbină perfect, punând bine în
evidenţă pietrele în formă ciudată aduse
tocmai din lacul Tai. După masă, în loc să o
luăm spre Palatul de Vară (unde am mai fost
acum şapte ani), Alina şi copii au preferat sa
ne odihnim în piscina de la Ritz Carlton. Îi
înţeleg perfect: prea multe de reţinut şi ei sunt
totuşi în vacanţă. În piscină, în timp ce înoţi,
poţi viziona şi filme pe marele ecran. În după
masa asta, între picături de apă, m-am distrat
cu un film vechi a lui Gene Kelly.

A doua zi, după micul dejun copios (a patra zi
în care servesc o omleta), ne-am îmbarcat pe
autocarul care ne-a dus la Marele Zid, poarta
Badaling, partea cea mai bine prezervată a
acestei realizări incredibile a civilizaţiei
chinezeşti. Opt ziduri cu o lungime totală de
aproape 10 mii de km. Construcţia a fost
începută acum două mii de ani de împăratul
Qin şi a fost terminată în timpul dinastiei
Ming. Scopul a fost, bineînţeles, apărarea vis a
vis de popoarele invadatoare din nord
(Mongolia de azi). Unele porţiuni sunt făcute
din cărămidă iar altele din pământ amestecat
cu ceva lipici. Zidul de la poarta Badaling
şerpuieşte (au început să mă obsedeze şerpii)
în splendida vale Guangou. Lăţimea zidului în
unele părţi depăşeşte 7 metri permiţând astfel
la zece persoane să meargă alături. Distanţa
dintre turnuri era de 120 m, tot strategic
construite, în aşa fel încât duşmanul să nu
poată scăpa din raza arcaşilor, distanţa
maximă a unui arcaş să lovească ţinta cu
săgeata sa fiind de 60 m. S-au gândit la toate
chinezii mei. Turnurile erau folosite şi la
semnalizarea cu fum a pericolelor de invazie,
mesajele putând să parcurgă 400 km în 4 ore.
Ce să faci, în lipsa de iPhone şi fumul era
bun !

Ajung la turnul trei de la care urcarea este
aproape verticală, pe scări foarte înguste. Îmi
simt fiecare bucăţică de muşchi de la picioare,
unele nici nu ştiam că există şi asta în ciuda
faptului că am făcut destulă plimbare în
ultimele zile. Refuz politicos nişte negustori
care vroiau sa îmi vândă gravuri cu marele
zid, făcute în marmură (cel puţin aşa păreau)
sau ştampile cu numele meu chinezesc. De
astea am mai multe acasă şi nici una nu se
aseamănă cu cealaltă. Despre arta scrisului şi
caligrafia chinezeasca aş putea scrie o carte
întreagă. Este ceva foarte interesant şi mulţi
studiază o viaţă întreagă ca să-şi perfecţioneze
tehnica. Imaginea zidului într-adevăr pare ca a
unui şarpe (din nou) care se caţără pe un
munte. Când mă uit la acest monument istoric
şi arhitectural îmi vine să admir şi mai mult
acest popor. Termenul « Made în China »
primeşte alte valenţe. Ar trebui să le
reconsiderăm. Nu totul este « junk », cum
spun americanii. Să nu uităm porţelanul şi
ceramica dinastiei Ming.

La întoarcerea spre Beijing ne oprim pe
drumul sacru al mormintelor Ming. Un drum
elegant făcut din marmură, pe fiecare parte
sunt înşirate statui: întâi generalii împăraţilor
iar apoi animale (elefanţi, lei, cămile,
dragoni), toate făcute din granit, sculptate
acum 400 de ani.

Seara la masă servim faimosul «Peking
Duck », raţă prăjită. Pielea cu grăsime se pune
într-un fel de plăcintuţă unsă cu un sos de oţet
şi soia, cu un pic de ceapă verde. Se înveleşte
ca un pacheţel şi este delicios la gust. După
asta, în loc de desert trebuie să servesc:
«Lipitori », să-mi reducă colesterolul.
Nu poţi să vizitezi capitala Chinei fără să te
opreşti şi la faimoasele Hutongs, vechile
cartiere care sunt pe cale să dispară. Străzi
înguste, cu case care au băi comune. Acum
şapte ani, pe aleile înguste circulau numai
biciclete, iar azi circulă Mercedesuri, Land
Rover şi alte maşini de lux, simbol evident al
succesului economic al oamenilor care până
acum erau săraci lipiţi pământului. Vizităm o
casă a unei doamne a cărei nepoată pictează pe
interiorul sticluţelor. Arta necesită o
îndemânare extraordinară şi o mână care sa nu
tremure. Bineînţeles mă simt obligat să
cumpăr şi eu un splendid exemplar al vechii
arte pe care îl voi adăuga colecţiei mele.. Un
înger îmi oferă o ceaşcă cu ceai verde cu un
semn de vădită mulţumire în privirea
blândă… » Xie, xie. ».

Partea a II-a

După prânz luăm avionul şi după o întârziere
de trei ore (normal, cu circulaţia aeriană
internă din China) ajungem cam în 90 de
minute la Xi’an, oraş vechi de trei mii de ani.
De aici pornea drumul mătăsii spre Europa lui
Marco Polo. În această fostă capitală a imperiului, de-a lungul a 12 dinastii, oraşul a
fost la un moment dat în istorie, cel mai mare
oraş din lume. Vizităm soldaţei de teracotă (lut
ars) făcuţi din ordinul împăratului Qin acum
2200 de ani. În 246 BC, când avea doar 13
ani, Qin Shi Huang a ordonat începerea
construcţiei mausoleului său.

Peste doua milenii, în 1974, un fermier local a
descoperit din noroc locul acestuia şi, spre
surprinderea arheologilor, s-au găsit peste
2500 de soldaţi făcuţi din teracotă, de mărime
naturală. Aceştia ar fi trebuit să-l păzească pe
împărat în viaţa de apoi… În loc să-l păzească
însă de spirite rele, azi aceştia contribuie
enorm la bugetul de stat prin venitul de la
miile de vizitatori uimiţi de aceste forme ce
par atât de reale. Din păcate, la înmormântarea
împăratului, pe lângă aceste figuri din teracotă
au fost înmormântate de viu cu el şi cele peste
300 de concubine. Mă întreb mereu cum
reuseau să se descurce ei cu atâtea femei, când
eu abia reuşesc cu una?!

Obiceiul acesta ciudat şi macabru s-a menţinut
până la începutul dinastiei Qing din secolul
17.

Vizităm şi fabrica de alături unde se fac şi azi
copii fidele ale acestor soldaţi, folosind acelaşi
proces de producţie. Se continuă lucrările de
excavare şi restaurare ale celorlalţi 6000 de
soldaţi. Mormântul împăratului, care se spune
că ar conţine multe comori, nu a fost
dezgropat încă până nu se perfecţionează
tehnica de prezervare a obiectelor de artă ce
sunt acoperite de lut şi apă. Părăsim oraşul
care are « doar » opt milioane de suflete şi
luăm cursa Sichuan Airlines care după un zbor
de 70 de minute aterizează în portul Chongqin
de pe râul Yangtze, care la rândul său are
peste 32 (nu este greşeală de tipar) de milioane
de locuitori. Dealurile oraşului îl asemuiesc cu
HK şi de aceea aici nu prea găseşti biciclişti
din cauza urcuşului abrupt. Unele blocuri cu
multe etaje lipite efectiv de un deal, nici nu
prea au ascensoare până la etajul 7. Oamenii
urcă pe jos, iar de la etajele superioare sunt
construite poduri mici care să lege blocul de
şoseaua de pe munte. Deci coborârea de la
etajul 30 se face mai repede pe şoseaua de
care este legat blocul decât cu liftul. Mă rog,
asta mi-a explicat ghidul. Ţara continuă să mă
minuneze. În timpul celui de al doilea război,
oraşul a fost capitala Chinei.

Un înger în costum chinezesc decorat cu
culori vii îmi şopteşte un proverb chinezesc:
« Viata unui copil este ca o bucată de hârtie pe
care fiecare persoana din jur va lăsa o
amprentă ». Interesant. Respir adânc şi nu zic
nimic.

Ne îmbarcăm pe vasul nostru Viking Emerald
împreună cu alţi 240 de pasageri şi o luăm pe
râul Yangtze în jos (adică spre vărsare în
Ocean).

Mâncăm « wontons » aceste minunăţii
umplute cu fel de fel de combinaţii care diferă
după regiune: din Beijing la Sichuan (foarte
picante, servite în sos de sesam şi un « chili »-
făcut din boabe de piper numite « piper de
hârtie » care este foarte iute), din Hubei la
Shanghai în stilul Guandong (Cantonez). După
ce guşti cele din Şichuan, nu îţi mai arde de
sărutat oricât de tentat ai fi. Nu îţi simţi de loc
buzele şi vei încerca să bei tot ce este pe masa
din faţă, ca să stingi incendiul ce te macină.
Noroc cu vecinii mei care nu s-au atins de
berea lor.

Prima oprire este în Shibaozhai, unde vizităm
pagoda construita în 1650.Urcăm cele 99 de
scări şi din vârf vederea este superbă.
Următorii 250 km de aici până în Ychang, râul
îşi forţează trecerea printr-o barieră
spectaculoasă de calcar numită Cele Trei
Porţi. O luăm pe prima numita Qutang, care
este cea mai scurtă şi cea mai îngustă. Intrarea
se face printr-o formaţiune naturală ce aduce
cu o uşă enormă numită Kui Men. Chinezii leau dat nume ciudate piscurilor de pe cele doua
maluri: « rinocer uitându-se la lună ». Ghidul
inventează forme şi explicaţii care îţi cere să ai
o imaginaţie bogată. Unele necesită fie alcool
sau marijuana, altfel fiind greu de închipuit.
Aproape fiecare pietricică are o poveste a ei.
Ajungem în Wushan, oraşul care a fost în
întregime reconstruit după ce vechiul sat
fusese acoperit de apele barajului de
acumulare. Apa a crescut de la 10 m la 165 m.

Aproape 2 milioane de chinezi au fost
evacuaţi prin forţă, dar în schimb li s-au dat
ceva bani şi pământ ca despăgubire.
Majoritatea oamenilor erau fermieri, iar cu
banii şi-au construit case cu etaj şi cu toalete
înăuntru. Casele vechi erau mici şi fără WC.
Deci nu văd de ce s-ar plânge, mai ales că

barajul cu hidrocentrala produce multă
electricitate fără care Shanghaiul nu s-ar fi
putut extinde. Oricum, înainte de construcţia
barajului, inundaţiile din ultimii 100 de ani au
produs moartea a peste un milion de oameni.
Yangtze este al treilea râu ca lungime în lume
după Nilul din Africa şi Amazon din America
de Sud, având 6300 km. Începe undeva în
Tibet din apele râului Ulan Moron care la
rândul lui îşi are originea în apele topite ale
gheţarilor Geladandong. Luăm o şalupă locală
care ne plimbă prin poarta numita « Cea mai
mică » care se afla pe râul Daning, un afluent
a lui Yangtze în care se varsă aici în Wushan.
Peisajul este intr-adevăr incredibil, coborât
parcă din tablourile delicate pe mătase
chinezeasca. Vedem nişte locuri istorice ale
poporului dispărut numit Ba, de la care ne-au
ramas şi aşa numitele « sicrie atârnătoare »
ascunse în stânca de pe margine. Cum apa este
ridicată la aproape 150 peste cota de 10 m,
aceste morminte vechi sunt mai uşor de văzut
acum, situate la doar 30-40 m înălţime. Se
spune ca ele conţineau trupurile unora care au
construit acest faimos « drum al mătăsii ».
Stalactite în forma ciudată şi verdeaţa produsă
de bambuşi dau o senzaţie de peisaje din
basme. Unul dintre aceste piscuri se numeşte
« Vârful zeiţei ».

Este în forma unei fecioare
care pare sa fie aplecată deasupra râului,
despre care se spunea că ocrotea pe cei ce
pluteau pe râul acesta uneori foarte periculos.
Îmi vine să o sărut şi să-i mulţumesc că are
grijă şi de noi. Povestea se aseamănă cu cea a
lui Lorelei de pe Rhine. Bănuiesc că vreun
chinez şmecher, fiind în tur prin Europa, s-a
inspirat de acolo – aşa cum o fac ei cam în
toate domeniile. Fecioara se numea Yao Ji şi
era fiica zeiţei cerului.

Continuăm să plutim pe poarta numita Wu
(Vrăjitoarele) şi peisajul continuă să fie ceva
ireal, cu un verde aprins cu piscuri acoperite
uşor de nori albi ce par să coboare din cerul
cenuşiu. Margritte şi Chirico îmi vin în minte,
ca exemple de picturi. Ghidul îmi spune că
verdele este ca un smarald şi de aceea unii
numesc locul « Emerald » La chinezi, această
piatră aduce noroc mai ales dacă îşi schimbă
nuanţa spre mai întunecat. Astfel, ea prezice
că purtătorul sau purtătoarea vor deveni mai
bogaţi. Dacă piatra işi schimbă culoarea spre
mai deschis însă, va aduce proprietarului
sărăcie. Chinezii sunt poate cei mai
superstiţioşi oameni din lume. Se bat să aibă
ceva cu numărul 8 sau 18, mai ales când stau
la hotel. Să te căsătoreşti cu cineva cu o
deferentă de vârstă de 3 sau 6 ani, aduce
ghinion. Respir uşurat, între mine şi Alina sunt
12 ani. Un alt lucru important este să nu îţi
construieşti case cu orientarea spre nord.
Încă o dată mă bucur că a mea se îndreaptă
spre sud şi cine ştie, ca să îi fac fericiţi şi pe
musulmani, am garajul orientat spre Mecca.
Seara după masa cu delicateţe chinezeşti, ne
hotărâm să jucăm Mahjong. Nu am mai jucat
de mult şi a trebuit să recitesc regulile. Un fel
de remmy creat de Confucius – spun unii, dar
azi cel mai asemănător fiind jocul din dinastia
Sung (960 – 1279 AD), jucat cu pietre din
fildeş. Ciudat că Mao l-a interzis în 1940
zicând că este un joc capitalist.

7Din 1985
devine din nou foarte popular. Norocul îmi
surâde şi câştig două jocuri la rând. Alina se
supără şi spune că nu înţelege cum pot să
câştig mereu. Nu înţeleg nici eu. Zeiţa Fortuna
îmi face cu ochiul şi zâmbesc.
La zece seara ajungem la ecluzele celui mai
mare baraj din lume. Coborâm în cinci etape şi
trecerea durează aproape patru ore. Canalul
Panama mi se pare ca o piscină mică în
comparaţie. Un înger îmbrăcat în mătase roşie
îmi urează: « Wan an » – noapte bună! Adorm
însă visând la milioanele de fermieri chinezi
ce-i înjurau pe comunişti. Azi însă au devenit
toţi oameni de afaceri şi vând chiţibuşuri şi
suveniruri la turişti şi stau pe toaletă în casă.
Xie xie (mulţumesc) nenea Mao, minus pentru
cei 40 de milioane de chinezi omorâţi din
cauza ta. Numai când treci prin aceste ecluze
îţi dai seama de imensitatea acestui proiect
masiv din beton.

Dimineaţa mergem 40 de minute cu autocarul
până la baraj. În timp ce conducem, mă
gândesc la ce ar fi fost dacă în educaţia
tineretului ar fi rămas Budhismul în loc de
comunism. Poate azi nu am avea acest tip de
capitalism canibalic. Acum 2000 de ani, în
timpul dinastiei Han, religia dominantă din
India apare şi în China şi se integrează rapid
cu Taoismul datorită similarităţii meditaţiei şi
a filosofiei. Budismul a ajuns la apogeu sub dinastia Tang dar prin 845 a început o
distrugere a templelor budiste şi nu îşi va mai
recăpăta gloria de mai de mult. Ajungem la
barajul celei mai mari hidrocentrale din lume a
cărei construcţie a costat în total 28 miliarde
de dolari: 40% au mers direct la constructie şi
materiale, iar restul a mers la despăgubirea
celor 1,5 milioane de fermieri dislocaţi. 34
generatoare produc echivalentul a 50 milioane
tone de carbune. La cei 200 m înâlţime este al
doilea după Hoover Dam din Colorado, iar cu
cei 2450 m este al doilea ca lungime după cel
din Egipt de la Asuan. Cele 463 mii de tone de
otel foloşite ca armătură, ar putea face cam 60
de turnuri Eiffel.

Dar când ghidul îmi spune ca
este construit să reziste la un cutremur de
gradul 7, încerc să mă gândesc dacă nu ar fi
fost mai bine să ne grăbim cu trecerea peste el.
Oricum, odată cu inaugurarea lui în 2008, s-a
reuşit o mare realizare inginerească, la care au
participat echipe internationale de ingineri de
construcţii. Trecem pe lângă un parc cu pomi
numiţi « soap berries ». Nu am mai auzit de
asta. Întors pe vas mă bucur că avem Wiener
schnitzel la prânz. Îmi cam lipsea mâncarea
occidentală. La sfârşit bem un ceai în stilul
clasic chinezesc: « he, jing, yi, zhen »- în
traducere: pace, linişte, savurare şi adevăr.
Între timp începem şi traversarea ecluzelor. La
prima ecluză am scăzut de la 165 m la 145 m,
la a doua de la 145 m la 125 m, la treia la 105
m, la a patra la 85 m, iar la a cincea poartă la
65 m.

Ne-a luat cam patru ore şi jumătate, cât a durat
traversarea prin canalul Panama. S-a început
construcţia unui « lift » care va reduce timpul
la 40 de minute, fiind cel mai mare ascensor
din lume (bineînţeles).

După trecerea prin cele patru ecluze o luăm pe
Yangtze mai departe spre Wuhan dar înainte
va trebui să trecem de încă un baraj mai mic:
Gezhouba. Aici coborâm la nivelul original al
râului, 40 m deasupra nivelului mării. Ne
oprim în Jingzhou unde Alina şi Bianca merg
intr-un tur să viziteze o şcoală care este
sponsorizată de firma Viking Cruises. Un gest
nobil şi frumos al firmei. Clasa vizitată este a
copiilor de 6-7 ani care nu au mai văzut
« albi » în viaţa lor şi bucuria lor este maximă.
Confucius, filozoful născut în 551 BC se pare
că a împrumutat din biblie mesajul cel mai
important când a spus: « Ceea ce nu îţi doreşti
ţie, sa nu faci la alţii ». Toate gândirile sale au
fost puse într-o carte numită Lunyu. Mesajul
său era simplu: un educator trebuie să înveţe
pe studenţi să trăiască cu integritate. Referitor
la rolul şi importanţa educaţiei în societate,
mi-a plăcut ce a zis mai departe: «Dacă planul
tău este de un an: plantează orez, dacă planul
este de zece ani, plantează pomi dar dacă
planul tău este pentru o sută de ani, educă
copii ».

In secolul doi BC, în timpul dinastiei
Han, filozofia lui a devenit ideologie de stat.
Păcat că Mao nu a continuat-o. Cine ştie,
poate azi vorbeam cu toţii chinezeşte. După
masa de prânz, conform tradiţiei chinezeşti ce
datează de mii de ani, servim ceai. Acest
obicei s-a răspândit mai ales în timpul
dinastiei Tang, atingând fiecare strat al
societăţii. Sunt mai multe feluri de a pregăti
ceaiul: forma de pudră, un fel de Nescafe,
când peste pudră se punea apa fierbinte şi se
« amesteca » cu un băţ de bambus până se
făcea un fel de spumă la suprafaţă, ca la
capucino azi. Apoi în dinastia Ming « steeped
tea », în care frunzele de ceai se pun în ceaşcă
şi peste ele se toarnă apă fierbinte. În ultimul
fel este servit în stilul Gongfu: ca să îi păstreze
aroma ceaiului, după ce se toarnă apa fierbinte
peste frunzele de ceai, lichidul se toarnă în
containere mai mici ca sa nu devină prea tare
la gust şi din acestea este servit în ceştile
individuale. Arta ceaiului devine sinonimă cu
arta vieţii cam peste tot în Asia. Sorbind din
ceaşcă, apreciind aroma delicată, mă uit pe
geam şi văd că vasul nostru porneşte spre
portul următor: Wuhan, cel mai mare oraş din
sud estul Chinei, capitala provinciei Hubei.
Acesta este locul revoluţiei republicane. Cel
mai interesant obiectiv de vizitat este Muzeul
Provincial cu nenumărate mostre de clopote pe
care se cântau melodii pentru ceremoniile
speciale. De asemenea, specimene superbe de
bronzuri şi cutii lăcuite au fost descoperite
intr-unul din mormintele ce datează din 433
BC, scoase la iveala în 1978. Fiecare din
clopotele descoperite în aceste morminte poate
scoate doua sunete distincte.

Asistăm la un
spectacol pe clopote făcute după aceste
originale. Mi-a plăcut muzica până s-a ajuns la
ultima piesa «Joy to the world » a lui Bethowen, care nu prea a sunat bine pe
instrumentele chinezeşti..
Ca sa închei, citez tot din Confucius: «Viaţa
este foarte simplă, dar noi înşine
insistăm să o facem complicată ». şi cea care
îmi place cel mai mult «Alege o muncă ce îţi
place şi nu va mai trebui să lucrezi nici o zi în
viaţă ».Asta fac de cel puţin 30 de ani…
Sa auzim numai de bine şi până atunci “ Keep
your feet on the ground and reach for the
stars”
Victor Tolan