BURCEA

Într-o zi de primăvară, un coleg
de companie, locotenetul
major Victor Burcea, a trimis un ostaș
să mă cheme. L-am găsit stând pe o rână
în iarbă, instrucția fiind lăsată în seama
sergenților. Mă chemase să-mi ceară,
prietenește, să-l însoțesc după-amiază la
o întâlnire cu soțul unei amante de-a lui.
Povestea era așa de frumoasă încât nu
părea și verosimilă.
– Te rog foarte mult să nu mă refuzi. Nu am
curajul să mă duc singur.
Acest coleg, Burcea Victor, tiz cu mine așadar,
îmi devenise prieten după ce îl ascultasem, fără știrea
lui, într-o zi, cântând în cancelarie, la vioară, Balada
lui Ciprian Porumbescu. (Era absolvent al Liceului
Militar de Muzică, avându-i printre profesori pe
Dumitru Eremia și pe Constantin Silvestri. Cânta bine
la vioară, la pian și stăpânea instrumentele de suflat).
Era un personaj ciudat, cu multe taine personale,
neexcelând în conștinciozitate ca și cum nimerise din
întâmplare în corpul ofițerilor activi, cu aspre nuanțe
de superficialitate în toate: profesie, viață, sentimente;
mai puțin, după cum s-a dovedit în timp, în ce privește
prietenia. Fusese căsătorit, căsătorie care n-a durat
însă. Acum trăia singur dar nu singuratic, fiind bun
tovarăș de pahar, fără ca el să aibă excese de vreun fel
sau la vreun fel de licoare, alta decât sifonul. În afara
lipsei de sinceritate, după cum, fără să vrei și fără să
vrea, îți lăsa impresia. Tocmai de aceea nu mi se părea
ceva serios în toată această frumoasă, hazlie pentru
mine, nu și pentru el, și aparent nverosimilă poveste.
Toate acestea m-au convins să accept să-l însoțesc.
– Eram la ea acasă azi-noapte. Știam că
este căsătorită și că soțul este subofițer, gardian la
penitenciarul Jilava.
– Și, nu era și el acasă ? – mi-a venit mie să pun
această stupidă întrebare.
– Păi cum să fie! În noaptea aceea trebuia să
fie de serviciu. Și era la serviciu când m-am dus eu.
Numai că, am impresia că bănuia demult că ea are

pe cineva. Când ne era lumea mai dragă
el a sunat la ușă. Am sărit din pat, dar
n-am apucat să mă îmbrac. Nevastăsa, neputând crede că el are cum pleca
din timpul serviciului, s-a dus să vadă
cine este și, punându-și un capot pe
ea, a deblocat ușa. A intrat ca o vijelie
și m-am trezit cu el față în față. E un
pișpirică. Nu m-ar fi speriat o luptă
dreaptă cu el, dar era înarmat. Primul gând a fost să sar
pe geam. Era însă destul de sus și, în plus, am sesizat
în penumbrele felinarelor stradale, siluete suspecte.
Casa era înconjurată de colegi de-ai lui. Mi-a cerut să
mă legitimez.
– N-am actele la mine. Dacă vrei, așteaptă să
mă îmbrac și hai cu mine acasă; ai să vezi și unde stau
și îți voi arăta și actele.
A acceptat. M-am îmbrăcat, urma povestea,
pot spune, sub gardă înarmată. Mă gândeam că, odată
ieșit afară, mă voi putea face nevăzut. Nu puteam
fi reținut de o stârpitură. Numai că, ajunși afară,
m-am văzut înconjurat și obligat să urc într-o dubă
a penitenciarului. Să mă fi văzut înconjurat de o
grupă de oameni în uniformă, cu figuri „desfigurate”,
abrutizate, cu „pulane” din vână de bou și cu pistol
automat cu pat mare! Am spus unde să mă ducă. Au
urcat cu mine el și încă un coleag de-al său. Aveam
vestonul așezat pe spătarul unui scaun. Văzând
descumpănirea lor în momentul în care au observat
epoleții și gradul, i-am dat afară.
– Nu aveți mandat, le-am zis, așa că ieșiți afară.
Aflați despre mine amănunte pe alte căi dacă vreți
neapărat să aflați.
– Păi, am intervenit eu, cum pe alte căi! Nu era
nevastă-sa?
– Exact la asta nu mă gândisem. S-au întors la
ea și, sub amenințare, tortură chiar, au aflat tot ce-i
interesa. M-a sunat azi și, sub cuvânt de onoare, a
promis că va fi acasă numai el și dorește o întâlnire
personală.
– Bine, și dacă ei se țin de cuvânt, eu ce să

caut!? Eram tot mai derutat: să cred, să nu cred!?
– Asta e, că n-am încredere. Nu știu ce urmăresc,
dar vreau să am și eu o marjă de siguranță, un martor.
Te rog să faci tot ce poți și să mă însoțești.
Tentant, nu? Se inventau atâtea povești pe
această temă încât era greu să crezi că asta era
adevărată. Și mă și gândeam la eroii ei, în primul rând
la Victor Burcea, pe care numai prins într-o asemenea
cursă nu mi-l puteam imagina. Ce să mai vorbesc de
curajul cu care s-a manifestat între „încornorat” și
tovarășii lui… Am acceptat!
Casa era, de fapt, o vilă din apropierea bisericii
anglicane de pe lângă Grădina Icoanei. Femeia, soție
și amantă, locuia cu soțul ei la etajul întâi, unde cred
că aveau închiriată o garsonieră cu intrarea pe o scară
exterioară cu mână curentă din fier forjat și fațadă
din cărămidă aparentă. Am sunat și ne-a deschis el,
aschimodia, un pișpirică, într-adevăr, într-o ținută
lejeră: sandale pe piciorul gol, pantaloni de doc
și o bluză cu mâneci scurte. Totul pe el strălucea
de curățenie. Camera în care am fost introduși era
aranjată cu gust, perfect întreținută. Discuțiile au
părut stupide, absurde, ca într-o comedie bufă:
– Dacă vrei să divorțezi, îi spunea Victor, te ajut.
Nu însă pentru a mă însura eu cu ea. Dacă o iubești,
iart-o și rămâi cu ea.
– Nu-mi dați sfaturi. V-am invitat să-mi dați
detalii, nu sfaturi.
– Detalii? Ce detalii vrei?! Asta-i bună! Păi, eu
cred că o cunoști mai bine decât mine…
– Nu fiți mojic și n-o jigniți. Și nici să nu mă
luați de prost. Eu vă întreb de când veniți aici, în lipsa
mea, cum v-ați cunoscut și așa mai deparete. (Hai căncepuse să-mi placă pișpirică!).
Între timp, a venit acasă și soția, „vinovata”!
O figură simplă, o țărăncuță îmbrăcată orășenește,
simplu, dar curat și cu gust.
– Ai făcut și tu o cafea, ai servit cu ceva
oamenii?, l-a întrebat pe cel ce-i era încă soț. Apoi,
întorcându-se către noi:
– Bună ziua, imediat vă servesc ceva. Cafeaua o
preferați mai dulce sau cu mai puțin zahăr?
Era ceva în această femeie simplă, fără
pretenții, naturală, care-ți atrăgea atenția și te făcea
să-i acorzi mai mult interes. Fața-i albă, fără pigmenți
în afara unor slabe echimoze, poate recent căpătate în
jurul ochilor verzui pal, cu pomeți ușor proeminenți
și pătați de câțiva pistrui mici și decolorați, cu părul
șaten, ușor cârlionțat, lăsat în plete pe umeri, fruntea
lată, un pic bombată în partea de sus, buzele bine
conturate, fără culoare artificială, umed-sclipitoare și
colțuri rotunjite, cu pieptul tare împungând să spargă
bluza albă, imaculată, minionă cu umeri drepți, fără
talie și șolduri un pic prea largi, atrăgători, această
ființă anodină, afișând o timiditate plină de respect
și parcă resemnare, putea fi, gândeam eu, ușor de
cucerit dar, și asta mi-o spunea căldura ce m-a cuprins
văzând-o numai, cuceritoare, bună de iubit, de dorit.
Ne-a adus cafele, dulceață de casă, sigur făcută de
ea și apă rece, în cești, pahare și farfurioare simple,
ieftine dar strălucind de curățenie.
Nu s-a ajuns la nicio înțelegere. Ne-am despărțit
cu promisiunile de: va urma.
Pentru a ne pierde urma, ne-am înscris, Victor
și cu mine, să plecăm la munci agricole cu câteva
subunități din unitate. Ambiția și mândria rănită ale
stârpiturii s-au dovedit mai tari decât le apreciasem
noi. Victor a fost chemat la comandament. A fost
primit de locțiitorul comandantului, generalul Cutoiu,
un bărbat voinic și brutal, cu apucături dure, cazone.
Era un fel de zbir, dar cu principii cumva sănătoase.
La orele 1530, ca să dau un exemplu, în fiecare zi
lucrătoare, autobuzele erau cu ușile deschise în
mijlocul platoului central din comandament. La fix
zece minute după aceasta se închideau porțile în urma
lor. Cutoiu umbla apoi prin birouri. Pedepsea pe toți
cei care nu erau în tură și mai rămăseseră la serviciu.
El aprecia că dacă îți vezi conștiincios de treabă în
cele patrusuteoptzeci de minute ale zilei de muncă,
sarcinile de serviciu erau astfel normate încât nu aveai
de ce să mai stai peste program. Însemna fie că nu ești
competent, fie că nu-ți ști organiza timpul, fie că nu-ți
vezi de treabă. Nu i-a imputat lui Victor că a fost „la
femei”, la femeia altuia. Nu l-a iertat însă pentru că a
fost surprins asupra faptului.
– Asta nu i se poate ierta unui ofițer, așa mi-a
zis și m-a lăsat să înțeleg că nu voi fi judecat, nu va
admite așa ceva, dar nici purici, în armată, nu voi mai
face.
A fost singura confesiune a lui Victor la
întoarcerea în Dragoș Vodă, acolo unde eram detașați
la culesul grâului și la plivitul soiei și al ricinului.
Victor Vernescu
(fragment din romanul-reportaj
Mărturii, aflat sub tipar)